Decizia nr. 504 din 30 iunie 2020

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 152 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ionuț Ifrim în Dosarul nr. 1.884/3/2018/a1 al Tribunalului București - Secția I penală, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 417 D/2018.2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă, având în vedere faptul că se invocă încălcarea drepturilor altor persoane decât autorul excepției, fiind vorba de dreptul unor martori de a nu se solicita date de trafic și localizare care îi priveau personal, fără să fi fost cercetați pentru săvârșirea vreunei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. Se susține, totodată, că excepția este inadmisibilă și prin prisma faptului că se critică modul în care a fost aplicată legea de către organele judiciare, în sensul în care autorul critică faptul că au fost solicitate date de trafic și localizare a martorilor pentru a verifica declarațiile lor în loc să se procedeze la confruntări ale acestora. În subsidiar, se solicită respingerea excepției ca neîntemeiată, întrucât art. 152 din Codul de procedură penală instituie condițiile în care se poate solicita transmiterea datelor de trafic și localizare, o astfel de solicitare putând fi admisă doar în situația în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unor infracțiuni dintre cele menționate expres, fără a fi impusă condiția efectuării de cercetări in personam. Se arată că instanța de contencios constituțional a constatat constituționalitatea prevederilor art. 152 din Codul de procedură penală prin Decizia nr. 762 din 28 noiembrie 2019, paragraful 22.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 20 martie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 1.884/3/2018/a1, Tribunalul București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 152 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ionuț Ifrim într-o cauză în care autorul excepției de neconstituționalitate a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de șantaj și cumpărare de influență, cauză aflată în stadiul procesual al camerei preliminare.

5.În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile art. 152 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează că organele judiciare pot obține date de trafic și localizare prelucrate de operatorii de rețele publice de comunicare ale altor persoane decât cele față de care există suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit una dintre infracțiunile la care se referă art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. Se susține că prevederile art. 152 alin. (1) din Codul de procedură penală trebuie interpretate coroborat cu cele ale art. 139 alin. (2) din același cod, în sensul că, pentru ca o cerere de autorizare să fie admisibilă, trebuie să existe o suspiciune cu privire la săvârșirea uneia dintre infracțiunile expres și limitativ prevăzute la lege, iar datele solicitate să vizeze eventuala implicare a persoanei supravegheate în activitatea infracțională, dispozițiile legale criticate nepermițând obținerea datelor oricărei persoane, ci numai a celor în privința cărora există suspiciunea prevăzută la art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. Se susține că în cauza în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate au fost solicitate datele de trafic și localizare ale unor persoane față de care nu exista suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit vreuna dintre infracțiunile enumerate la art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, scopul solicitării fiind acela de a lămuri eventuale contradicții dintre mai multe declarații, organele judiciare apreciind că dispozițiile art. 152 alin. (1) din Codul de procedură penală permit o asemenea interpretare. Or, se susține că eventualele contradicții între declarații se soluționează prin confruntare, nefiind necesară o intruziune excesivă în drepturile și libertățile fundamentale ale persoanelor în cauză. Se arată, totodată, că, în fapt, asupra martorilor din prezenta cauză nu plana suspiciunea că ar fi săvârșit faptele de șantaj sau de trafic de influență cercetate și că în motivarea cererii de autorizare nu se vorbește despre existența unor asemenea suspiciuni. Mai mult, se arată că infracțiunea de mărturie mincinoasă nu poate sta la baza unei cereri de autorizare formulate conform art. 152 din Codul de procedură penală, întrucât limita specială maximă a pedepsei pentru infracțiunea anterior menționată este mai mică de 5 ani. În aceste condiții, se apreciază că proba folosită împotriva autorului excepției de neconstituționalitate a fost obținută în mod nelegal, vătămând drepturile și interesele procesuale ale inculpatului, prin încălcarea dreptului la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la legalitatea procesului penal. Se arată, totodată, că împrejurarea că prevederile art. 152 alin. (1) din Codul de procedură penală nu sunt suficient de clare și nu stabilesc în mod expres faptul că acestea permit obținerea doar a datelor acelor persoane față de care există suspiciunea, prevăzută la art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, rezultă, în mod direct, din interpretarea dată de către organul de urmărire penală, în sensul că norma permite obținerea datelor de trafic și localizare ale martorilor față de care nu există suspiciunea că ar fi implicați în săvârșirea infracțiunilor cercetate în cauză. Se susține că simpla începere a urmăririi penale nu poate legitima încălcarea drepturilor fundamentale ale unei persoane care nu are legătură cu infracțiunea cercetată, de o manieră pur potestativă și neproporțională cu nevoile procesuale ale cauzei, iar dispozițiile art. 152 din Codul de procedură penală nu trebuie interpretate în sensul că permit obținerea datelor de trafic ale oricărei persoane în măsura în care informațiile vizate sunt necesare doar pentru lămurirea unor aspecte accesorii acțiunii penale. Se arată că o astfel de interpretare este de natură a încălca dreptul la viață intimă, familială și privată și dreptul la secretul corespondenței, astfel cum acestea sunt prevăzute la art. 26 alin. (1) și art. 28 alin. (1) din Constituție. În fine, se susține că, întrucât permit o interpretare și aplicare precum cea realizată din cauza în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate, dispozițiile art. 152 alin. (2) din Codul de procedură penală nu întrunesc condițiile de claritate, precizie și previzibilitate impuse de dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție. Totodată, autorul excepției arată că în privința sa a fost dispusă măsura specială de cercetare reglementată la art. 152 din Codul de procedură penală, fără a fi îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1) lit. a)-d) al articolului anterior menționat, aducând, în acest sens, argumente privind starea de fapt reținută în dosarul în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate.

6.Tribunalul București - Secția I penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că, în prezent, textul criticat nu prevede efectuarea de cercetări in personam pentru vreuna dintre infracțiunile prevăzute la art. 152 alin. (1) din Codul de procedură penală, scopul încuviințării acestei măsuri fiind acela de a transforma datele de trafic în probe, în scopul dovedirii unor infracțiuni și al efectuării în continuare a urmăririi penale față de persoanele descoperite ca participanți la comiterea de infracțiuni, fiind irelevant faptul că persoanele ale căror date de trafic au fost analizate nu au fost inculpate. Se susține că dacă textul criticat ar fi interpretat în sensul arătat de autorul excepției, acesta și-ar pierde utilitatea, la momentul efectuării în continuare a urmăririi penale față de o persoană fiind adunate suficiente probe împotriva sa.

7.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

9.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 152 alin. (1) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:

Organele de urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți, pot solicita date de trafic și localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții:

a)există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) sau a unei infracțiuni de concurență neloială, de evadare, de fals în înscrisuri, infracțiuni privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive, a unei infracțiuni privind nerespectarea dispozițiilor privind introducerea în țară de deșeuri și reziduuri, a unei infracțiuni privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc ori a unei infracțiuni privind regimul juridic al precursorilor de droguri, și infracțiuni referitoare la operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive asemănătoare celor determinate de substanțele și produsele stupefiante sau psihotrope;

b)există temeiuri justificate pentru a se crede că datele solicitate constituie probe;

c)probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare;

d)măsura este proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii.

11.Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) cu privire la calitatea legii, ale art. 15 alin. (1) referitor la universalitate, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 26 alin. (1) cu privire la viața intimă, familială și privată și ale art. 28 alin. (1) referitoare la secretul corespondenței.

12.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile legale criticate reglementează obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, ca metodă specială de cercetare ce poate fi dispusă în cursul urmăririi penale. Aceasta este reglementată, totodată, la lit. j) a art. 138 alin. (1) din Codul de procedură penală, articol care enumeră, cu titlu general, metodele speciale de supraveghere și de cercetare ce pot fi dispuse în cursul urmăririi penale și care, de fapt, reprezintă procedee probatorii ce vizează investigarea unei infracțiuni grave. Având în vedere prevederile art. 138 alin. (13) din Codul de procedură penală, Curtea constată că obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului nu constituie o metodă de supraveghere tehnică, ci o metodă de cercetare.

13.Cu privire la aceste aspecte, prin Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017, paragrafele 29-35, Curtea Constituțională a constatat că, potrivit art. 140 alin. (1) din Codul de procedură penală, supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale. În acest context, Curtea a observat că dispozițiile art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd că, atunci când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârșită ori a cărei săvârșire se pregătește, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut.

14.În legătură cu începerea urmăririi penale, Curtea a reținut că noua reglementare nu mai permite începerea urmăririi penale direct față de o anumită persoană, instituind obligația începerii, în toate cazurile, a urmăririi penale in rem. Această dispoziție are caracter imperativ și este aplicabilă chiar și în ipoteza în care în cuprinsul actului de sesizare este indicată o anumită persoană ca fiind cea care a săvârșit infracțiunea ce face obiectul sesizării ori când starea de fapt descrisă permite identificarea sa. Ulterior urmăririi penale in rem, potrivit art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală, atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală și nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din același act normativ, organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta - urmărirea penală in personam.

15.Curtea a remarcat faptul că tot în cadrul urmăririi penale, ulterior dispunerii urmăririi penale in personam, potrivit art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală, se poate pune în mișcare acțiunea penală când procurorul constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1) din același act normativ.

16.Având în vedere cele anterior expuse, Curtea a reținut că sintagma „în cursul urmăririi penale“, utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 140 alin. (1) din Codul de procedură penală, se referă la orice moment ulterior începerii urmăririi penale cu privire la faptă - urmărirea penală in rem. Astfel, Curtea constată că supravegherea tehnică se poate dispune în cursul urmăririi penale, indiferent de etapa acesteia.

17.În acest context, Curtea a observat că, în funcție de etapa urmăririi penale în care se dispune măsura de supraveghere tehnică, calitatea persoanei vizate de această măsură diferă. Astfel, în cadrul urmăririi penale in rem, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică nu are nicio calitate în dosarul penal, nefiind formulată nicio acuzație împotriva sa. În cadrul urmăririi penale in personam, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică poate avea calitatea de suspect în dosarul penal, potrivit art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală. În cazul în care s-a pus în mișcare acțiunea penală, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică poate avea calitate de inculpat în procesul penal, potrivit art. 82 din Codul de procedură penală.

18.Totodată, Curtea a observat că, atât în cazul urmăririi penale in personam, cât și în cazul în care s-a pus în mișcare acțiunea penală, dispunerea măsurii supravegherii tehnice nu este condiționată de calitatea deținută în dosarul penal. Astfel, Curtea a constatat că pot fi supuse măsurii supravegherii tehnice inclusiv persoane care nu au calitatea de suspect sau inculpat în dosarul penal (paragraful 35).

19.Analizând considerentele mai sus invocate, Curtea constată că acestea sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, metoda de cercetare prevăzută la art. 152 din Codul de procedură penală putând fi dispusă și față de alte persoane decât cele care au calitatea de suspect sau de inculpat. Acest aspect rezultă, de altfel, și din interpretarea gramaticală a textului criticat, care nu face referire la suspect sau la inculpat, în reglementarea obținerii datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului.

20.Posibilitatea dispunerii măsurii analizate față de orice persoană și nu doar față de suspect sau de inculpat - aspect criticat de autorul prezentei excepții de neconstituționalitate - este firească prin raportare la nevoia soluționării cauzelor penale pe baza principiului legalității și a principiului aflării adevărului.

21.Curtea reține, totodată, că solicitarea și obținerea de către organele judiciare a datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului reprezintă operațiuni procedurale intruzive în drepturile fundamentale ale persoanelor vizate, limitând exercitarea dreptului la viața intimă, familială și privată și a dreptului la secretul corespondenței, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 26 alin. (1) și, respectiv, la art. 28 alin. (1) din Constituție.

22.Pentru acest motiv, în vederea asigurării protecției drepturilor fundamentale mai sus menționate în cadrul procedurii reglementate la art. 152 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a prevăzut o serie de garanții. Astfel, potrivit textului criticat, obținerea de către organele judiciare a datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului nu se poate face în mod discreționar, ci doar în situația în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală sau a unei infracțiuni de concurență neloială, de evadare, de fals în înscrisuri, a unei infracțiuni privind nerespectarea regimului armelor, al munițiilor, al materialelor nucleare, al materiilor explozive și al precursorilor de explozivi restricționați, a unei infracțiuni privind nerespectarea dispozițiilor privind introducerea în țară de deșeuri și reziduuri, a unei infracțiuni privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc ori a unei infracțiuni privind regimul juridic al precursorilor de droguri, și a unei infracțiuni referitoare la operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive asemănătoare celor determinate de substanțele și produsele stupefiante sau psihotrope [art. 152 alin. (1) lit. a)]; există temeiuri justificate pentru a se crede că datele solicitate constituie probe [art. 152 alin. (1) lit. b)]; probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare [art. 152 alin. (1) lit. c)]; măsura este proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii [art. 152 alin. (1) lit. d)].

23.Mai mult, măsura de cercetare analizată poate fi dispusă, conform art. 152 alin. (1) din Codul de procedură penală, doar cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți. Potrivit art. 152 alin. (2) din Codul de procedură penală, solicitarea astfel formulată de organele de urmărire penală este soluționată prin încheiere motivată, pronunțată în camera de consiliu.

