Decizie nr. 80 din 23 februarie 2016

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3), art. 346 alin. (7) şi art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Florin Georgel Onescu, Nela Geileanu şi Ionuţ Ţiţimeaua în Dosarul nr. 6.854/2/2014 (4.612/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.070D/2015.

2.La apelul nominal răspunde autorul excepţiei Florin Georgel Onescu, asistat de doamna avocat Daniela Louis Mohanu, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, acelaşi apărător având mandat şi pentru reprezentarea autoarei Nela Geileanu, lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent arată că, la dosar, partea, Felicia Tăicuţu, a comunicat o adresă prin care solicită soluţionarea, în lipsă, a excepţiei de neconstituţionalitate.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului prezent, care reiterează motivele de neconstituţionalitate cuprinse în notele scrise aflate la dosarul cauzei, solicitând admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi revenirea asupra jurisprudenţei Curţii cât priveşte art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, cu privire la soluţia legislativă potrivit căreia exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii în judecată este compatibilă cu funcţia de judecată.

4.Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. În acest sens arată că jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg invocată de către autori nu este incidentă în cauză, dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nefiind încălcate. De asemenea apreciază că dispoziţiile constituţionale ale art. 53 nu sunt incidente în cauză.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5.Prin Încheierea din 9 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 6.854/2/2014 (4.612/2014), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3), ale art. 346 alin. (7) şi ale art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Florin Georgel Onescu, Nela Geileanu şi Ionuţ Ţiţimeaua în soluţionarea unei cauze penale, autorii excepţiei fiind trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

6.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de sesizare şi din notele scrise depuse de către o parte dintre autorii excepţiei, aceştia susţin că dispoziţiile art. 3 alin. (3), "cât priveşte excepţia cuprinsă în text referitoare la compatibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a exercita funcţia de judecată în cauză", şi ale art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, potrivit cărora judecătorul de cameră preliminară poate exercita şi funcţia de judecată în cauză, încalcă principiul separării funcţiilor judiciare în procesul penal şi aduc atingere imparţialităţii judecătorului, în faza judecăţii, întrucât activitatea judecătorului de cameră preliminară se încadrează într-o nouă şi distinctă fază procesuală, aceea a procedurii de cameră preliminară, care diferă de faza de urmărire penală, dar şi de cea de judecată. Circumstanţele în care judecătorul de cameră preliminară verifică şi îşi exprimă opinia cu privire la actele de urmărire penală, legalitatea rechizitoriului, dar şi cu privire la legalitatea şi veridicitatea probelor administrate în faza de urmărire penală, ridică o serioasă îndoială asupra imparţialităţii judecătorului de cameră preliminară în faza judecăţii. Invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil şi condiţia imparţialităţii judecătorului în cauză şi arată că instanţa de contencios european al drepturilor omului a analizat şi implicaţiile cumulului de funcţii în privinţa aprecierii imparţialităţii, reţinând că, atunci când este vorba despre o lipsă de imparţialitate structurală, datorată funcţiei exercitate anterior, judecătorul cauzei nu ar mai putea fi imparţial. Susţin că dispoziţiile criticate sunt contrare şi prevederilor constituţionale ale art. 53, întrucât inculpaţii sunt judecaţi de către un judecător care şi-a spus deja părerea cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea efectuării actelor de urmărire penală şi a administrării probatoriului în faza de urmărire penală, ceea ce reprezintă o restrângere nejustificată, disproporţionată a dreptului lor de a se adresa unui tribunal, fiind adusă o atingere existenţei dreptului de a se apăra în instanţa de judecată. Pentru considerentele expuse anterior apreciază că se aduce atingere şi dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 alin. (1) şi (2).

7.Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că soluţia actuală, care permite judecătorului de cameră preliminară să exercite şi funcţia de judecată, reprezintă practic o menţinere a procedurii corespunzătoare Codului de procedură penală anterior, conform căreia judecătorul învestit cu fondul cauzei soluţiona, în prealabil, cererile şi excepţiile ce vizau nulitatea actului de sesizare, soluţie legislativă ce nu a fost considerată ca generând situaţii de incompatibilitate pentru judecătorul fondului. Mai mult, în conformitate cu practica judiciară anterioară, confirmată şi de Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, soluţiile de restituire a cauzei la Parchet, pentru motive ce ţineau de nelegalitatea actului de sesizare, erau considerate a nu crea situaţii de incompatibilitate, de aici şi soluţia administrativă de a înregistra cauza pe rolul aceluiaşi complet în cazul casării sau desfiinţării hotărârii de restituire. Prin Decizia nr. 17 din 12 noiembrie 2012 - care îşi păstrează pertinenţa şi sub imperiul noului Cod de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat că judecătorul care a soluţionat cauza conform procedurii prevăzute de art. 320^1 din Codul de procedură penală (1968) cu privire la unii dintre inculpaţi nu devine incompatibil să judece acţiunea penală şi civilă cu privire la ceilalţi inculpaţi, în ipoteza în care trimiterea în judecată a tuturor inculpaţilor s-a făcut prin acelaşi rechizitoriu, pentru infracţiuni între care există stare de conexitate sau indivizibilitate. Aşadar, sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, s-a considerat că simpla pronunţare pe chestiuni ce ţin de fondul cauzei nu creează automat o situaţie de incompatibilitate pentru judecătorul de fond. De asemenea, sub imperiul Codului de procedură penală din 1968, argumentele apărării cu privire la nulitatea anumitor mijloace de probă erau analizate de judecătorul de fond cu ocazia deliberării, ca şi o chestiune prealabilă analizei fondului, şi acest procedeu nu a fost considerat niciodată o antepronunţare, ci, dimpotrivă, în concepţia practicii şi doctrinei deopotrivă, analiza criticilor de legalitate ale materialului probatoriu a fost considerată o atribuţie firească a judecătorului de fond. Este de necontestat că opinia judecătorului de cameră preliminară asupra cererilor şi excepţiilor invocate se va reflecta inevitabil, dar fără a reprezenta o antepronunţare, şi asupra modului în care acesta, în calitate de judecător de fond, va gestiona mai departe cercetarea judecătorească. Pe cale de consecinţă, conflictul de opinii între judecătorul de fond şi judecătorul de cameră preliminară - în ipoteza în care cei doi ar fi diferiţi - ar fracţiona nejustificat procesul penal în faza cercetării judecătoreşti în fond, cu consecinţe profund negative asupra principiului aflării adevărului. Susţine că soluţiile judecătorului de cameră preliminară asupra legalităţii actului de sesizare, actelor de urmărire penală şi probelor administrate în faza de urmărire penală nu implică automat o pronunţare şi cu privire la pertinenţa sau temeinicia acestor probe. Dimpotrivă, obiectul procedurii de cameră preliminară este strict delimitat la chestiuni de legalitate, excluzând orice pronunţare asupra fondului, astfel încât nici teoretic şi nici practic nu se poate susţine că sfera atribuţiilor judecătorului de cameră preliminară şi cele ale judecătorului de fond se suprapun. Cu privire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocată de către autorii excepţiei, arată că aceasta nu prezintă pertinenţă în raport cu excepţia ridicată în cauză.

8.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

9.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11.Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit încheierii de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 3 alin. (3), ale art. 346 alin. (7) şi ale art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală. Din analiza motivelor de neconstituţionalitate invocate Curtea reţine că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, cu privire la soluţia legislativă potrivit căreia exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii în judecată este compatibilă cu funcţia de judecată, precum şi ale art. 346 alin. (7) şi ale art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală, modificate prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, care au următorul cuprins:

–Art. 3 alin. (3) teza a doua: "În desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu excepţia celei prevăzute la alin. (1) lit. c), care este compatibilă cu funcţia de judecată." [art. 3 alin. (1) lit. c) prevede că: "În procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare: [...] c) funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată;"];

–Art. 346 alin. (7): "Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii exercită funcţia de judecată în cauză.";

–Art. 347 alin. (3): "Dispoziţiile art. 343-346 se aplică în mod corespunzător".

12.Autorii excepţiei susţin că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 124 alin. (1) şi (2) referitor la înfăptuirea justiţiei, unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, precum şi dispoziţiilor art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului din Constituţie, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

13.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că aceasta a fost invocată în soluţionarea unei cauze penale, în fond, aşa încât Curtea constată că dispoziţiile art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală, referitoare la contestaţia cu privire la soluţia pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, nu au legătură cu soluţionarea cauzei. Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei." Ţinând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea reţine că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

14.Cât priveşte dispoziţiile art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, cu privire la soluţia legislativă potrivit căreia exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii în judecată este compatibilă cu funcţia de judecată, precum şi dispoziţiile art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile constituţionale ale art. 21 şi ale art. 20 raportat la prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare.

15.Curtea reţine că, prin deciziile nr. 552 din 16 iulie 2015, paragrafele 16-20, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, şi nr. 636 din 13 octombrie 2015, paragrafele 12 şi 13, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 7 decembrie 2015, a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, în privinţa soluţiei legislative conform căreia exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcţiei de judecată, şi ale art. 346 alin. (7) din acelaşi cod, reţinând că dispoziţiile art. 3 din Codul de procedură penală reglementează principiul separaţiei funcţiilor judiciare, în cuprinsul prevederilor alin. (1) al art. 3 fiind enumerate: funcţia de urmărire penală, funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată şi funcţia de judecată. În aplicarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a prevăzut la alin. (3) teza întâi al aceluiaşi art. 3 că exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare. De la această regulă, prin art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, legiuitorul a reglementat o excepţie conform căreia funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată, prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, este compatibilă cu funcţia de judecată.

16.Conform art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară care, în urma verificării legalităţii soluţiei de trimitere în judecată, a dispus începerea judecăţii, exercită funcţia de judecată în cauză. Cu privire la aceste dispoziţii, instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat prin Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, paragraful 19, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, şi Decizia nr. 353 din 7 mai 2015, paragraful 12, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 29 iunie 2015, prin care a arătat că este în interesul înfăptuirii actului de justiţie ca acelaşi judecător care a verificat atât competenţa şi legalitatea sesizării, cât şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală să se pronunţe şi pe fondul cauzei. S-a reţinut, prin aceleaşi decizii, că o soluţie contrară ar fi fost de natură să afecteze deplina realizare a funcţiei de judecată, prin aceea că judecătorul fondului ar fi privat de posibilitatea - esenţială în buna administrare a cauzei - de a aprecia el însuşi asupra legalităţii urmăririi penale şi a administrării probelor şi de a decide asupra întregului material probator pe care îşi va întemeia soluţia. Aşa fiind, Curtea a arătat că simplul fapt pentru judecător de a fi luat o decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de parţialitate în privinţa sa. Ceea ce trebuie avut în vedere este întinderea şi importanţa acestei decizii. Aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influenţeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii şi să se bazeze pe elementele dosarului şi pe dezbaterile din şedinţa de judecată (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 6 iunie 2000, pronunţată în Cauza Morel împotriva Franţei, paragraful 45). Cum prevederile art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală reprezintă o aplicaţie a excepţiei reglementate la art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, cu privire la soluţia legislativă conform căreia funcţia de verificare a legalităţii trimiterii în judecată este compatibilă cu funcţia de judecată, atât motivarea, cât şi soluţia deciziilor nr. 663 din 11 noiembrie 2014 şi nr. 353 din 7 mai 2015 sunt valabile şi în prezenta cauză.

17.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor precitate sunt aplicabile şi în prezenta cauză.

18.Pentru motivele arătate în precedent, reţinute în deciziile precitate, Curtea nu poate reţine că normele procesual penale criticate aduc atingere dispoziţiilor constituţionale referitoare la imparţialitatea judecătorului. Totodată, Curtea constată că dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală nu au incidenţă în cauză, deoarece nu s-a constatat restrângerea exerciţiului vreunui drept sau al vreunei libertăţi fundamentale şi, prin urmare, nu ne aflăm în ipoteza prevăzută de norma constituţională invocată.

19.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Florin Georgel Onescu, Nela Geileanu şi Ionuţ Ţiţimeaua în Dosarul nr. 6.854/2/2014 (4.612/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală.

2.Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, cu privire la soluţia legislativă potrivit căreia exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii în judecată este compatibilă cu funcţia de judecată, precum şi ale art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 23 februarie 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu