Decizia nr. 762 din 28 noiembrie 2019

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 152, art. 344 alin. (2) și ale art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Petrică Irinel Dumea și Petru Dumea în Dosarul nr. 364/32/2017/a1.6 al Curții de Apel Bacău - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.472 D/2017.2. La apelul nominal lipsesc părțile. Prim-magistratul-asistent referă asupra procedurii de citare în cauză. Având cuvântul cu privire la procedura de citare, reprezentantul Ministerului Public apreciază că aceasta este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției ca neîntemeiată. Astfel, cât privește dispozițiile art. 152 din Codul de procedură penală, învederează că prin acestea au fost institute condițiile prin care se poate solicita judecătorului transmiterea datelor de trafic și localizare, solicitarea putând fi admisă numai în situația în care există acea suspiciune rezonabilă privind săvârșirea unei infracțiuni dintre cele enumerate expres și dacă există temeiurile justificate că datele solicitate constituie probe care nu pot fi obținute în alt mod, măsura fiind proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale. Ca urmare, nu poate fi primită susținerea autorilor excepției în sensul că este vorba de un control pur formal al judecătorului, sens în care Curtea s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 589 din 21 septembrie 2017. În ceea ce privește art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, arată că excepția este neîntemeiată, față de împrejurarea că se poate comunica o copie certificată a rechizitoriului nu numai inculpatului, ci și celorlalte părți, la cerere, fiind respectat dreptul la un proces echitabil, sens în care este și Decizia Curții Constituționale nr. 808 din 6 decembrie 2018. Sunt, de asemenea, neîntemeiate și criticile formulate în raport cu art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, sens în care invocă Decizia Curții Constituționale nr. 31 din 19 ianuarie 2017.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 12 septembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 364/32/2017/a1.6, Curtea de Apel Bacău - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 152, art. 344 alin. (2) și ale art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Petrică Irinel Dumea și Petru Dumea în dosarul menționat, având ca obiect soluționarea unei cauze penale în procedura camerei preliminare.

5.În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii susțin că prevederile art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală încalcă dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și ale art. 21 alin. (2) și (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, în măsura în care persoanelor vătămate, părților civile, părților responsabile civilmente și reprezentanților lor legali (tutori, lichidatori judiciari etc.) nu le este comunicată o copie a rechizitoriului și, după caz, traducerea autorizată a acestuia, aceste părți fiind puse într-o situație de inferioritate procesuală față de inculpat. Așa fiind, aceștia ar trebui să beneficieze de o egalitate a armelor sub aspect procedural și, în consecință, să aibă aceleași condiții de acces la justiție.

6.Se susține, totodată, că prevederile art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală încalcă dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) referitor la garantarea dreptului la apărare și ale art. 124 alin. (3) referitor la independența judecătorilor, deoarece același judecător soluționează cauza atât în procedura camerei preliminare, cât și în cursul judecății pe fond. Consideră că în această situație nu se mai poate garanta și prezerva independența judecătorilor care s-ar pronunța asupra fondului cauzei, întrucât aceștia ar fi „legați“ sub aspect juridic de soluția adoptată de camera preliminară. Sub aspect obiectiv, într-o asemenea situație există riscul să se încalce dreptul la un proces echitabil întrucât judecătorul poate fi tentat să dispună o soluție care să o susțină pe cea adoptată anterior în camera preliminară. Sub aspect subiectiv, se încalcă independența funcțională a judecătorului, deoarece se realizează confuzia între funcția de verificare a legalității actelor de urmărire penală și a legalității trimiterii în judecată, pe de o parte, și funcția de judecată propriu-zisă, în cadrul etapei judecății în primă instanță. În condițiile în care există un risc crescut de imparțialitate, se apreciază că această situație duce și la încălcarea dreptului la apărare.

7.Referitor la dispozițiile art. 152 din Codul de procedură penală, se susține că încalcă dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privitoare la viața intimă, familială și privată, precum și pe cele ale art. 7 privitoare la respectarea vieții private și de familie din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Astfel, pornind de la argumentele cuprinse în Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, autorul face o paralelă între prevederile contestate și cele ale legii analizate de instanța de contencios constituțional prin decizia anterior menționată, precizând, între altele, că, dacă, prin aceasta din urmă care a fost constatată ca neconstituțională, datele puteau fi reținute numai pentru o perioadă de 6 luni, în reglementarea din Legea nr. 235/2015, durata a fost extinsă la 3 ani și, prin urmare, în art. 152 din Codul de procedură penală este instituit un standard inferior de protecție a dreptului la viață privată. Totodată, deși dispozițiile art. 152 din Codul de procedură penală prevăd obligația obținerii unei autorizări prealabile a judecătorului stabilit potrivit legii pentru furnizarea datelor, dispozițiile actului normativ nu prevăd condițiile ce trebuie analizate, situațiile în care poate fi autorizată o asemenea măsură, perioada și termenul retroactiv, persoanele sau subiecții procesuali cărora li se aplică (inculpat, suspect sau orice ală persoană care încă nu are calitate în dosar), ceea ce nu este de natură a oferi o garanție efectivă pentru protecția dreptului la viață intimă, familială și privată. Mai mult decât atât, normele privind datele au la bază Directiva 2006/24/CE a Parlamentului și a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele și servicii de comunicații electronice destinate publicului și de modificare a Directivei nr. 2002/58/CE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) nr. L105/13 aprilie 2006. În România directiva a fost implementată în 2012 printr-o lege care permite furnizorilor de servicii să stocheze timp de șase luni anumite date despre apelurile telefonice, sms-urile și mesajele electronice ale populației, pentru a putea fi folosite ca instrument de investigare în caz de infracțiuni. Directiva 2006/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 martie 2006 a fost declarată invalidă de către CJUE.

8.Curtea de Apel Bacău - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, în ceea ce privește dispozițiile art. 152 din Codul de procedură penală, se arată că obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori de furnizorii de comunicații electronice destinate publicului reprezintă procedeul probatoriu prin care organele judiciare pot intra în posesia datelor de trafic, datelor de identificare a echipamentului tehnic sau de localizare pe care furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului aveau obligația să le rețină potrivit art. 4 din Legea nr. 82/2012 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice. Prin Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea Legii nr. 82/2012 (care constituia transpunerea Directivei 2006/24/CE, directivă cu privire la care, prin Hotărârea din 8 aprilie 2014, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a apreciat că aceasta constituie o ingerință în drepturile garantate de art. 7 din Cartă). Prin aceeași decizie, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 152 din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

9.Prin Legea nr. 235/2015 a fost modificată Legea nr. 506/2004, iar prin Legea nr. 75/2016 a fost modificat radical conținutul art. 152 din Codul de procedură penală. Potrivit art. 152 alin. (1) din Codul de procedură penală și art. 121 din Legea nr. 506/2004, cu modificările și completările ulterioare, în vederea intrării în posesia datelor de trafic reținute, organele de urmărire penală pot solicita date de trafic și localizare, prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului doar cu autorizarea judecătorului de drepturi și libertăți. Astfel, prin împrejurarea că legiuitorul a instituit în art. 152 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură penală îndeplinirea cumulativă a anumitor condiții se consacră principiul subsidiarității, reliefând caracterul de excepție al ingerinței în dreptul la viață privată, în vederea asigurării echitabilității procedurii. De asemenea, prin împrejurarea că în art. 152 alin. (1) lit. d) din același cod a fost instituită și condiția ca măsura să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii, este consacrat și principiul proporționalității măsurii obținerii datelor cu restrângerea dreptului la viață privată. În vederea asigurării integrității datelor, furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului au obligația să asigure semnarea datelor solicitate, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat. Semnarea electronică a datelor se va face în mod automat în momentul extragerii lor din bazele de date.

10.Judecătorul de cameră preliminară apreciază că textele criticate cuprind norme clare și precise cu privire la conținutul și aplicarea măsurii reținerii și utilizării, așa încât persoanele ale căror date au fost păstrate să beneficieze de garanții suficiente care să asigure o protecție eficientă împotriva abuzurilor și a oricărui acces sau a oricărei utilizări ilicite. Acestea oferă cetățenilor suficiente garanții, în ceea ce privește riscul folosirii abuzive a datelor stocate și arbitrarul. De asemenea, actele normative analizate definesc regulile privind îndeplinirea cerințelor referitoare la securitatea reținerii datelor și restricționarea accesului terților la datele reținute, precum și mijloacele puse la dispoziția persoanelor afectate pentru a beneficia de o protecție eficientă împotriva arbitrarului și a folosirii abuzive a datelor stocate. Așa fiind, aceste norme sunt clare și previzibile și respectă cerințele de necesitate și proporționalitate stabilite de Legea fundamentală.

11.Cu privire la critica dispozițiilor art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, instanța apreciază că, întrucât inculpatul, pe de o parte, și persoana vătămată și celelalte părți din procesul penal, pe de altă parte, se află în situații juridice diferite, nu se poate susține că textele criticate afectează dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (1) și ale art. 21 alin. (2) din Constituție. De asemenea, dată fiind situația inculpatului, acesta fiind cel care urmează să răspundă penal pentru faptele pentru care a fost trimis în judecată, legiuitorul a prevăzut obligația comunicării rechizitoriului de către judecătorul de cameră preliminară. În ceea ce privește celelalte părți, s-au prevăzut doar obligația de a fi înștiințate cu privire la obiectul procedurii camerei preliminare, dreptul de a-și angaja un apărător și termenul în care, de la data comunicării, pot formula în scris cereri și invoca excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală și că au dreptul să consulte toate documentele existente în dosarul cauzei, inclusiv rechizitoriul.

12.Referitor la critica dispozițiilor art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, instanța arată că, în procedura de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunța asupra aspectelor legate de temeinicia acuzației, acesta fiind atributul exclusiv al instanței competente să judece fondul cauzei. Instanța competentă să se pronunțe asupra judecății pe fond a cauzei are plenitudinea de jurisdicție să statueze cu privire la temeinicia acuzației în materie penală, deoarece, potrivit art. 374 alin. (7)-(9) din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de părți, deși nu se readministrează, sunt puse în dezbaterea contradictorie a părților sau pot fi administrate din oficiu de către instanță dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului și pentru justa soluționare a cauzei. În ceea ce privește posibilitatea judecătorului de cameră preliminară competent să se pronunțe asupra legalității trimiterii în judecată de a exercita, potrivit art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, și funcția de judecată în cauză - se arată că nu este de natură să afecteze dispozițiile constituționale referitoare la dreptul la un proces echitabil, întrucât, dimpotrivă, este în interesul înfăptuirii actului de justiție ca același judecător care a verificat atât competența și legalitatea sesizării, cât și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală să se pronunțe și pe fondul cauzei. De altfel, o soluție contrară celei criticate ar fi fost de natură să afecteze deplina realizare a funcției de judecată, prin aceea că judecătorul fondului ar fi privat de posibilitatea - esențială în buna administrare a cauzei - de a aprecia el însuși legalitatea urmăririi penale și a administrării probelor și de a decide asupra întregului material probator pe care își va întemeia soluția. Așa fiind, simplul fapt de a fi luat o decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de parțialitate în privința judecătorului. Trebuie avute în vedere întinderea și importanța acestei decizii. Aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influențeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii și să se bazeze pe elementele dosarului și pe dezbaterile din ședința de judecată (Hotărârea din 6 iunie 2000, pronunțată în Cauza Morel împotriva Franței, paragraful 45). În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 777 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 12 februarie 2016, paragraful 27, Decizia nr. 40 din 9 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 214 din 23 martie 2016, paragraful 26, și Decizia nr. 126 din 9 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 376 din 19 mai 2017.13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

14.Guvernul consideră că dispozițiile legale criticate sunt constituționale. Astfel, întrucât legalitatea probelor obținute din datele de trafic și localizare prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului este condiționată de respectarea cerințelor privind necesitatea ingerinței și proporționalitatea acesteia cu scopul urmărit, Guvernul apreciază că dispozițiile art. 152 din Codul de procedură penală sunt conforme cu art. 26 din Legea fundamentală. De asemenea, nu se poate reține că legea este lacunară ori lipsită de previzibilitate. Sub acest aspect, art. 152 din Codul de procedură penală se coroborează cu dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice, care prevăd că „Datele de trafic referitoare la abonați și la utilizatori, prelucrate și stocate de către furnizorul unei rețele publice de comunicații electronice sau de către furnizorul unui serviciu de comunicații electronice destinat publicului, trebuie să fie șterse ori transformate în date anonime, atunci când nu mai sunt necesare la transmiterea unei comunicări, dar nu mai târziu de 3 ani de la data efectuării comunicării, cu excepția situațiilor prevăzute la alin. (2), (3) și (5).“ Pe de altă parte, câtă vreme art. 152 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală impune condiția ca datele solicitate să constituie probe, organul de urmărire penală este obligat să justifice, în raport cu particularitățile cauzei, relevanța datelor de trafic și/sau localizare solicitate, inclusiv sub aspectul intervalului de timp în care ele au fost stocate; or, prin aceasta se garantează tocmai caracterul temporar al ingerinței în dreptul la respectarea vieții private.

15.În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, Guvernul o apreciază ca fiind, în principal, inadmisibilă, deoarece „pretinsa discriminare nu-l vizează pe inculpat - autorul excepției - ci pe alți subiecți procesuali [...], căci, indiferent de soluția Curții Constituționale, aceasta nu va produce niciun efect în privința inculpatului“. În subsidiar, se susține că excepția este neîntemeiată, deoarece nu se poate susține existența unui tratament discriminatoriu câtă vreme ceilalți subiecți procesuali nu se află în aceeași situație juridică cu inculpatul. Astfel, câtă vreme un act procesual se limitează - potrivit art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală - la fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală, cuprinzând, între altele, datele privitoare la fapta reținută în sarcina inculpatului și încadrarea juridică a acesteia, este firesc că inculpatul este îndreptățit să i se comunice o copie a rechizitoriului; persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente, deși nu au un asemenea drept, pot cunoaște conținutul rechizitoriului cu ocazia consultării dosarului, în temeiul art. 81 lit. e) din Codul de procedură penală.

16.Referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, Guvernul o apreciază ca fiind neîntemeiată și face trimitere la jurisprudența în materie, respectiv Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014.

17.Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

18.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

19.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 152 - Obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, art. 344 alin. (2) - Măsurile premergătoare și art. 346 alin. (7) - Soluțiile, având următorul conținut:

–Art. 152:

(1)Organele de urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți, pot solicita date de trafic și localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții:

a)există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) sau a unei infracțiuni de concurență neloială, de evadare, de fals în înscrisuri, infracțiuni privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive și al precursorilor de explozivi restricționați, a unei infracțiuni privind nerespectarea dispozițiilor privind introducerea în țară de deșeuri și reziduuri, a unei infracțiuni privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc ori a unei infracțiuni privind regimul juridic al precursorilor de droguri, și infracțiuni referitoare la operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive asemănătoare celor determinate de substanțele și produsele stupefiante sau psihotrope;

b)există temeiuri justificate pentru a se crede că datele solicitate constituie probe;

c)probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare;

d)măsura este proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii.

(2)Judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță în termen de 48 de ore cu privire la solicitarea organelor de urmărire penală de transmitere a datelor, prin încheiere motivată, în camera de consiliu.

(3)Furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului care colaborează cu organele de urmărire penală au obligația de a păstra secretul operațiunii efectuate.;

–Art. 344 alin. (2): „Copia certificată a rechizitoriului și, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deținere ori, după caz, la adresa unde locuiește sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură. Inculpatului, celorlalte părți și persoanei vătămate li se aduc la cunoștință obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-și angaja un apărător și termenul în care, de la data comunicării, pot formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Termenul este stabilit de către judecătorul de cameră preliminară, în funcție de complexitatea și particularitățile cauzei, dar nu poate fi mai scurt de 20 de zile.“;

–Art. 346 alin. (7): „Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecății exercită funcția de judecată în cauză.“20. În motivarea excepției se invocă dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii, ale art. 21 alin. (2) și (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) referitor la garantarea dreptului la apărare, ale art. 26 referitor la viața intimă, familială și privată, precum și ale art. 124 alin. (3) referitor la independența judecătorilor. Se invocă, de asemenea, dispozițiile art. 8 - Dreptul la respectarea vieții private și de familie din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 7 - Respectarea vieții private și de familie din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

21.Examinând excepția de neconstituționalitate, se constată că dispozițiile legale criticate au mai fost supuse controlului Curții Constituționale din perspectiva unor critici similare.

22.Astfel, cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 152 din Codul de procedură penală, Curtea constată că, prin Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 4 septembrie 2014, paragraful 80, a statuat că textul criticat nu reglementează procedura de reținere și stocare a datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, ci doar stabilește procedura de autorizare prealabilă, de către judecătorul de drepturi și libertăți, a solicitării adresate acestor furnizori de către organele de urmărire penală, în vederea accesării și utilizării datelor reținute. Acest text care reglementează una dintre metodele speciale de supraveghere sau cercetare prevăzute de Titlul IV, Capitolul IV din Codul de procedură penală este cel care asigură controlul judecătoresc asupra activităților reglementate de lege, constituind tocmai garanția procedurală a dreptului la viața intimă, familială și privată, prevăzut la art. 26 din Constituție, invocat în susținerea excepției de neconstituționalitate. Așa fiind, Curtea a apreciat că dispozițiile art. 152 din Codul de procedură penală nu încalcă prevederile Constituției, aceleași argumente fiind valabile și în ceea ce privește pretinsa încălcare a dreptului la viața intimă, familială și privată consacrat de dispozițiile din documentele internaționale invocate în prezenta cauză.

23.Distinct de aceste argumente, Curtea constată că, în prezenta cauză, autorul excepției mai critică dispozițiile art. 152 din Codul de procedură penală, cu motivarea că a fost extinsă durata reținerii datelor. Cu privire la aceasta se poate constata că textul contestat nu dispune nimic în legătură cu existența vreunui termen maxim de reținere a datelor, fapt statuat și prin Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, precitată, în care s-a mai arătat că, întrucât în etapa reținerii și stocării datelor nu se realizează în concret identificarea ori localizarea celor care sunt subiecții unei comunicații electronice, aceasta urmând a avea loc abia în a doua etapă, după ce este permis accesul la date și utilizarea acestora, prin ea însăși, această operațiune nu contravine dreptului la viață intimă, familială și privată ori secretului corespondenței (paragrafele 59, 60).

24.În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin Decizia nr. 803 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 21 februarie 2018, paragraful 15, Curtea, făcând trimitere la Decizia nr. 776 din 18 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 19 februarie 2015, și Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 831 din 6 noiembrie 2015, a statuat că împrejurarea potrivit căreia numai inculpatului i se comunică o copie certificată a rechizitoriului și, după caz, traducerea autorizată a acestuia nu echivalează cu afectarea dreptului la un proces echitabil ori cu înfrângerea egalității cetățenilor în fața legii, deoarece este firesc ca actul de inculpare să fie comunicat doar persoanei vizate. De altfel, art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale obligă statele să respecte dreptul oricărui acuzat, indiferent că este privat sau nu de libertate, să fie informat în cel mai scurt timp asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa. Potrivit art. 329 alin. (1) din Codul de procedură penală, rechizitoriul reprezintă actul de sesizare a instanței de judecată, acesta limitându-se la fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală, potrivit art. 328 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, și, întrucât prin rechizitoriu se formulează o acuzație în materie penală, acesta se comunică persoanei astfel acuzate. Totodată, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2015, Curtea a apreciat că, din perspectiva principiului contradictorialității, atât părții civile, cât și părții responsabile civilmente trebuie să li se ofere aceleași drepturi ca și inculpatului, așa încât, odată citate, partea civilă și partea responsabilă civilmente iau cunoștință despre desfășurarea procedurii în fața judecătorului de cameră preliminară și au dreptul să consulte toate documentele existente în dosarul cauzei, inclusiv rechizitoriul, fiindu-le asigurate, în acest fel, toate drepturile și garanțiile procesuale pe care dreptul la un proces echitabil le presupune în faza procesuală analizată.

25.Cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, prin Decizia nr. 415 din 15 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 3 octombrie 2017, Curtea a reținut că este în interesul înfăptuirii actului de justiție ca același judecător care a verificat atât competența și legalitatea sesizării, cât și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală să se pronunțe și pe fondul cauzei. S-a reținut, totodată, că o soluție contrară ar fi fost de natură să afecteze deplina realizare a funcției de judecată, prin aceea că judecătorul fondului ar fi privat de posibilitatea - esențială în buna administrare a cauzei - de a aprecia el însuși asupra legalității urmăririi penale și a administrării probelor și de a decide asupra întregului material probator pe care își va întemeia soluția. Așa fiind, Curtea a arătat că simplul fapt pentru judecător de a fi luat o decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de parțialitate în privința judecătorului. Trebuie avute în vedere întinderea și importanța acestei decizii. Aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influențeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii și să se bazeze pe elementele dosarului și pe dezbaterile din ședința de judecată (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 6 iunie 2000, pronunțată în Cauza Morel împotriva Franței, paragraful 45) - paragraful 16 din Decizia nr. 296 din 11 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 7 octombrie 2016.26. În aceeași decizie, Curtea a reținut că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competență și la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzația în materie penală. De altfel, potrivit prevederilor art. 345 alin. (2) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară va comunica de îndată parchetului, în vederea remedierii, încheierea pronunțată, în cazul în care fie constată neregularități ale actului de sesizare, fie sancționează, potrivit art. 280-282 din Codul de procedură penală, actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori exclude una sau mai multe probe administrate în timpul urmăririi penale. Cu privire la legalitatea probațiunii, în camera preliminară pot fi supuse controlului judecătorului aspectele referitoare la nulitatea absolută sau relativă ori la excluderea unor probe, care, potrivit art. 102 din Codul de procedură penală, vizează numai probele nelegale, probele obținute prin tortură și cele derivate din acestea. Așa fiind, judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunța asupra aspectelor legate de temeinicia acuzației, acesta fiind atributul exclusiv al instanței competente să judece fondul cauzei. Nu în ultimul rând, Curtea a constatat că obiectivul acestei proceduri este de a stabili dacă urmărirea penală și rechizitoriul sunt apte să declanșeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecății, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta și pe care părțile și ceilalți participanți își vor putea întemeia susținerile ori pe care trebuie să le combată (paragraful 20 din Decizia nr. 296 din 11 mai 2016).

27.În continuare, Curtea a constatat că legiuitorul a limitat la o fază distinctă de parcurs a procesului penal posibilitatea invocării excepțiilor referitoare la competența instanței, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, fază în care nu se stabilește vinovăția sau nevinovăția inculpatului. Consecința acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecății, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluționării cu celeritate a cauzelor penale. Împrejurarea că instanța competentă să judece cauza pe fond nu poate ea însăși să se pronunțe cu privire la cererile și excepțiile care au fost ridicate în procedura de cameră preliminară și care au fost soluționate în această procedură (atât pe fond, cât și/sau în contestație) nu afectează dreptul părților la un proces echitabil, deoarece au făcut deja obiect al controlului unui judecător. Instanța competentă să se pronunțe asupra judecății pe fond a cauzei are plenitudinea de jurisdicție să statueze cu privire la temeinicia acuzației în materie penală, deoarece, potrivit art. 374 alin. (7)-(9) din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de părți, deși nu se readministrează, sunt puse în dezbaterea contradictorie a părților sau pot fi administrate din oficiu de către instanță dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului și pentru justa soluționare a cauzei. Per a contrario, o probă contestată va fi readministrată, iar, în cazul în care readministrarea nu mai este posibilă, devin aplicabile dispozițiile art. 383 alin. (4) din același cod, care obligă instanța să o pună în discuția părților, a persoanei vătămate și a procurorului, dacă imposibilitatea de administrare se referă la o probă administrată în faza de urmărire penală și încuviințată de instanță. Faptul că instanța de judecată va ține seama la judecarea cauzei de o astfel de probă implică filtrarea ei în raport cu exigențele procedural penale referitoare la aprecierea probelor care, potrivit art. 103 din Codul de procedură penală, nu au o valoare dinainte stabilită și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză, condamnarea putând fi dispusă numai atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă (paragrafele 21 și 22 din Decizia nr. 296 din 11 mai 2016).

28.Curtea a mai observat că, în urma pronunțării Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014, precitată, procedura în camera preliminară se desfășoară în cadrul unor dezbateri orale și contradictorii. Aceasta presupune că în procedura de cameră preliminară se pot administra probe pentru a dovedi că anumite probe din rechizitoriu sunt obținute nelegal sau neloial. Dacă s-ar aprecia în mod contrar s-ar ajunge la situația în care dreptul la o procedură orală și contradictorie ar fi un drept formal a cărui exercitare nu s-ar bucura de efectivitate (paragraful 24 din Decizia nr. 296 din 11 mai 2016).

29.În același sens sunt și Decizia nr. 552 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, Decizia nr. 636 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 7 decembrie 2015, Decizia nr. 784 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 10 februarie 2016, Decizia nr. 901 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 14 martie 2016, Decizia nr. 80 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 16 mai 2016, Decizia nr. 380 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 13 iulie 2016, Decizia nr. 778 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 3 mai 2017, și Decizia nr. 136 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 11 iulie 2017.30. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția pronunțată de Curte, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

31.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Dumea Petrică Irinel și Dumea Petru în Dosarul nr. 364/32/2017/a1.6 al Curții de Apel Bacău - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și constată că dispozițiile art. 152, art. 344 alin. (2) și art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport de criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Bacău - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 28 noiembrie 2019.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Prim-magistrat-asistent,

Marieta Safta