Decizie nr. 62 din 31 ianuarie 2008

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Marin Frunză în Dosarul nr. 3.900/44/2006 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza se află în stare de judecată.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca fiind neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 8 noiembrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 3.900/44/2006, Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Excepţia a fost ridicată de Marin Frunză cu ocazia soluţionării apelurilor formulate împotriva Sentinţei penale nr. 274 din 19 iunie 2006 pronunţate de Tribunalul Galaţi - Secţia penală.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală, prin faptul că, în afara unor situaţii limitativ enumerate, nu prevede asistenţă juridică obligatorie pentru învinuit sau inculpat în faza urmăririi penale şi nu obligă organul de urmărire penală să asigure asistarea de către un apărător din oficiu, nici măcar în cazul infracţiunilor de o mai mare gravitate, încalcă dispoziţiile art.1, 4, 11, 15, 16, 20, 21, 24, 53, 124 şi 126 din Constituţie, precum şi prevederile art. 6, 14 şi 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv dispoziţiile art.1, 2, 6, 7, 8, 10, 11 şi 30 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Autorul excepţiei consideră că textul de lege criticat este în vădită contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 24, întrucât nu garantează dreptul la apărare în cursul urmăririi penale. De asemenea, arată că dispoziţiile art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală "creează posibilitatea ca procurorul să aprecieze arbitrar şi sau chiar părtinitor asupra necesităţii desemnării unui apărător din oficiu care să asiste învinuitul în faza de urmărire penală", putându-se ajunge în situaţia ca unui învinuit să i se asigure asistarea de către un apărător din oficiu în cursul urmăririi penale, iar altui învinuit, într-o cauză similară, să nu i se asigure.

Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală apreciază ca fiind neîntemeiată critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală, în raport cu dispoziţiile art. 24 din Constituţie, întrucât dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind creat de legiuitor, care stabileşte şi situaţiile în care consideră că este necesar. Astfel, recunoscând facultatea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată de a aprecia situaţia învinuitului sau inculpatului care nu-şi poate asigura apărarea, legiuitorul a urmărit tocmai asigurarea unei garanţii în plus a respectării dreptului la apărare şi nicidecum o încălcare a acestui drept.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală, prin raportare la dispoziţiile art. 24 din Constituţie, este neîntemeiată, întrucât Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu pe cel la asistenţă juridică obligatorie, stabilirea cazurilor în care asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie fiind un atribut exclusiv al legiuitorului. Avocatul Poporului invocă în acest sens deciziile Curţii Constituţionale nr. 533/2005, nr. 365/2005 şi nr. 600/2006.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală "Asistenţa învinuitului sau a inculpatului", care au următorul conţinut: "Asistenţa juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este reţinut sau arestat chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale sau obligarea la tratament medical chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege."

În susţinerea neconstituţionalităţii acestui text de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 - "Statul român", ale art. 4 - "Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni", ale art. 11 - "Dreptul internaţional şi dreptul intern", ale art. 15 - "Universalitatea", ale art. 16 - "Egalitatea în drepturi", ale art. 20 - "Tratatele internaţionale privind drepturile omului", ale art. 21 - "Accesul liber la justiţie", ale art. 24 - "Dreptul la apărare", ale art. 53 - "Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi", ale art. 124 - "Înfăptuirea justiţiei" şi ale art. 126 - "Instanţele judecătoreşti", precum şi înfrângerea dispoziţiilor art. 6 - "Dreptul la un proces echitabil", ale art. 14 - "Interzicerea discriminării" şi ale art. 17 - "Interzicerea abuzului de drept" din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv încălcarea prevederilor art.1 privind egalitatea în drepturi, ale art. 2 referitoare la interzicerea discriminării, ale art. 6 cu privire la dreptul oricărei persoane de a-i fi recunoscută calitatea de subiect de drept, ale art. 7 referitoare la egalitatea în faţa legii, ale art. 8 instituind dreptul la un recurs efectiv, ale art. 10 privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 11 referitoare la prezumţia de nevinovăţie şi ale art. 30 cu privire la interzicerea abuzului de drept din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului instanţei de contencios constituţional, prin raportare la aceleaşi dispoziţii din Legea fundamentală invocate şi în prezenta cauză şi cu motivări similare. Astfel, prin Decizia nr. 600 din 21 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 24 octombrie 2006, Curtea a reţinut că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind creat de legiuitor, care stabileşte şi cazurile în care se consideră că este necesar. Întrucât Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie, Curtea a statuat că stabilirea cazurilor în care aceasta din urmă este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, nu se poate susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale numai pentru că nu prevăd că asistenţa juridică este obligatorie în toate cazurile, câtă vreme exercitarea dreptului la asistenţă juridică este garantată.

Dreptul la apărare, consacrat de art. 24 din Constituţie, se referă la asistenţa juridică facultativă, iar excepţiile de la această regulă pot fi stabilite în mod exclusiv de legiuitor. În cazurile în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a învinuitului sau inculpatului, apărarea are valoarea unei instituţii de cert interes social, care funcţionează atât în favoarea învinuitului sau a inculpatului, cât şi în vederea asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, în considerarea unor situaţii speciale ce rezultă din însăşi enumerarea cuprinsă în textul de lege.

De asemenea, dispoziţiile de lege criticate nu îngrădesc dreptul părţilor interesate de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime şi de a se prevala, în tot cursul procesului penal, de toate garanţiile care condiţionează, într-o societate democratică, procesul echitabil.

În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală în raport cu dispoziţiile art. 16 şi ale art. 124 din Constituţie, Curtea a reţinut că acestea nu contravin sub niciun aspect dispoziţiilor constituţionale privind înfăptuirea justiţiei, ele aplicându-se în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fără discriminări pe considerente arbitrare. De altfel, principiul egalităţii presupune un tratament identic pentru toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie juridică şi nu uniformizarea situaţiilor în care se poate afla o persoană.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice schimbarea jurisprudenţei Curţii, considerentele deciziei menţionate, în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală în raport cu dispoziţiile art. 16, 21, 24 şi 124 din Constituţie, îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Pentru motivele arătate anterior, dispoziţiile art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală sunt în concordanţă şi cu prevederile art. 1, 4, 11, 15, 20, 53 şi 126 din Constituţie, precum şi cu dispoziţiile art. 6, 14 şi 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv cu prevederile art. 1, 2, 6, 7, 8, 10, 11 şi 30 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art.147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Marin Frunză în Dosarul nr. 3.900/44/2006 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2008.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică