referitoare la dispozițiile art. 104 lit. c) din Legea nr. 145/2019 privind statutul polițiștilor de penitenciare, cu modificările și completările ulterioare
Dosar nr. 741/1/2025
| Mariana Constantinescu | - vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului |
| Carmen Elena Popoiag | - președintele Secției I civile |
| Adina Oana Surdu | - președintele Secției a II-a civile |
| Elena Diana Tămagă | - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal |
| Adina Georgeta Nicolae | - judecător la Secția I civilă |
| Beatrice Ioana Nestor | - judecător la Secția I civilă |
| Mariana Hortolomei | - judecător la Secția I civilă |
| Liviu Eugen Făget | - judecător la Secția I civilă |
| Cristina Dobrescu | - judecător la Secția I civilă |
| Mărioara Isailă | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Roxana Popa | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Ruxandra Monica Duță | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Petronela Iulia Nițu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Adriana Nicolae | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Luiza Maria Păun | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Doina Vișan | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Alina Pohrib | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Mădălina-Elena Vladu-Crevon | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Alina-Gianina Prelipcean | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).
Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena-Mădălina Ivănescu, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Iași - Secția a II-a civilă - contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 1.850/99/2024.
Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, iar părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept.
Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
Prin Încheierea din 15 ianuarie 2025 pronunțată în Dosarul nr. 1.850/99/2024, Tribunalul Iași - Secția a II-a civilă - contencios administrativ și fiscal a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept:
Dacă dispozițiile art. 104 lit. c) din Legea nr. 145/2019 privind statutul polițiștilor de penitenciare, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la art. 4 lit. d) din anexa la Ordinul ministrului justiției nr. 1.318/C/2012 pentru aprobarea Normelor de acordare a drepturilor de hrană, în timp de pace, personalului din sistemul administrației penitenciare, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 bis din 17 mai 2012, cu modificările și completările ulterioare, și art. 37 de la punctul 9 litera A capitolul II din anexa nr. 4 la Regulamentul pentru descrierea, compunerea și modul de purtare a uniformelor și echipamentului specific pentru funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, precum și regulile de acordare a drepturilor de echipament, aprobate prin Ordinul ministrului justiției nr. 2.908/C/2013, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 23 octombrie 2013, cu modificările și completările ulterioare, ce reglementează dreptul la uniformă și echipament specific și drepturi de hrană, sunt aplicabile în situația personalului din penitenciare aflat în concediu de acomodare, reglementat de art. 50 alin. (1) din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopției, cu modificările și completările ulterioare?
Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept la 1 aprilie 2025 cu nr. 741/1/2025, termenul de judecată fiind stabilit la 6 octombrie 2025.
Legea nr. 145/2019 privind statutul polițiștilor de penitenciare, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 145/2019)
Articolul 104
Polițistul de penitenciare are dreptul la:
(...)
c)uniformă și echipament specific și drepturi de hrană, în condițiile legii și ale hotărârii Guvernului; (...)
Legea nr. 273/2004 privind procedura adopției, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 273/2004)
Articolul 50
(1)Adoptatorul sau, opțional, oricare dintre soții familiei adoptatoare, care realizează venituri supuse impozitului pe venit, potrivit prevederilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, din activități salariale și asimilate acestora sau, după caz, din activități independente, drepturi de autor ori activități agricole, denumit în continuare persoană îndreptățită, poate beneficia de un concediu de acomodare cu durata de maximum doi ani, care include și perioada încredințării copilului în vederea adopției, precum și de o indemnizație lunară. (...)
Ordinul ministrului justiției nr. 1.318/C/2012 pentru aprobarea Normelor de acordare a drepturilor de hrană, în timp de pace, personalului din sistemul administrației penitenciare, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 17 mai 2012 (Ordinul ministrului justiției nr. 1.318/C/2012)
Articolul 1
Se aprobă Normele de acordare a drepturilor de hrană, în timp de pace, personalului din sistemul administrației penitenciare, prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin.