24.Totodată, alin. (3) al art. 152 din Codul de procedură penală prevede obligația de confidențialitate a furnizorilor de rețele publice de comunicații electronice și a furnizorilor de servicii de comunicații electronice destinate publicului care colaborează cu organele de urmărire penală în privința operațiunii efectuate.

25.Distinct de aceste garanții, în cazul în care persoana în privința căreia au fost obținute date de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului dobândește calitatea de suspect sau de inculpat, prin începerea urmăririi penale in personam, aceasta beneficiază de garanțiile specifice acestor calități procesuale, în vederea apărării drepturilor și intereselor sale procesuale legitime. Astfel, în ipoteza anterior menționată, suspectul sau inculpatul are posibilitatea de a contesta probele obținute prin aplicarea art. 152 alin. (1) din Codul de procedură penală, atât în cursul urmăririi penale, cât și în etapa camerei preliminare, și de a solicita excluderea lor, conform art. 102 din Codul de procedură penală, în situația în care au fost obținute în mod nelegal.

26.Analizând dispozițiile legale criticate, în dinamica reglementării lor, Curtea reține că acestea au fost supuse controlului de constituționalitate, împreună cu dispozițiile Legii nr. 82/2012 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice. Astfel, prin Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 4 septembrie 2014, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea Legii nr. 82/2012, și a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 152 din Codul de procedură penală. Prin decizia anterior menționată, paragrafele 22 și 78, Curtea a constatat că Legea nr. 82/2012 reprezintă transpunerea în legislația națională a Directivei 2006/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice și de modificare a Directivei 2002/58/CE, directivă declarată nevalidă prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 8 aprilie 2014, pronunțată în cauzele conexate C-293/12 - Digital Rights Ireland Ltd împotriva Minister for Communications, Marine and Natural Resources și alții - și C-594/12 - Karntner Landesregierung și alții. S-a arătat că prin hotărârea menționată instanța europeană a constatat că directiva analizată încalcă dispozițiile art. 7, art. 8 și art. 52 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Referitor la efectele deciziei astfel pronunțate, Curtea a reținut că, de la publicarea deciziei Curții Constituționale a României, furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului nu mai au nici obligația, dar nici posibilitatea legală de a reține anumite date generate sau prelucrate în cadrul activității lor și de a le pune la dispoziția organelor judiciare și ale celor cu atribuții în domeniul siguranței naționale. Prin excepție, pot fi reținute de către acești furnizori doar datele necesare pentru facturare sau plăți pentru interconectare ori alte date prelucrate în scopuri de comercializare doar cu consimțământul prealabil al persoanei ale cărei date sunt prelucrate, așa cum prevede Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor personale și protejarea confidențialității în sectorul comunicațiilor publice, în vigoare. Prin aceeași decizie, Curtea a constatat că prevederile art. 152 din Codul de procedură penală nu reglementează procedura de reținere și stocare a datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, ci doar stabilește procedura de autorizare prealabilă, de către judecătorul de drepturi și libertăți, a solicitării adresate acestor furnizori de către organele de urmărire penală, în vederea accesării și utilizării datelor reținute. Totodată, Curtea a reținut că, în condițiile inexistenței unei legi care să reglementeze procedura reținerii și stocării datelor, art. 152 din Codul de procedură penală rămâne fără aplicabilitate practică, dar că această împrejurare nu se constituie într-un viciu de neconstituționalitate, textul urmând a deveni incident imediat ce este adoptată o nouă lege referitoare la reținerea datelor.

27.Ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 440 din 8 iulie 2014, prevederile art. 152 din Codul de procedură penală au fost modificate prin introducerea în cuprinsul alin. (1) al articolului anterior menționat a condițiilor ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru dispunerea metodei ce cercetare analizate.

28.De asemenea, a fost adoptată Legea nr. 235/2015 pentru modificarea și completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 14 octombrie 2015, care a avut ca unic scop recorelarea instituțiilor din Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice și care obligă la respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor ale căror date fac obiectul operațiunilor de stocare și furnizare. Astfel, dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 506/2004 prevăd „condițiile specifice de garantare a dreptului la protecția vieții private în privința prelucrării datelor cu caracter personal în sectorul comunicațiilor electronice“, precum și aplicabilitatea Legii nr. 506/2004 „prelucrării de date cu caracter personal legate de furnizarea de servicii de comunicații electronice destinate publicului prin intermediul rețelelor publice de comunicații electronice, inclusiv al rețelelor publice de comunicații electronice care presupun dispozitive de colectare a datelor și de identificare“. În aplicarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 506/2004, art. 12^1 din aceeași lege prevede o procedură de acces la date al autorităților, în condiții de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanelor vizate.

29.Astfel, art. 12^1 anterior menționat prevede la alin. (1) că la solicitarea instanțelor de judecată sau la solicitarea organelor de urmărire penală ori a organelor de stat cu atribuții în domeniul apărării și securității naționale, cu autorizarea prealabilă a judecătorului stabilit potrivit legii, furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului și furnizorii de rețele publice de comunicații electronice pun la dispoziția acestora, de îndată, dar nu mai târziu de 48 de ore, datele de trafic, datele de identificare a echipamentului și datele de localizare, în conformitate cu prevederile referitoare la protecția datelor cu caracter personal. Totodată, conform alin. (3) al aceluiași articol, solicitările, respectiv răspunsurile, dacă sunt transmise în format electronic, se semnează cu semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat, eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat; același alineat precizează că fiecare persoană care certifică datele sub semnătură electronică răspunde, potrivit legii, pentru integritatea și securitatea acestor date. De asemenea, potrivit alin. (5) al art. 12^1 din Legea nr. 506/2004, datele de trafic, datele de identificare a echipamentului și datele de localizare solicitate conform alin. (1) al art. 12^1 din Legea nr. 506/2004 nu fac obiectul ștergerii sau anonimizării de către furnizori, atunci când solicitarea formulată în temeiul alin. (1) anterior referit este însoțită ori urmată de o notificare cu privire la necesitatea menținerii lor, în scopul identificării și conservării probelor sau indiciilor temeinice, în cadrul investigațiilor pentru combaterea infracțiunilor ori în domeniul apărării și securității naționale, atât timp cât subzistă motivele care au stat la baza solicitării, dar nu mai mult de 5 ani de la data solicitării sau, după caz, până la pronunțarea unei hotărâri definitive a instanței de judecată. În fine, art. 12^1 alin. (6) din Legea nr. 506/2004 prevede că instanțele de judecată, organele de urmărire penală sau organele de stat cu atribuții în domeniul apărării și securității naționale notifică furnizorilor încetarea motivelor care au stat la baza solicitării ori, după caz, pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive.

30.Toate dispozițiile legale mai sus invocate reprezintă garanții ale drepturilor fundamentale ale persoanelor ale căror date fac obiectul operațiunilor de stocare și furnizare prevăzute de Legea nr. 506/2004, care completează garanțiile reglementate prin art. 152 din Codul de procedură penală.

31.Având în vedere toate aceste considerente, Curtea reține că metoda de cercetare prevăzută la art. 152 alin. (1) din Codul de procedură penală se realizează cu asigurarea garanțiilor necesare protecției dreptului la viața intimă, familială și privată și a secretului corespondenței, reglementate la art. 26 alin. (1) și art. 28 alin. (1) din Constituție.

32.De altfel, prin Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, paragraful 80, Curtea a reținut că textul criticat, care reglementează una dintre metodele speciale de cercetare prevăzute de titlul IV capitolul IV din Codul de procedură penală, este cel care asigură controlul judecătoresc asupra activităților reglementate de lege, constituind tocmai garanția procedurală a dreptului la viața intimă, familială și privată, prevăzut la art. 26 din Constituție, invocat în susținerea excepției de neconstituționalitate.

33.Având în vedere considerentele mai sus expuse, Curtea reține că prevederile legale criticate sunt clare, precise și previzibile, fiind în acord cu dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție.

34.În ceea ce privește invocarea în susținerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 15 alin. (1) din Constituție, Curtea reține că acestea nu sunt incidente în prezenta cauză, întrucât reglementează universalitatea legii.

35.Referitor la argumentele privind starea de fapt din dosarul cauzei în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate, acestea vizează interpretarea și aplicarea de către organele judiciare a dispozițiilor legale criticate, care nu pot forma obiectul controlului de constituționalitate. În acest sens, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale prevăd că „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată“. Pentru motivele anterior menționate, din perspectiva acestor critici, excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă.

36.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ionuț Ifrim în Dosarul nr. 1.884/3/2018/a1 al Tribunalului București - Secția I penală și constată că dispozițiile art. 152 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția I penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 30 iunie 2020.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop