Decizie nr. 497 din 23 iunie 2015

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (6) şi art. 425^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Vasile Adrian Iancu în Dosarul nr. 8.595/306/2014/a10 al Tribunalului Sibiu - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 572D/2015.

2.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, arătând că autorul excepţiei deduce neconstituţionalitatea acestora din compararea lor cu dispoziţiile alin. (1) al aceluiaşi articol, deşi situaţiile juridice evocate sunt diferite. Arată că, atunci când măsura asigurătorie este luată de procuror, este firesc ca legiuitorul să reglementeze un control judiciar al actelor procurorului, însă, atunci când măsura asigurătorie este dispusă de către instanţă, apreciază că nu se aduce atingere dispoziţiilor constituţionale invocate, întrucât operează un control judiciar încorporat, legiuitorul considerând că nu este oportun să mai existe un control cu privire la acest demers al instanţei. Arată însă că legiuitorul a reglementat posibilitatea contestării modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii, întrucât, în punerea în executare a măsurii asigurătorii, pot să apară diverse incidente care este firesc să fie supuse unui control judiciar. Susţine că eventualele critici referitoare la luarea măsurii asigurătorii pot fi valorificate odată cu dezbaterea în fond a cauzei sau prin exercitarea căii de atac a apelului, în temeiul art. 409 alin. (1) lit. f), de către orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, în ceea ce priveşte dispoziţiile care au provocat asemenea vătămare, aşadar fiind acoperită şi ipoteza în care s-ar dispune măsura asigurătorie cu privire la bunurile aparţinând unui terţ. Cât priveşte dispoziţiile art. 425^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, întrucât acestea nu au legătură cu cauza.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Decizia penală nr. 12/CF/2015 din data de 16 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 8.595/306/2014/a10, Tribunalul Sibiu - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (6) şi art. 425^1 alin. (5) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Vasile Adrian Iancu într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiilor formulate de autor împotriva Încheierii penale din 4 martie 2015, pronunţată de Judecătoria Sibiu, privind menţinerea măsurii preventive a controlului judiciar şi instituirea sechestrului asigurător asupra cotei devălmaşe neindividualizate deţinute de acesta asupra unui apartament.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, autorul arată că acestea nu oferă posibilitatea părţilor din procesul penal ori persoanelor interesate, lezate prin luarea măsurii asigurătorii, de a contesta această măsură, încălcându-se, în felul acesta, dispoziţiile constituţionale privind dreptul la exercitarea căilor de atac, existând o afectare a dreptului la un proces echitabil, precum şi o atingere a principiilor constituţionale referitoare la nediscriminare şi egalitate în faţa legii, fiind încălcat şi dreptul la apărare, atât timp cât, în faza de urmărire penală, în condiţiile art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, suspectului şi inculpatului, precum şi oricărei alte persoane interesate li se acordă dreptul de a contesta luarea măsurii asigurătorii prin ordonanţa procurorului, în termen de 3 zile de la comunicarea acesteia. Consideră că principiile privind nediscriminarea şi egalitatea în faţa legii trebuie să domine şi faza de judecată, oferind aceleaşi drepturi procesuale de a contesta măsurile asigurătorii încă din faza de luare a acestora, ca şi în cursul urmăririi penale. În caz contrar, se dă posibilitatea fie procurorului, fie părţii civile de a eluda, în faza de urmărire penală, luarea măsurii asigurătorii care ar putea fi contestată şi să o solicite doar în faza de judecată pentru a nu mai putea fi contestată. Or, această atitudine procesuală este discriminatorie, încălcând egalitatea în faţa legii în cele două faze ale procesului penal şi dreptul la apărare atât al suspectului sau inculpatului, cât şi al oricărei persoane interesate, afectate de luarea măsurii. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 425^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, susţine, în esenţă, că acestea sunt neconstituţionale în condiţiile în care compunerea completului de judecată la tribunal şi la curţile de apel este formată dintr-un singur judecător, câtă vreme la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt desemnaţi doi judecători pentru a soluţiona astfel de cauze, fiind încălcat principiul egalităţii în faţa legii şi dreptul la un proces echitabil şi nediscriminatoriu.

