Decizie nr. 600 din 21 septembrie 2006

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Şerban Viorel Stănoiu - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 1, 2 şi 3 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Marian Dode şi Marian Ungureanu în Dosarul nr. 1.563/2005 al Tribunalului Ialomiţa.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, se dă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiată, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în această materie şi apreciind că dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor constituţionale invocate în motivarea excepţiei.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin încheierea din 24 martie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 1.563/2005, Tribunalul Ialomiţa a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 1, 2 şi 3 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Marian Dode şi Marian Ungureanu în dosarul menţionat.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că, potrivit art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală, învinuitul ori inculpatul care are o anumită calitate beneficiază, în faza de urmărire penală, de asistenţă juridică obligatorie, iar potrivit alin. 3 al aceluiaşi articol, în faza de cercetare judecătorească, asistenţa juridică este obligatorie atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea de 5 ani sau mai mare. Ca urmare a acestor dispoziţii, în faza a doua a procesului penal inculpatul beneficiază de asistenţă juridică obligatorie, după ce, în prima fază a procesului, a fost privată de acest drept, întrucât nu are calitatea circumstanţiată prevăzută de alin. 2 al articolului criticat. Or, aceste împrejurări sunt, în opinia autorilor excepţiei, de natură să instituie o inegalitate de tratament juridic pe parcursul celor două faze - de urmărire penală şi de cercetare judecătorească - cu consecinţa directă a prejudicierii dreptului la apărare de care trebuie să beneficieze orice cetăţean în tot cursul procesului penal, ceea ce contravine prevederilor art. 16, 21, 24, 124 şi 131 din Constituţie şi art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Tribunalul Ialomiţa apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât prevederile legale criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate de autorul excepţiei.

În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, apreciind, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor art. 16 alin. (1) şi ale art. 24 din Constituţie, ci, dimpotrivă, constituie o aplicare a acestora.

Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât textul de lege criticat nu contravine prevederilor constituţionale invocate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Potrivit încheierii de sesizare a Curţii, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 171 alin. 1, 2 şi 3 din Codul de procedură penală. Din examinarea susţinerilor autorilor excepţiei se constată însă că, în realitate, aceştia critică numai prevederile alin. 2 şi 3 ale art. 171 din Codul de procedură penală, fiind nemulţumiţi, în esenţă, de faptul că dispoziţiile legale criticate nu prevăd asistenţa juridică obligatorie şi în cursul urmăririi penale, atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani.

Aşa fiind, Curtea urmează să se pronunţe asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, modificate şi completate prin Legea nr. 356 din 21 iulie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006, care au următorul cuprins: "Asistenţa juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este reţinut sau arestat chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale sau obligarea la tratament medical chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

În cursul judecăţii, asistenţa juridică este obligatorie şi în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare."

Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 16 - Egalitatea în drepturi, ale art. 21 - Accesul liber la justiţie, ale art. 24 - Dreptul la apărare, ale art. 124 - înfăptuirea justiţiei, şi ale art. 131 - Rolul Ministerului Public, precum şi cele ale art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează dreptul oricărui acuzat să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, se constată că asupra criticilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, cu o motivare similară, Curtea s-a mai pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 7 din 20 ianuarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 18 aprilie 2000. Prin acea decizie Curtea a constatat că dreptul la apărare prevăzut în art. 24 din Constituţie este pe deplin respectat prin dispoziţiile art. 171 din Codul de procedură penală, care, prin alin. 1, prevede dreptul învinuitului sau al inculpatului de a fi asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept. În anumite cazuri, în care învinuitul sau inculpatul se află în situaţii deosebite, legea a prevăzut, în alin. 2 al art. 171 din Codul de procedură penală, 8 cazuri de asistenţă juridică obligatorie, atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza judecăţii, iar în alin. 3, alte două cazuri, dar numai pentru faza judecăţii.

Cu acelaşi prilej, Curtea constată că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind creat de legiuitor, care stabileşte şi cazurile în care se consideră că este necesar. întrucât Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie, Curtea a statuat că stabilirea cazurilor în care aceasta din urmă este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, nu se poate susţine că dispoziţiile art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale numai pentru că nu prevăd că asistenţa juridică este obligatorie în toate cazurile, iar în ceea ce priveşte alin. 3, şi în cursul urmăririi penale, câtă vreme exercitarea dreptului la asistenţă juridică este garantată.

Totodată, în Decizia nr. 533 din 13 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 963 din 31 octombrie 2005, Curtea a reţinut că dreptul la apărare, consacrat de art. 24 din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se referă la asistenţa juridică facultativă, iar excepţiile de la această regulă pot fi stabilite în mod exclusiv de legiuitor. în cazurile în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a învinuitului sau inculpatului, apărarea are valoarea unei instituţii de cert interes social, care funcţionează atât în favoarea învinuitului sau a inculpatului, cât şi în vederea asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, în considerarea unor situaţii speciale ce rezultă din însăşi enumerarea cuprinsă în textul de lege.

Considerentele deciziilor mai sus amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, deoarece nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe.

De asemenea, dispoziţiile art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală nu îngrădesc dreptul părţilor interesate de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime şi de a se prevala, în tot cursul procesului penal, de toate garanţiile care condiţionează, într-o societate democratică, procesul echitabil.

În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, în raport cu dispoziţiile art. 16 şi 124 din Constituţie, se constată că acestea nu contravin sub niciun aspect dispoziţiilor constituţionale privind înfăptuirea justiţiei, ele aplicându-se în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fără discriminări pe considerente arbitrare. De altfel, principiul egalităţii presupune un tratament identic pentru toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie juridică şi nu uniformizarea situaţiilor în care se poate afla o persoană.

Referitor la dispoziţiile art. 131 din Constituţie privind rolul Ministerului Public, invocate de asemenea în motivarea excepţiei, se constată că acestea nu au incidenţă în cauză.

Faţă de cele arătate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Marian Dode şi Marian Ungureanu în Dosarul nr. 1.563/2005 al Tribunalului Ialomiţa.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 21 septembrie 2006.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Florentina Geangu