Hotărîre Nr. 3 din 9 septembrie 1996

Ioan Muraru - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Mihai Constantinescu - judecător

Ioan Deleanu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Virgil Firuleasa - procuror

Maria Bratu - magistrat-asistent

Pe rol soluţionarea contestaţiei privind înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcţia de Preşedinte al României, la alegerile din 3 noiembrie 1996, depusa la Biroul Electoral Central cu nr. 52 din 6 septembrie 1996, a domnilor Cristian Preda, Horia R. Patapievici, Alexandru Paleologu, Octavian Paler, Ştefan Augustin Doinas, Dan Grigore, Ştefan Caltia, Radu Filipescu, a doamnei Rodica Palade, a domnilor Sorin Antohi şi Dan Cristian Comanescu.

Contestaţia a fost înaintată Curţii Constituţionale la data de 7 septembrie 1996 şi formează obiectul Dosarului nr. 169 D/1996.

Curtea a decis soluţionarea contestaţiei fără citarea părţilor, având în vedere cerinţa legală a rezolvarii în maximum 48 de ore, potrivit prevederilor art. 14 din Legea nr. 47/1992, art. 11 alin. (2) şi alin. (3) şi art. 28 alin. (1) din Legea nr. 69/1992, raportate la art. 85 din Legea nr. 68/1992 şi coroborate cu art. 581 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Magistratul-asistent prezintă obiectul contestaţiei.

În motivarea contestaţiei se susţine, în esenta, ca domnul Ion Iliescu a îndeplinit deja doua mandate de Preşedinte al României, după intrarea în vigoare a Constituţiei, şi anume de la data de 8 decembrie 1991, când a avut loc referendumul de aprobare a Constituţiei, până la alegerile din 1992 şi, în urma acestor alegeri, până în prezent. De aceea, în temeiul art. 81 alin. (4) din Constituţie, potrivit căruia îndeplinirea funcţiei de Preşedinte al României este limitată la cel mult două mandate, se susţine ca, în prezent, domnul Ion Iliescu nu mai poate candida pentru un nou mandat. În motivarea contestaţiei se arata ca, asa cum s-a prevăzut în Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 18 din 7 septembrie 1992, numărul de mandate preşedinţiale trebuie luat în considerare începând cu data referendumului constituţional de la 8 decembrie 1991 şi ca prin Constituţie nu s-a instituit o noua funcţie (sau instituţie) de preşedinte, diferita de aceea prevăzută de Decretul-lege nr. 92/1990, asa cum rezultă şi din hotărârea sus-menţionată. În acelaşi sens, se considera ca perioada de la intrarea în vigoare a Constituţiei trebuie considerată ca un prim mandat, întrucît Preşedintele României şi-a exercitat în această perioadă atribuţiile în temeiul noilor prevederi constituţionale.

Procurorul, având cuvintul în fond, apreciază ca neîntemeiată contestaţia privind înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcţia de Preşedinte al României, deoarece perioada de la 8 decembrie 1991, când a intrat în vigoare Constituţia, şi până la alegerile din septembrie 1992, nu constituie mandat. Singurul mandat presedintial, în înţeles constituţional, este cel îndeplinit ca urmare a alegerilor din septembrie 1992. În consecinţa, solicita respingerea contestaţiei.

CURTEA,

luând în dezbatere contestaţia înaintată de Biroul Electoral Central, constata ca este competenţa sa o soluţioneze în temeiul art. 144 lit. d) din Constituţie, al art. 27 din Legea nr. 47/1992 şi al art. 11 alin. (3) din Legea nr. 69/1992.

Analizînd contestaţia în raport cu prevederile Constituţiei, ale Legii nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României, şi vazind concluziile reprezentantului Ministerului Public, Curtea retine următoarele:

Contestaţia, în fond, se întemeiază pe un singur motiv esenţial şi anume ca funcţia de Preşedinte al României îndeplinită de domnul Ion Iliescu la data aprobării Constituţiei prin referendumul din 8 decembrie 1991 şi până la alegerile din 1992 ar fi un prim mandat presedintial.

În legătură cu temeiurile contestaţiei, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Hotărârea nr. 1 din 8 septembrie 1996 şi nu exista motive să se revină asupra celor statuate.

Îndeplinirea funcţiei de Preşedinte al României, în perioada 8 decembrie 1991 - noiembrie 1992, s-a întemeiat pe prevederile art. 151 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Instituţiile republicii, existente la data intrării în vigoare a prezentei Constituţii, rămân în funcţiune până la constituirea celor noi". Prevederile menţionate au asigurat continuitatea vieţii statale a tarii prin prorogarea funcţionarii autorităţilor publice existente până la constituirea celor noi, după regulile stabilite în Constituţie. În aceste condiţii şi-au desfăşurat activitatea Preşedintele României, Parlamentul, Guvernul, instanţele judecătoreşti, organele de procuratura etc. Cît priveşte autorităţile publice cu caracter electiv - Parlamentul şi Preşedintele României -, acestea şi-au continuat activitatea, în temeiul art. 151 alin. (1) din Constituţie, pe baza legitimării conferite anterior, în urma scrutinului din 20 mai 1990, conform Decretului-lege nr. 92/1990.

Prin Decretul-lege nr. 92/1990 s-a instituit într-adevăr funcţia de şef al statului, sub denumirea "Preşedintele României". În condiţiile date reglementarea acestei instituţii se remarca însă prin elemente specifice esenţiale, diferite de Constituţie, îndeosebi cele la care s-au referit art. 9 alin. (2), art. 10 alin. (2), art. 81 şi 82 din acest act, privind vârsta minimă pentru a fi ales, interdicţia pentru unele persoane de a fi alese, procedura contenciosului electoral, validarea alegerii şi momentul de la care cel ales este declarat preşedinte, precum şi cele care au stabilit atribuţiile preşedintelui şi raporturile sale cu celelalte autorităţi publice. Mai mult, este de observat ca Decretul-lege nr. 92/1990 nu a stabilit durata îndeplinirii funcţiei de preşedinte. Comparând acele reglementări cu reglementările constituţionale actualmente în vigoare având ca obiect instituţia de Preşedinte al României, cuprinse la art. 35 şi la art. 80 - 100 din Constituţie, rezultă ca, deşi, formal, cît priveşte denumirea instituţiei, s-ar părea ca suntem în prezenta uneia şi aceleiaşi autorităţi, în realitate cele doua instituţii sunt esenţial diferite. Pe calea unei asemenea examinari comparative rezultă, asadar, ca sub aceeaşi denumire au fost reglementate instituţii de autoritate publică esentialmente diferite, prima având un caracter tranzitoriu, cealaltă, în condiţii de stabilitate constituţională.

Nici un act normativ preconstitutional nu consacra instituţia mandatului presedintial. Aceasta instituţie este pentru prima oara reglementată prin Constituţia din 1991.

Mandatul presedintial are determinări constituţionale specifice şi inedite faţă de reglementările anterioare. Acestea privesc mai ales funcţia ce deriva din mandat, condiţiile de dobândire, de validare şi de începere a mandatului, durata acestuia, incompatibilităţile şi imunităţile pe care le antreneaza, atribuţiile ce deriva din mandat şi, implicit, raporturile în care se afla deţinătorul acestuia cu celelalte autorităţi publice, răspunderea ce revine titularului mandatului pentru modul de exercitare a acestuia. Nici o alta funcţie, dobândită pe baza unor reglementări anterioare Constituţiei, nu a avut ca fundament un asemenea mandat, asa încât trebuie admis ca prevederile Constituţiei României marcheaza o soluţie de ruptura sau de reasezare esenţial diferita a instituţiei de şef al statului.

De aceea este nefondata referirea exclusiv la funcţia de Preşedinte al României, ignorindu-se cea de-a doua componenta a reglementării cuprinse la art. 81 alin. (4) din Constituţie, şi anume instituţia "mandatului presedintial". Or, "funcţia de Preşedinte" nu poate fi abstrasa din cuprinsul reglementării, neţinându-se seama de conceptul de "mandat". Cu alte cuvinte, pentru compararea instituţiei de şef al statului, în reglementarea actuala, cu situaţii anterioare, trebuie să se observe ca instituţia Preşedintelui României este definitivă, între altele, şi prin mandatul constituţional. În lipsa unui astfel de "mandat", anterior intrării în vigoare a Constituţiei, orice asociere cu situaţii juridice premergătoare Constituţiei este nefondata.

Art. 151 alin. (1) din Constituţie a prorogat funcţionarea autorităţii publice existente, reprezentată de Preşedintele României, potrivit Decretului-lege nr. 92/1990, care, asa cum s-a arătat, nu cuprindea instituţia mandatului presedintial, asa încât a susţine ca după intrarea în vigoare a Constituţiei şi prin efectul prevederilor acesteia Preşedintele României ar fi "căpătat" un asemenea mandat este contrar insesi prevederilor art. 151 alin. (1) din Constituţie.

În consecinţa, numai prin alegerile din 1992, organizate înăuntrul termenului de un an de la adoptarea Constituţiei, prevăzut de art. 80 alin. (2) combinat cu art. 99 din Decretul-lege nr. 92/1990, autoritatea publică reprezentată de Preşedintele României s-a constituit pentru prima oara ca o instituţie noua în sensul art. 151 din Constituţie.

Desigur, în ce priveşte atribuţiile Preşedintelui României, Constituţia a fost de imediata aplicare. Dar caracterul nou, constituţional, al acestei autorităţi, având semnificatia unei rupturi faţă de legitimitatea ei anterioară, este, fără indoiala, consecinţa alegerilor din septembrie 1992. De aceea perioada cuprinsă între intrarea în vigoare a Constituţiei şi alegerile din 1992 nu poate avea semnificatia mandatului constituţional prevăzut de art. 81 alin. (4) din Constituţie.

Se susţine în contestaţie ca, dacă ar fi ales, domnul Ion Iliescu ar depăşi limita maxima a doua mandate de cîte 4 ani prevăzută de art. 81 alin. (4) şi de art. 83 alin. (1) din Constituţie, fără a se tine însă seama ca, în realitate, a fost exercitat un singur mandat constituţional, în urma alegerilor din septembrie 1992.

În sprijinul argumentarii din contestaţie s-a invocat şi referirea la funcţia de Preşedinte al României din Hotărârea nr. 18/1992 a Curţii Constituţionale, pronunţată într-un litigiu ce interesa funcţiile îndeplinite de domnul Ion Iliescu ca preşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţionala, nefacându-se însă distincţia necesară între aceasta funcţie anterioară Constituţiei şi regimul ei definit prin mandatul constituţional prevăzut de art. 81 alin. (4).

Faţa de cele arătate, rezultă ca mandatul de Preşedinte al României din perioada 1992-1996 este primul mandat constituţional al domnului Ion Iliescu. În consecinţa, contestaţia ce face obiectul judecaţii de faţa urmează să fie respinsă.

Pentru considerentele arătate şi vazind dispoziţiile art. 144 lit. d) din Constituţie, ale art. 13 alin. (1) lit. B.a) şi ale art. 27 şi 28 din Legea nr. 47/1992, precum şi cele ale art. 2 alin. (2) şi art. 11 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 69/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA

În numele legii

HOTĂRĂŞTE:

Respinge ca neîntemeiată contestaţia privind înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu la funcţia de Preşedinte al României, formulată de domnii Cristian Preda, Horia R. Patapievici, Alexandru Paleologu, Octavian Paler, Ştefan Augustin Doinas, Dan Grigore, Ştefan Caltia, Radu Filipescu, doamna Rodica Palade, domnii Sorin Antohi şi Dan Cristian Comanescu.

Hotărârea este definitivă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN MURARU

Magistrat-asistent,

Maria Bratu