6.Tribunalul Sibiu - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că instituirea regulilor referitoare la compunerea completelor de judecată a instanţelor judecătoreşti este stabilită "în condiţiile legii". Totodată, împrejurarea că împotriva încheierii instanţei prin care s-a luat măsura asigurătorie nu se poate promova nicio cale de atac în procedura judecării pe fond nu este de natură să înfrângă dispoziţiile constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie, deoarece legiuitorul, în virtutea prerogativelor conferite de dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, poate stabili reguli de procedură diferite, adecvate fiecărei situaţii juridice, iar, pe de altă parte, prevederile constituţionale nu garantează folosirea tuturor căilor de atac. Susţine că astfel de încheieri pot fi atacate odată cu hotărârea instanţei de fond, nefiind încălcat liberul acces la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie. De asemenea, arată că stabilirea compunerii completelor de judecată ori instituirea regulilor de desfăşurare a procesului penal sunt atributul exclusiv al legiuitorului. Chiar Curtea Constituţională a reţinut în deciziile sale, anterior pronunţate, că acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la "condiţiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca, de altfel, şi ale art. 126 alin. (2) din Constituţie care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, statuează că acestea "sunt prevăzute numai de lege". Împrejurarea că încheierea prin care judecătorul fondului soluţionează şi dispune măsuri asigurătorii definitive pe parcursul procesului nu este supusă căii de atac a contestaţiei nu este de natură să încalce accesul liber la justiţie, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesului, instituite de lege, formulând căi de atac odată cu fondul, ori contestaţii împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii dispuse prin încheierea judecătorului, în cadrul unor procese publice, judecate de instanţe independente, imparţiale, stabilite în condiţiile legii şi într-un termen rezonabil. Ţinând seama de specificul dispoziţiilor art. 250 şi art. 425^1 din Codul de procedură penală, apreciază că procedura formulării unor căi de atac, în condiţiile regulilor speciale de procedură, este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale, care nu încalcă liberul acces la justiţie. Cât priveşte invocarea prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, observă că instanţa europeană de contencios al drepturilor omului a stabilit, în jurisprudenţa sa, că măsura sechestrului asigurător nu intră sub incidenţa prevederilor convenţionale menţionate, aceasta vizând, în principal, garantarea executării unei eventuale creanţe ce va fi recunoscută în favoarea unor terţi lezaţi prin infracţiunea ce face obiectul judecăţii, astfel că luarea măsurilor asigurătorii nu are impact asupra vinovăţiei inculpatului.

7.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

8.Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, contravenind prevederilor art. 21 alin. (1)-(2), art. 24 alin. (1) şi art. 44 alin. (8) din Constituţie, de vreme ce permit formularea contestaţiei exclusiv împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, nu şi împotriva măsurii însăşi, încălcându-se liberul acces la justiţie, dreptul la apărare şi prezumţia dobândirii licite a averii. Arată că, în timp ce reglementarea anterioară în materie, respectiv art. 168 din Codul de procedură penală din 1968, prevedea atât posibilitatea contestării măsurii şi a modului de aducere la îndeplinire a acesteia în orice fază a procesului penal, cât şi recursul împotriva hotărârii instanţei, în prezent, persoana afectată de măsura asigurătorie este lipsită nu numai de posibilitatea recursului, dar chiar şi de calea de atac a contestaţiei împotriva măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată. Observă că, în materie, a fost adoptată Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană care instituie obligaţia statelor membre de a prevedea posibilitatea efectivă pentru persoana împotriva căreia este dispusă confiscarea de a ataca hotărârea de confiscare în faţa unei instanţe [art. 8 alin. (6) teza a doua]. De asemenea, arată că art. 8 alin. (8) din aceeaşi directivă stipulează că, în cadrul procedurilor confiscării extinse, persoana afectată beneficiază de posibilitatea efectivă de a contesta circumstanţele cauzei, inclusiv elementele concrete de fapt şi probele disponibile pe baza cărora bunurile respective sunt considerate bunuri derivate din activităţi financiare. Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 425^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, faţă de prevederile art. 16 şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, apreciază că aceasta nu poate fi reţinută, dispoziţiile criticate fiind norme de procedură a căror reglementare este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală.

9.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11.Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 250 alin. (6) şi art. 425^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut:

Art. 250 alin. (6): Contestarea măsurilor asigurătorii

(6)Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie la acest judecător ori la această instanţă, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii.

Art. 425^1 alin. (5): Declararea şi soluţionarea contestaţiei

(5)Contestaţia se soluţionează de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, respectiv de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară celei sesizate sau, după caz, de către instanţa superioară celei sesizate, respectiv de completul competent al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în şedinţă publică, cu participarea procurorului.

12.În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 129 referitor la folosirea căilor de atac, precum şi dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În plus, faţă de prevederile constituţionale şi convenţionale invocate, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, apreciază că acestea aduc atingere şi dispoziţiilor art. 24 referitor la dreptul la apărare din Legea fundamentală.

13.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin Decizia nr. 207 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 3 iunie 2015, a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, ca neîntemeiată, constatându-se că acestea sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În motivarea deciziei sale, Curtea a reţinut, în esenţă, că, în cazul în care măsura asigurătorie a fost dispusă prin încheiere de instanţa competentă să judece cauza pe fond, atunci măsura poate fi contestată, în acord cu art. 408 alin. (2) coroborat cu art. 409 alin. (1) lit. b) şi f) din Codul de procedură penală, cu apel, odată cu sentinţa atacată prin care se soluţionează fondul cauzei. Aşa fiind, faptul că de la momentul luării măsurii şi până la momentul în care partea are posibilitatea efectivă de a o contesta trece un interval de timp nu este de natură a înlătura ori a diminua caracterul şi consecinţele ce pot decurge din folosirea căii de atac odată cu fondul, pentru că nu goleşte de conţinut reexaminarea în sine.

14.A fortiori şi în situaţia în care nu ar fi existat o astfel de cale de atac, Curtea a constatat că nu ar putea fi primită critica referitoare la afectarea drepturilor reclamate, deoarece, potrivit art. 129 din Constituţie, "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile prin instituirea unui sechestru asupra lor. Până la dovedirea vinovăţiei în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanţa dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, întrucât acest lucru se poate realiza numai prin dispozitivul hotărârii care trebuie să cuprindă şi cele hotărâte cu privire la măsurile asigurătorii.

15.De asemenea, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea a constatat că instituirea sechestrului nu este o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală în sensul art. 6 din Convenţie, deoarece atât stabilirea unor drepturi de creanţe ale unor terţi, cât şi confiscarea unor bunuri sunt măsuri ce urmează a fi luate ulterior, în cadrul unor proceduri separate (Decizia din 18 septembrie 2006, pronunţată în Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei). Curtea reţine că acest din urmă argument se regăseşte şi în Decizia nr. 659 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 16 decembrie 2014, paragraful 19.

16.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin decizia precitată, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

17.Cât priveşte dispoziţiile art. 425^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, Curtea observă că acestea se regăsesc într-un capitol distinct al noului cod referitor la "Contestaţie", cale de atac ordinară, şi ale cărei prevederi sunt aplicabile "când legea nu prevede altfel", stabilindu-se că soluţionarea contestaţiei se face de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, respectiv de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară celei sesizate sau, după caz, de către instanţa superioară celei sesizate, respectiv de completul competent al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în şedinţă publică, cu participarea procurorului, persoana care a făcut contestaţia, precum şi subiecţii procesuali la care hotărârea atacată se referă fiind citaţi, potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol. În esenţă, autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că aceste prevederi sunt neconstituţionale în condiţiile în care compunerea completului de judecată la tribunal şi la curţile de apel este formată dintr-un singur judecător, câtă vreme la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt desemnaţi doi judecători pentru a soluţiona astfel de cauze, fiind încălcat principiul egalităţii în faţa legii şi dreptul la un proces echitabil.

18.Curtea reţine că motivele de neconstituţionalitate invocate sunt neîntemeiate, atât timp cât, astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa sa constantă, mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia presupun şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, iar legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili prin lege procedura de judecată, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, de vreme ce, potrivit dispoziţiilor constituţionale invocate, "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".

19.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Vasile Adrian Iancu în Dosarul nr. 8.595/306/2014/a10 al Tribunalului Sibiu - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 250 alin. (6) şi art. 425^1 alin. (5) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Sibiu - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 23 iunie 2015.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu