Decizie nr. 156 din 30 martie 2004

Costică Bulai - procuror

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Şerban Viorel Stănoiu - judecător

Lucian Stângu - judecător

Ioan Vida - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 57 alin. 1 şi ale art. 60 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dumitru Octavian Rădulescu în Dosarul nr. 4.701/2003 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală.

La apelul nominal se prezintă partea Alexandru Buda, lipsind autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul pe fond.

Partea prezentă solicită respingerea excepţiei ca nefondată.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, susţinând că textele de lege criticate nu contravin nici unei prevederi constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 28 noiembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 4.701/2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 57 alin. 1 şi ale art. 60 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dumitru Octavian Rădulescu în dosarul menţionat.

În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că dispoziţiile art. 57 alin. 1 din Codul de procedură penală, care reglementează procedura prealabilă de informare a instanţei supreme în cauzele de strămutare, sunt contrare prevederilor constituţionale ale art. 24 referitoare la dreptul la apărare şi ale art. 31 alin. (1) şi (2) referitoare la dreptul la informaţie. Se motivează că informaţiile cerute de preşedintele Curţii Supreme de Justiţie pentru lămurirea instanţei nu sunt cunoscute de părţi, în special de partea care solicită strămutarea, ceea ce constituie o restrângere a dreptului la apărare al acesteia, partea neputând să pună concluzii şi cu privire la acestea. Se consideră că dispoziţiile legale criticate sunt contrare şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil, în mod public (art. 6 pct. 1) şi la dreptul de apărare [art. 6 pct. 3 lit. c)]. Referitor la neconstituţionalitatea art. 60 alin. 1 din Codul de procedură penală, se susţine că, de vreme ce nu se arată motivele de admitere sau de respingere a cererii de strămutare, nu se poate exercita nici un fel de control şi nu se pot exercita dreptul de acces liber la justiţie (art. 21 din Constituţie, republicată) şi dreptul de a exercita căile de atac prevăzute de lege (art. 129 din Constituţie, republicată), nesocotindu-se şi dreptul la un recurs efectiv, înscris în art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, exprimându-şi opinia, consideră excepţia ca fiind neîntemeiată, apreciind că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18^1 din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.

Guvernul, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale, concretizată în Decizia nr. 82 din 8 martie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 iunie 2001, consideră că dispoziţiile art. 57 alin. 1 şi ale art. 60 alin. 1 din Codul de procedură penală nu contravin prevederilor constituţionale şi nici celor din actele internaţionale invocate.

Avocatul Poporului consideră, de asemenea, că excepţia este neîntemeiată, întrucât părţile au posibilitatea să comunice Curţii Supreme de Justiţie date cu privire la soluţionarea cererii sau să le prezinte în instanţă pentru a-şi susţine cererile. Faptele asupra cărora urmează să se pronunţe instanţa competentă să soluţioneze cererea de strămutare nu ţin de pricina însăşi, ci de asigurarea condiţiilor cerute de lege pentru asigurarea obiectivităţii şi imparţialităţii în soluţionarea cauzei, condiţii care vizează toate părţile din proces, indiferent de calitatea lor procesuală. Informaţiile primite sunt apreciate de instanţă sub raportul concludenţei, obiectivităţii şi veridicităţii acestora, în funcţie de toate datele cauzei şi de informaţiile comunicate de părţi în cadrul dezbaterilor. În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 57 alin. 1 şi ale art. 60 alin. 1 din Codul de procedură penală, faţă de dispoziţiile art. 21 din Constituţie, republicată, se arată că aceasta este neîntemeiată, deoarece principiul constituţional al liberului acces la justiţie nu are semnificaţia că acest drept trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi în privinţa tuturor căilor de atac prevăzute de lege. În aceste condiţii, prin lege pot fi instituite reguli deosebite în considerarea unor situaţii diferite.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, precum şi ale art. 1 alin. (1), art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 57 alin. 1 din Codul de procedură penală, potrivit cărora "Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie cere, pentru lămurirea instanţei, informaţii de la preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere, comunicându-i totodată termenul fixat pentru judecarea cererii de strămutare", precum şi prevederile art. 60 alin. 1 din Codul de procedură penală, conform cărora "Curtea Supremă de Justiţie dispune, fără arătarea motivelor, admiterea sau respingerea cererii".

Autorul excepţiei consideră că aceste dispoziţii sunt contrare prevederilor constituţionale referitoare la liberul acces la justiţie (art. 21), la dreptul la apărare (art. 24), la dreptul la informaţie (art. 31) şi la dreptul de a exercita căile de atac (art. 129), precum şi prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil (art. 6 pct. 1), la dreptul de apărare [art. 6 pct. 3 lit. c)] şi la dreptul la un recurs efectiv (art. 13).

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată şi, în consecinţă, urmează să fie respinsă.

Dispoziţiile legale privitoare la procedura de informare a Curţii Supreme de Justiţie, în vederea soluţionării cererii de strămutare a judecării cauzei penale, nu numai că nu aduc atingere dreptului la apărare sau dreptului inculpatului la un proces echitabil, dar sunt destinate să asigure condiţiile pentru exercitarea deplină a acestor drepturi, permiţând instanţei lămurirea asupra motivelor şi temeiniciei cererii de strămutare. Informaţiile obţinute în cadrul acestei proceduri nu privesc soluţionarea în fond a procesului penal, astfel încât faptul că nu sunt accesibile părţilor nu este de natură să aducă atingere drepturilor invocate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate.

De altfel, asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 57 alin. 1 din Codul de procedură penală Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 82 din 8 martie 2001 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. 3 şi 4, art. 57 alin. 1 şi art. 60 alin. 1 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 iunie 2001, excepţie pe care a respins-o ca neîntemeiată. De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 237 din 5 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 28 iulie 2003, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 57 alin. 2 din Codul de procedură penală, Curtea a subliniat că dispoziţiile art. 55-61 din secţiunea a II-a cu denumirea "Strămutarea judecării cauzei penale" din capitolul II, titlul II (Competenţa) al Părţii generale a Codului de procedură penală, inclusiv textul contestat de autorul excepţiei, respectă normele care definesc un proces echitabil, precum şi principiul asigurării dreptului la apărare. În acest sens, Curtea a reţinut că strămutarea nu este o procedură de soluţionare în fond a procesului, ci constituie o procedură specială, de stabilire a competenţei teritoriale a instanţei de judecată, menită tocmai să asigure condiţiile unui proces echitabil, în care părţile să dispună de aceleaşi mijloace de apărare şi să aibă posibilitatea să îşi exercite dreptul la apărare în mod efectiv şi eficient. În cadrul acestei proceduri, exigenţele art. 24 alin. (1) din Constituţie, republicată, şi ale art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt îndeplinite, întrucât părţile au posibilitatea să comunice Curţii Supreme de Justiţie, în mod nemijlocit, informaţii şi dovezi cu privire la împrejurările procesului şi să îşi prezinte poziţia faţă de admisibilitatea şi temeinicia cererii de strămutare.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 60 alin. 1 din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea nu încalcă liberul acces la justiţie, consacrat la art. 21 din Legea fundamentală, şi nici prevederile art. 129 din Constituţie, republicată, referitoare la folosirea căilor de atac.

În lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 82/2001, prin care instanţa de contencios constituţional a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 60 alin. 1 din Codul de procedură penală, principiul constituţional al liberului acces la justiţie, prevăzut la art. 21, nu are semnificaţia că acest drept trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti - judecătorii, tribunale, curţi de apel, Curtea Supremă de Justiţie - şi în privinţa tuturor căilor de atac prevăzute de lege. În aceste condiţii, prin lege pot fi instituite reguli deosebite în considerarea unor situaţii diferite. Curtea Constituţională a subliniat prin decizia menţionată că este dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili regula potrivit căreia hotărârea de strămutare nu este supusă nici unei căi de atac, deoarece prin această instanţă nu se pronunţă asupra fondului, iar exercitarea unor căi de atac ar prelungi nejustificat judecarea definitivă a cauzelor.

Neexistând elemente noi de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii în această materie, considerentele şi soluţia cuprinse în aceste decizii rămân valabile şi în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 57 alin. 1 şi ale art. 60 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dumitru Octavian Rădulescu în Dosarul nr. 4.701/2003 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 30 martie 2004.

PREŞEDINTE,

prof. univ. dr. COSTICĂ BULAI

Magistrat-asistent,

Florentina Geangu