Decizie nr. 226 din 7 martie 2006

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Marinela Mincă - procuror

Marieta Safta - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55, 56 şi ale art. 60 alin. 1, precum şi a secţiunii "Strămutarea judecării cauzei penale", în ansamblul său, din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ioniţă Popa şi Viorica Popa în Dosarul nr. 5.342/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 28 februarie 2006, în lipsa autorilor excepţiei, legal citaţi, fiind consemnate în încheierea din acea dată, când Curtea, la cererea reprezentantului autorilor excepţiei, care s-a prezentat după dezbateri, a amânat pronunţarea pentru data de 7 martie 2006.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 27 octombrie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 5.342/2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55, 56 şi ale art. 60 alin. 1, precum şi a secţiunii "Strămutarea judecării cauzei penale", în ansamblul său, din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ioniţă Popa şi Viorica Popa în dosarul menţionat.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în ceea ce priveşte art. 55 şi 56 din Codul de procedură penală, că acestea încalcă dreptul la un proces echitabil, prin aceea că nu precizează care sunt motivele pentru care se poate cere şi obţine strămutarea judecării unei cauze penale. Se arată în acest sens că sintagma "desfăşurarea normală a procesului", cuprinsă în art. 55 din Codul de procedură penală, este insuficientă atât pentru partea care formulează cererea, cât şi pentru magistratul care o judecă. De asemenea, faptul că admiterea sau respingerea cererii de strămutare se dispune, potrivit art. 60 alin. 1 din Codul de procedură penală, "fără arătarea motivelor" este în contradicţie cu dreptul la un proces echitabil şi cu normele constituţionale care consacră răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Aceasta întrucât, pe de o parte, în lipsa motivării hotărârii asupra cererii de strămutare, nici nu ar putea fi exercitată vreo cale de atac, iar, pe de altă parte, inexistenţa motivării hotărârii lipseşte de eficienţă dreptul justiţiabilului la despăgubire pentru erorile judiciare. Totodată, se arată că dispoziţiile secţiunii "Strămutarea judecării cauzei penale", în ansamblul său, încalcă liberul acces la justiţie şi prevederile constituţionale referitoare la folosirea căilor de atac, prin aceea că nu prevăd posibilitatea exercitării acestora. Aşadar se solicită "intervenţia Curţii Constituţionale în rectificarea imperfecţiunilor dispoziţiilor procedurale din Secţiunea a II-a a Capitolului II al Codului de procedură penală, prin punerea acestor prevederi în acord cu drepturile şi garanţiile procesuale prevăzute de Constituţie".

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât textele de lege criticate nu încalcă prevederile constituţionale invocate.

În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât textele de lege criticate nu aduc atingere prevederilor constituţionale invocate de autorii excepţiei.

Avocatul Poporului, făcând referire şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2) şi ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 55, 56 şi art. 60 alin. 1, precum şi secţiunea "Strămutarea judecării cauzei penale", în ansamblul său, din Codul de procedură penală, având următorul cuprins:

–Art. 55 (Temeiul strămutării): "Curtea Supremă de Justiţie strămută judecarea unei cauze de la instanţa competentă la o altă instanţă egală în grad, în cazul în care, apreciind temeinicia motivelor de strămutare, consideră că prin aceasta se asigură desfăşurarea normală a procesului.

Strămutarea poate fi cerută de partea interesată, de procuror sau de ministrul justiţiei.";

–Art. 56 (Cererea şi efectele ei): "Cererea de strămutare se adresează Curţii Supreme de Justiţie şi trebuie motivată. Înscrisurile pe care se sprijină cererea se alătură la aceasta, când sunt deţinute de partea care cere strămutarea.

În cerere se face menţiune dacă în cauză se găsesc arestaţi.

Suspendarea judecării cauzei poate fi dispusă de preşedintele Curţii Supreme de Justiţie la primirea cererii, sau de către Curtea Supremă de Justiţie după ce aceasta a fost învestită.

Cererea făcută de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie suspendă de drept judecarea cauzei.";

–Art. 57 (Procedura de informare): "Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie cere, pentru lămurirea instanţei, informaţii de la preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere, comunicându-i totodată termenul fixat pentru judecarea cererii de strămutare.

Când Curtea Supremă de Justiţie este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer Ministerului Justiţiei.

În cazul introducerii unei noi cereri de strămutare cu privire la aceeaşi cauză, cererea de informaţii este facultativă.";

–Art. 58 (Înştiinţarea părţilor): "Preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza ia măsuri pentru încunoştinţarea părţilor despre introducerea cererii de strămutare, despre termenul fixat pentru soluţionarea acesteia, cu menţiunea că părţile pot trimite memorii şi se pot prezenta la termenul fixat pentru soluţionarea cererii.

În informaţiile trimise Curţii Supreme de Justiţie se face menţiune expresă despre efectuarea încunoştinţărilor, ataşându-se şi dovezile de comunicare a acestora.

Când în cauza a cărei strămutare se cere sunt arestaţi, preşedintele dispune desemnarea unui apărător din oficiu.";

–Art. 59 (Examinarea cererii): "Examinarea cererii de strămutare se face în şedinţă secretă.

Când părţile se înfăţişează, se ascultă şi concluziile acestora.";

–Art. 60 (Soluţionarea cererii): "Curtea Supremă de Justiţie dispune, fără arătarea motivelor, admiterea sau respingerea cererii.

În cazul în care găseşte cererea întemeiată, dispune strămutarea judecării cauzei, hotărând totodată în ce măsură actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza se menţin.

Această instanţă va fi înştiinţată de îndată despre admiterea cererii de strămutare.

Dacă instanţa la care se află cauza a cărei strămutare se cere a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii cererii de strămutare.";

–Art. 61 (Repetarea cererii): "Strămutarea cauzei nu poate fi cerută din nou, afară de cazul când noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute Curţii Supreme de Justiţie la soluţionarea cererii anterioare sau ivite după aceasta."

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se invocă prevederile constituţionale cuprinse în art. 21, privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 52 alin. (3), privind răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, art. 53, privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, şi art. 129, privind folosirea căilor de atac.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea reţine următoarele:

Strămutarea nu este o procedură de soluţionare în fond a procesului, ci constituie o procedură specială, de stabilire a competenţei teritoriale a instanţei de judecată, cu scopul asigurării condiţiilor unui proces echitabil, în care părţile să dispună de aceleaşi mijloace de apărare şi să aibă posibilitatea să îşi exercite dreptul la apărare în mod efectiv şi eficient. Faptul că dispoziţiile art. 55 şi 56 din Codul de procedură penală, privind temeiul strămutării, respectiv cererea de strămutare şi efectele ei, nu precizează care sunt motivele pentru care se poate cere şi obţine strămutarea judecării unei cauze penale nu este de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil câtă vreme în cadrul acestei proceduri părţile au posibilitatea să comunice Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în mod nemijlocit, informaţii şi dovezi cu privire la împrejurările procesului şi să îşi prezinte poziţia faţă de admisibilitatea şi temeinicia cererii de strămutare, invocând toate motivele care, în opinia acestora, impietează asupra "desfăşurării normale a procesului". Aşa fiind, exigenţele art. 21 alin. (3) din Constituţie sunt îndeplinite, iar criticile de neconstituţionalitate formulate sub acest aspect sunt neîntemeiate.

Contrar susţinerilor autorilor excepţiei, faptul că, în condiţiile art. 60 alin. 1 din Codul de procedură penală, privind soluţionarea cererii de strămutare, hotărârea instanţei asupra acestei cereri se dispune fără arătarea motivelor nu are ca efect înlăturarea posibilităţii angajării răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, aşa încât nu poate fi reţinută nici pretinsa încălcare a prevederilor constituţionale cuprinse în art. 52 alin. (3), privind răspunderea patrimonială a statului pentru asemenea prejudicii.

Şi critica potrivit căreia întreaga secţiune "Strămutarea judecării cauzei penale" din Codul de procedură penală încalcă liberul acces la justiţie şi normele constituţionale privind folosirea căilor de atac, prin aceea că nu prevede posibilitatea exercitării acestora, este neîntemeiată. Curtea constată că principiul constituţional al liberului acces la justiţie, prevăzut la art. 21 din Legea fundamentală, nu are semnificaţia că acest drept trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi în privinţa tuturor căilor de atac prevăzute de lege, prin lege putând fi instituite reguli deosebite în considerarea unor situaţii diferite. Este dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili regula potrivit căreia hotărârea de strămutare nu este supusă nici unei căi de atac, deoarece prin această instanţă nu se pronunţă asupra fondului, iar exercitarea unor căi de atac ar prelungi nejustificat judecarea definitivă a cauzelor.

Nici pretinsa încălcare, prin textele de lege ce fac obiectul excepţiei, a dispoziţiilor art. 53 din Legea fundamentală nu poate fi reţinută, întrucât prevederile constituţionale invocate sunt aplicabile numai în ipoteza restrângerii exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, ceea ce, astfel cum s-a arătat anterior, nu s-a constatat.

Solicitarea autorilor excepţiei privind "rectificarea imperfecţiunilor" dispoziţiilor procedurale criticate de către Curtea Constituţională, în sensul punerii lor de acord cu drepturile şi garanţiile procesuale prevăzute de Constituţie, nu poate fi primită, întrucât, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

De altfel, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii unora dintre prevederile cuprinse în secţiunea "Strămutarea judecării cauzei penale" din Codul de procedură penală, în raport de critici similare cu cele formulate în prezenta cauză. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia nr. 156 din 30 martie 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 57 alin. 1 şi ale art. 60 alin. 1 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 14 aprilie 2004, şi Decizia nr. 528 din 11 octombrie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 alin. 1, art. 57 alin. 1 şi ale art. 60 alin. 1 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.037 din 22 noiembrie 2005. Atât soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată de Curte cu acele prilejuri, cât şi considerentele care au fundamentat-o sunt valabile şi în prezenta cauză, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55, 56 şi ale art. 60 alin. 1, precum şi a secţiunii "Strămutarea judecării cauzei penale", în ansamblul său, din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ioniţă Popa şi Viorica Popa în Dosarul nr. 5.342/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 7 martie 2006.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Marieta Safta