Articolul 2
Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor și unitățile subordonate vor duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin. (...)
Anexa la Ordinul ministrului justiției nr. 1.318/C/2012 pentru aprobarea Normelor de acordare a drepturilor de hrană, în timp de pace, personalului din sistemul administrației penitenciare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 bis din 17 mai 2012, cu modificările și completările ulterioare (Normele de acordare a drepturilor de hrană, în timp de pace, personalului din sistemul administrației penitenciare)
Articolul 4
Funcționarii publici cu statut special, aflați în activitate, primesc integral valoarea financiară neimpozabilă, actualizată, a normei de hrană de care au beneficiat anterior, în următoarele cazuri de suspendare a raporturilor de serviciu reglementate de lege:
(...)
d)pe durata concediului pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani; (...)
Regulamentul pentru descrierea, compunerea și modul de purtare a uniformelor și echipamentului specific pentru funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, precum și regulile de acordare a drepturilor de echipament, aprobate prin Ordinul ministrului justiției nr. 2.908/C/2013, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 23 octombrie 2013, cu modificările și completările ulterioareAnexa nr. 4
la regulament
REGULI
pentru aplicarea normelor de echipare a funcționarilor publici cu statut special
(...)
Capitolul IIReguli privind aplicarea normelor de echipament
(...)
A. Normele pentru echiparea funcționarilor publici, ofițeri și agenți
(normele 1-6 din anexa nr. 2 la regulament)
(...)
9.Alte drepturi
Articolul 37
Funcționarii publici femei și bărbați care beneficiază de concediu pentru creșterea și îngrijirea copiilor până la vârsta de 2 ani sau de concediu pentru îngrijirea copilului cu handicap până la împlinirea vârstei de 3 ani primesc integral drepturile de echipament.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iași - Secția a II-a civilă - contencios administrativ și fiscal la 10.04.2024 cu nr. 1.850/99/2024, reclamanta ABC, în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul X, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: obligarea pârâtului la plata către reclamantă a drepturilor reprezentând norma de hrană și a drepturilor de echipament, începând cu 1.02.2024, pe toată perioada concediului de acomodare (concediului pentru îngrijirea copilului adoptat); obligarea pârâtului la plata dobânzii legale calculate asupra drepturilor de echipament și a drepturilor constând în indemnizația de hrană, calculate de la 1.02.2024 până la plata efectivă și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că este comisar de poliție penitenciară, ofițer principal I, în cadrul unității pârâte și că, începând cu 1.02.2024 până, cel târziu, la 31.01.2026, aceasta beneficiază de concediu de acomodare, aprobat în beneficiul minorei DEF, născută la 10.07.2022, pe care reclamanta a adoptat-o. Pe perioada concediului de acomodare, unitatea pârâtă a suspendat plata drepturilor de echipament, acordate până atunci reclamantei, potrivit Ordinului ministrului justiției nr. 2.908/C/2013, și plata drepturilor de hrană, acordate până atunci potrivit Ordinului ministrului justiției nr. 1.318/C/2012, cu motivarea că dispozițiile ordinelor amintite nu fac referire la situația particulară a reclamantei.
Reclamanta solicită obligarea pârâtului la plata drepturilor în discuție, având în vedere similitudinea existentă între cele două tipuri de concediu - concediu de creștere copil, prevăzut expres de Ordinul ministrului justiției nr. 2.908/C/2013 și de Ordinul ministrului justiției nr. 1.318/C/2012, și concediul de acomodare, acordat în situația adopției -, precum și scopul similar al celor două tipuri de concediu, reclamanta considerând că o eventuală diferențiere efectuată între părintele natural și părintele adoptator este discriminatorie.
În drept, au fost invocate prevederile: art. 1 și art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, art. 104 din Legea nr. 145/2019, art. 50 din Legea nr. 273/2004, art. 37, capitolul II, litera A, punctul 9 din anexa nr. 4 la Regulamentul pentru descrierea, compunerea și modul de purtare a uniformelor și echipamentului specific pentru funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, precum și regulile de acordare a drepturilor de echipament, aprobate prin Ordinul ministrului justiției nr. 2.908/C/2013, și art. 4 din Normele de acordare a drepturilor de hrană, în timp de pace, personalului din sistemul administrației penitenciare.
Pârâtul Penitenciarul X a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, arătând că: dispozițiile care prevăd drepturile polițiștilor din penitenciare la norma de hrană și la echipament nu reglementează situația funcționarului aflat în concediu de acomodare/concediu pentru încredințarea copilului în vederea adopției; cele două tipuri de concediu - de creștere copil și, respectiv, de acomodare - reprezintă instituții de drept distincte, potrivit dispozițiilor art. 53 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 53/2003 sau Codul muncii), astfel că nu există un temei legal explicit care să permită acordarea drepturilor solicitate de reclamantă.
Tribunalul judecă într-o cauză dintre cele prevăzute de art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.
Prin Încheierea de ședință din 15 ianuarie 2025, instanța de trimitere a reținut că sesizarea este admisibilă, fiind îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, respectiv: obiectul cauzei este reprezentat de stabilirea și plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice; completul învestit judecă litigiul în primă instanță; de modalitatea de interpretare a chestiunii de drept supuse dezlegării depinde soluționarea fondului cauzei; Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra chestiunii de drept în discuție și aceasta nici nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
În ceea ce privește caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum și dificultatea completului în a-și însuși o anumită interpretare, tribunalul a reținut că, spre deosebire de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu impune o astfel de condiție, completul învestit cu soluționarea unei chestiuni ce ține de salarizarea personalului plătit din fonduri publice fiind obligat, în măsura în care Înalta Curte de Casație și Justiție nu a lămurit deja problema de drept incidentă, să sesizeze această instanță.
Reclamanta a apreciat că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea dezlegării chestiunii de drept, în temeiul dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, este admisibilă.
Părțile nu au formulat puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.
Potrivit punctului de vedere exprimat de instanța de trimitere, deși art. 4 lit. d) din Normele de acordare a drepturilor de hrană, în timp de pace, personalului din sistemul administrației penitenciare și art. 37, capitolul II, litera A, punctul 9 din anexa nr. 4 la Regulamentul pentru descrierea, compunerea și modul de purtare a uniformelor și echipamentului specific pentru funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, precum și regulile de acordare a drepturilor de echipament, aprobate prin Ordinul ministrului justiției nr. 2.908/C/2013, nu prevăd, în mod expres, dreptul polițistului de penitenciar de a beneficia de norma de hrană, respectiv de dreptul la echipament pe perioada concediului de acomodare reglementat de art. 50 alin. (1) din Legea nr. 273/2004, este discriminatorie neacordarea acestor drepturi părintelui adoptator, atât timp cât actele normative în discuție recunosc dreptul de a beneficia de norma de hrană și de dreptul la echipament polițistului de penitenciar aflat în concediu de creștere a copilului până la împlinirea vârstei de doi ani. Având în vedere faptul că, ulterior pronunțării hotărârii definitive de adopție, părintele adoptator beneficiază de aceleași drepturi și obligații ca părintele biologic, instanța de trimitere arată că nu identifică niciun motiv pentru care s-ar justifica un tratament diferit al părintelui adoptator față de părintele biologic, în această situație particulară.
În raport cu întrebarea cu care a fost sesizată instanța supremă în prezentul dosar, nu a fost necesară consultarea jurisprudenței instanțelor naționale.
Art. 50 alin. (1) din Legea nr. 273/2004 a făcut obiectul controlului de constituționalitate, fiind pronunțate de către Curtea Constituțională deciziile nr. 103 din 16 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 29 iunie 2023, și nr. 18 din 21 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 29 martie 2020, prin care au fost respinse, ca neîntemeiate, excepțiile de neconstituționalitate invocate și s-a constatat, printre altele, că dispozițiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 273/2004 sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
În mecanismele de unificare a practicii judiciare a fost identificată o decizie potențial relevantă cu privire la problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, respectiv Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 121 din 7 aprilie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 555 din 16 iunie 2025, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Suceava - Secția de contencios administrativ și fiscal în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Dacă, în interpretarea Ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr. 136/2017, polițiștii care activează ca sportivi la asociațiile sportive ale Ministerului Afacerilor Interne beneficiază de norma de hrană 12B sau contravaloarea financiară a acesteia și în ce condiții?“.
Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.
Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, al cărei domeniu de aplicare este conturat expres prin dispozițiile art. 1, prin art. 2 instituindu-se o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.
Potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, „Dacă, în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“.
În contextul normativ expus, procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții de admisibilitate a sesizării:
(i)existența unei cauze în curs de judecată, în primă instanță sau în calea de atac;
(ii)cauza să facă parte din categoria celor prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze, respectiv litigiul să vizeze stabilirea și/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/ recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice;
(iii)existența unei chestiuni de drept susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, iar soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept;
(iv)chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
Evaluând elementele sesizării, se reține că aceasta a fost formulată într-un litigiu având ca obiect solicitarea unui funcționar public din cadrul Penitenciarului X, întemeiată pe dispozițiile art. 104 lit. c) din Legea nr. 145/2019, art. 4 lit. d) din Normele de acordare a drepturilor de hrană, în timp de pace, personalului din sistemul administrației penitenciare și art. 37, capitolul II, litera A, punctul 9 din anexa nr. 4 la Regulamentul pentru descrierea, compunerea și modul de purtare a uniformelor și echipamentului specific pentru funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, precum și regulile de acordare a drepturilor de echipament, aprobate prin Ordinul ministrului justiției nr. 2.908/C/2013, de acordare a drepturilor de hrană și de echipament în perioada concediului de acomodare/concediului pentru încredințarea copilului în vederea adopției prevăzut de art. 50 alin. (1) din Legea nr. 273/2004.
Așadar, instanța de trimitere a fost învestită cu soluționarea unui litigiu care se înscrie în domeniul de aplicare al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, astfel cum este acesta descris în art. 1 alin. (1) din actul normativ menționat, cererea de chemare în judecată fiind formulată de un comisar de poliție penitenciară, angajat al Penitenciarului X.
Cauza în care a fost formulată sesizarea se află în curs de soluționare pe rolul Tribunalului Iași - Secția a II-a civilă -contencios administrativ și fiscal, care judecă în faza procesuală a fondului, în virtutea competențelor ei legale conturate prin dispozițiile art. 95 pct. 4 din Codul de procedură civilă raportate la cele ale art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003.
De asemenea, este îndeplinită și condiția de admisibilitate ca problema de drept să nu fi făcut obiectul unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici al unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
Nu este îndeplinită însă a treia condiție de admisibilitate ce vizează existența unei chestiuni de drept, care ar putea face obiect al sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.
În cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu se definește noțiunea „chestiune de drept“, însă lămurirea acesteia se va face ținând seama de principiile prezentate de legiuitorul delegat în preambulul ordonanței de urgență și de necesitatea completării, conform art. 4 din ordonanța de urgență, a dispozițiilor speciale ale acesteia cu prevederile dreptului comun cuprinse în Codul de procedură civilă și cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dată în interpretarea prevederilor de drept comun, jurisprudență care a dezvoltat noțiunea autonomă a „chestiunii de drept“, susceptibilă de interpretare pe calea mecanismului hotărârii prealabile.
În preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, alături de alte principii prezentate, legiuitorul delegat a înțeles să țină seama de „configurația actuală a mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și de efectul obligativității hotărârii pe care o pronunță Înalta Curte de Casație și Justiție, în deplin acord cu îndatorirea sa constituțională de asigurare a aplicării și interpretării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești din România“, apreciindu-se că, în raport cu coordonatele acestui mecanism, aplicarea acestor noi norme legale cu caracter special poate influența pozitiv activitatea instanțelor judecătorești, „în condițiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept“.
Astfel fiind, reiese neîndoielnic ideea că procedura specială prevăzută de ordonanța de urgență prezintă caracteristicile esențiale ale procedurii pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, așa cum aceasta este reglementată de dispozițiile de drept comun din art. 519-521 din Codul de procedură civilă, la care se adaugă diferențele specifice menționate expres în conținutul dispozițiilor ordonanței de urgență.
Mai mult, spre deosebire de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă care folosesc noțiunea de „chestiune de drept“, în preambulul ordonanței de urgență, legiuitorul delegat folosește sintagma „chestiuni dificile de drept“, dorind să sublinieze astfel că doar chestiunile cu un anumit grad de dificultate în drept (și nu orice chestiuni de drept) sunt cele care pot fi obiectul procedurii speciale reglementate de ordonanța de urgență, în acord cu întreaga jurisprudență a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dezvoltată începând cu anul 2013, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, care a instituit acest mecanism de unificare a priori a jurisprudenței instanțelor naționale.
În plus, potrivit art. 40 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, preambulul reprezintă unul dintre elementele constitutive ale actului normativ (alături de titlu, formula introductivă, partea dispozitivă, formula de atestare a autenticității actului), fiind cel care enunță, în sinteză, scopul și, după caz, motivarea reglementării (conform art. 43 din aceeași lege).
Chiar dacă în jurisprudența Curții Constituționale a României s-a statuat că „expunerea de motive, prin prisma art. 1 alin. (5) din Constituție, este un document de motivare necesar în cadrul procedurii de adoptare a legilor, însă, odată adoptată legea, rolul său se reduce la facilitarea înțelegerii acesteia“, expunerea de motive dezvăluie finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ, fiind un instrument important în folosirea metodei teleologice. În acest sens, Curtea Constituțională a României a arătat că „expunerea de motive a legii nu este decât un instrument al uneia dintre metodele de interpretare consacrate - metoda de interpretare teleologică. Aceasta presupune stabilirea sensului unei dispoziții legale ținându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ din care face parte acea dispoziție. Astfel, expunerea de motive este doar un instrument din multe altele ale unei metode interpretative. Faptul că aceasta nu este suficient de precisă sau că nu lămurește toate aspectele de conținut ale normei nu duce la concluzia că însăși norma respectivă este neconstituțională pentru acest motiv, ea având doar o funcție de suport în interpretarea normei adoptate“ (Decizia Curții Constituționale a României nr. 285 din 17 mai 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 593 din 29 iunie 2023).
Rațiunea instituirii condițiilor formale anterior arătate ale sesizării constă în asigurarea îndeplinirii scopului pentru care a fost introdus acest mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenței și asigurarea predictibilității acesteia, fără ca folosirea sa să genereze suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesității declanșării procedurii de către instanța de judecată, cu consecința prelungirii nejustificate a duratei procesului civil și, din această perspectivă, a afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În consecință, art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie în sarcina instanțelor specializate în materia prevăzută de art. 1 obligația de a declanșa mecanismul pronunțării unei hotărâri prealabile în orice situație în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanței supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuție reflectă acele trăsături, cu excepția caracterului noutății, pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat în mod constant în jurisprudența dezvoltată în aplicarea dispozițiilor art. 519-521 din Codul de procedură civilă, cu care ordonanța de urgență se completează.
În situația contrară s-ar ajunge la o delegare, nepermisă, a funcției jurisdicționale a judecătorului cauzei în favoarea instanței supreme, chemată astfel nu să dea dezlegări de principiu asupra unor chestiuni de drept dificile, ci să dea rezolvare unor raporturi juridice concrete, aplicând norma de drept asupra situațiilor factuale punctuale.
În acest context, instanța de trimitere a reținut că reclamanta, în calitate de comisar de poliție penitenciară, ofițer principal în cadrul unității pârâte, a solicitat obligarea acesteia din urmă la plata drepturilor reprezentând norma de hrană [prevăzute de art. 4 lit. d) din Normele de acordare a drepturilor de hrană, în timp de pace, personalului din sistemul administrației penitenciare] și a drepturilor de echipament (reglementate de art. 37 capitolul II litera A punctul 9 din anexa nr. 4 la Regulamentul pentru descrierea, compunerea și modul de purtare a uniformelor și echipamentului specific pentru funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, precum și regulile de acordare a drepturilor de echipament, aprobate prin Ordinul ministrului justiției nr. 2.908/C/2013), începând cu 1.02.2024, pe toată perioada de acomodare la care reclamanta are dreptul conform art. 50 alin. (1) din Legea nr. 273/2004, precum și obligarea unității pârâte la plata dobânzii legale calculate asupra drepturilor solicitate, de la 1.01.2024 până la plata efectivă a acestora.
Titularul sesizării a considerat că, raportat la obiectul litigiului și inexistența unor dezlegări ale instanței supreme în legătură cu această chestiune de drept, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, care, de altfel, în opinia acestuia, ar obliga instanța învestită cu soluționarea unei astfel de acțiuni să sesizeze instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, motiv pentru care nu a prezentat niciun argument din care să rezulte că problema de drept a cărei dezlegare s-a solicitat ar putea primi interpretări divergente, de natură a genera o jurisprudență neunitară.
Dimpotrivă, fără a întâmpina vreo dificultate în interpretarea dispozițiilor legale care formează obiectul sesizării, în cuprinsul punctului de vedere exprimat, autorul sesizării a argumentat cu suficientă claritate că, deși art. 4 lit. d) din Normele de acordare a drepturilor de hrană, în timp de pace, personalului din sistemul administrației penitenciare și art. 37 capitolul II litera A punctul 9 din anexa nr. 4 la Regulamentul pentru descrierea, compunerea și modul de purtare a uniformelor și echipamentului specific pentru funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, precum și regulile de acordare a drepturilor de echipament, aprobate prin Ordinul ministrului justiției nr. 2.908/C/2013, nu prevăd, în mod expres, dreptul polițistului de penitenciar de a beneficia de norma de hrană, respectiv de dreptul la echipament pe perioada concediului de acomodare reglementat de art. 50 alin. (1) din Legea nr. 273/2004, este discriminatorie neacordarea acestor drepturi părintelui adoptator, atât timp cât actele normative în discuție recunosc dreptul de a beneficia de norma de hrană și de dreptul la echipament polițistului de penitenciar aflat în concediu de creștere a copilului până la împlinirea vârstei de doi ani.
În continuare, instanța de trimitere și-a motivat punctul de vedere arătând că, față de faptul că, ulterior pronunțării hotărârii definitive de adopție, părintele adoptator beneficiază de aceleași drepturi și obligații ca părintele biologic, nu se identifică niciun motiv pentru care s-ar justifica un tratament diferit al părintelui adoptator față de părintele biologic, în această situație particulară.
În acest context, astfel cum s-a stabilit deja în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, „în condițiile în care instanța de trimitere expune o interpretare clară și argumentată în privința chestiunii de drept în discuție, fără a fi prezentate și argumentate diferite interpretări posibile ale textului legal ori elemente care să conducă la concluzia că acestea ar avea un caracter complex ori precar, imperfect, lacunar ori contradictoriu, nu se poate aprecia că există o veritabilă problemă de drept care să justifice pronunțarea unei hotărâri prealabile“ (Decizia nr. 50 din 26 septembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1132 din 24 noiembrie 2022).
Devine astfel evident că, întrucât în cauză nu se pune problema existenței unei dificultăți de interpretare a unei norme de drept neclare, îndoielnice, sesizarea formulată nu întrunește condiția de admisibilitate ca aceasta să privească o chestiune de drept reală, ci se solicită, în realitate, o rezolvare a însuși raportului litigios și validarea argumentelor prezentate pentru adoptarea soluției. Or, instanța supremă nu poate fi învestită în cadrul acestei proceduri, cu interpretarea și aplicarea legii la circumstanțele concrete ale cauzei cu a cărei soluționare au fost învestite instanțele, atribut care este și trebuie să rămână în competența acestora.
Prin urmare, autorul sesizării nu urmărește identificarea conținutului conceptual al normelor, ci stabilirea modului de aplicare a acestora la situația de fapt din dosar, operațiune ce excedează atribuțiilor completului constituit pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.
Chiar dacă evaluarea în concret a chestiunii de drept, ca fiind una calificată, susceptibilă de controverse jurisprudențiale, aparține Completului învestit cu dezlegarea unor chestiuni de drept, obligația circumstanțierii acesteia, cu referire punctuală la dificultățile de interpretare, date de ambivalența, imprecizia sau caracterul precar al normelor, incumbă instanței de trimitere, cea care trebuie să justifice declanșarea mecanismului de unificare a priori.
Aceasta întrucât instanța supremă, rămânând în limitele competenței sale constituționale, trebuie să asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești [art. 126 alin. (3) Constituție], fără să se poată substitui însă atributului jurisdicțional al judecătorului fondului, cel care trebuie să stabilească faptele și să realizeze aplicarea adecvată a legii asupra raportului juridic căruia este chemat să îi dea rezolvare.
Este motivul pentru care, în jurisprudența instanței supreme, s-a statuat în mod constant că din încheierea de sesizare trebuie să rezulte dificultatea chestiunii de drept ce se cere a fi lămurită, inclusiv prin prezentarea interpretărilor diferite pe care aceasta le poate suscita și a obstacolelor care au împiedicat completul de judecată ca, în îndeplinirea obligației ce îi revine, de a interpreta și aplica legea în cadrul soluționării unui litigiu, să decidă asupra interpretării corecte.
Rolul completului de judecată care inițiază sesizarea este acela de a arăta, în mod sigur și categoric, norma a cărei interpretare o solicită, caracterul său determinant în soluționarea pe fond a cauzei, dar și de a evidenția argumentele care susțin caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, inclusiv dificultatea completului în a-și însuși o anumită interpretare, demonstrând, în această manieră, necesitatea de a apela la mecanismul de unificare prealabilă.
Sesizarea de față nu îndeplinește exigențele procedurale menționate anterior în legătură cu întrebarea formulată.
În concluzie, nefiind îndeplinite toate condițiile de admisibilitate, în cazul sesizării de față, mecanismul de unificare a practicii judiciare prin pronunțarea unei hotărâri prealabile care să ofere o dezlegare de principiu nu poate fi activat.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:
Respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Iași - Secția a II-a civilă - contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 1.850/99/2024, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
Dacă dispozițiile art. 104 lit. c) din Legea nr. 145/2019 privind statutul polițiștilor de penitenciare, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la art. 4 lit. d) din anexa la Ordinul ministrului justiției nr. 1.318/C/2012 pentru aprobarea Normelor de acordare a drepturilor de hrană, în timp de pace, personalului din sistemul administrației penitenciare, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 bis din 17 mai 2012, cu modificările și completările ulterioare, și art. 37 de la punctul 9 litera A capitolul II din anexa nr. 4 la Regulamentul pentru descrierea, compunerea și modul de purtare a uniformelor și echipamentului specific pentru funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, precum și regulile de acordare a drepturilor de echipament, aprobate prin Ordinul ministrului justiției nr. 2.908/C/2013, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 23 octombrie 2013, cu modificările și completările ulterioare, ce reglementează dreptul la uniformă și echipament specific și drepturi de hrană, sunt aplicabile în situația personalului din penitenciare aflat în concediu de acomodare, reglementat de art. 50 alin. (1) din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopției, cu modificările și completările ulterioare?
Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 octombrie 2025.
VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
MARIANA CONSTANTINESCU
Magistrat-asistent,
Elena-Mădălina Ivănescu
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.
