referitoare la recunoașterea încadrării activității în condiții deosebite de muncă, conform art. 22 din Legea nr. 104/2003
Dosar nr. 2.102/1/2024
| Mariana Constantinescu | - vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului |
| Carmen Elena Popoiag | - președintele Secției I civile |
| Marian Budă | - președintele delegat al Secției a II-a civile |
| Elena Diana Tămagă | - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal |
| Adina Georgeta Ponea | - judecător la Secția I civilă |
| Ileana Ruxandra Tirică | - judecător la Secția I civilă |
| Cristina Truțescu | - judecător la Secția I civilă |
| Maricel Nechita | - judecător la Secția I civilă |
| Mihaela Glodeanu | - judecător la Secția I civilă |
| Iulia Manuela Cîrnu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Virginia Florentina Duminecă | - judecător la Secția a II-a civilă |
| George Bogdan Florescu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Ștefan Ioan Lucaciuc | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Marcela Marta Iacob | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Gabriela Elena Bogasiu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Luiza Maria Păun | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Veronica Dumitrache | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Ramona Maria Gliga | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Iulia Craiu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 2.102/1/2024 este legal constituit, conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul).
Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
La ședința de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale privind lămurirea următoarei chestiuni de drept:
Dacă recunoașterea încadrării activității în condiții deosebite de muncă, conform art. 22 din Legea nr. 104/2003, implică obligarea angajatorului la plata contribuțiilor de asigurări sociale corespunzătoare acestor condiții.
Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei a fost depus raportul întocmit.
Președintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele:
Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 9 septembrie 2024, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept:
Dacă recunoașterea încadrării activității în condiții deosebite de muncă, conform art. 22 din Legea nr. 104/2003, implică obligarea angajatorului la plata contribuțiilor de asigurări sociale corespunzătoare acestor condiții.
Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 2 octombrie 2024 cu nr. 2.102/1/2024, cu termen de judecată la 9 decembrie 2024.
Legea nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane și prelevarea organelor și țesuturilor de la cadavre în vederea transplantului, republicată, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 104/2003
Articolul 22
Personalul care își desfășoară activitatea în serviciile de anatomie patologică și prosecturi ale spitalelor, precum și personalul disciplinelor universitare de anatomie, de histologie, de anatomie patologică și al catedrei de biologie celulară se încadrează în categoria locurilor de muncă în condiții deosebite de muncă.
Prin art. 168 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii, cu modificările ulterioare, s-a dispus că, la data intrării în vigoare a acestei legi, se abrogă art. 22 din Legea nr. 104/2003.
Prin acțiunea introductivă, reclamanții, persoane fizice, au chemat în judecată pe pârâtul, instituție publică, solicitând să se constate că activitatea desfășurată de reclamanți începând cu 1 iunie 2009 și până la data schimbării condițiilor de muncă sau a încetării raportului de muncă se încadrează în condiții deosebite de muncă, în temeiul art. 22 din Legea nr. 104/2003 (art. 18 în forma inițială a actului normativ), și să se dispună obligarea pârâtului la rectificarea carnetelor de muncă ori la eliberarea unor adeverințe care să conțină mențiuni corespunzătoare grupei de muncă, în temeiul dispozițiilor art. 40 alin. (2) lit. h) din Codul muncii, plata diferențelor dintre cotele C.A.S. plătite și cele aferente pentru activitatea desfășurată de reclamante în condiții deosebite de muncă în perioadele menționate, depunerea declarațiilor nominale rectificative aferente, în temeiul dispozițiilor art. 40 alin. (2) lit. f) din Codul muncii, și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în evidențele privind activitatea salariaților în Revisal, în temeiul dispozițiilor art. 40 alin. (2) lit. g) din Codul muncii.
Pârâtul, prin întâmpinare, a arătat că, pentru perioada ianuarie 2020 și până în prezent, a încadrat corect și a plătit contribuția la casa de pensii pentru condiții deosebite, iar, la 27 ianuarie 2020, a emis Decizia nr. 301 din 27 ianuarie 2020 în care este prevăzut faptul că, „începând cu 1 ianuarie 2020, Serviciul anatomie patologică se încadrează ca loc de muncă în condiții deosebite“, angajații semnând de luare la cunoștință.
Tot începând cu această dată, 1 ianuarie 2020, s-a achitat contribuția C.A.S. pentru condiții deosebite de muncă pentru întreaga unitate, respectiv pentru toți angajații spitalului care lucrează în condiții deosebite.
Referitor la solicitarea reclamanților de a rectifica carnetele de muncă, s-a susținut faptul că acestea au fost abrogate începând cu 1 ianuarie 2011, iar cu privire la plata diferențelor dintre cotele C.A.S. plătite și cele aferente pentru activitatea desfășurată de reclamanți în condiții deosebite de muncă în perioadele menționate și depunerea declarațiilor nominale rectificative aferente, în temeiul art. 40 alin. (2) lit. f) din Codul muncii, s-a arătat că pârâtul și-a îndeplinit aceste obligații, achitând contribuția aferentă și depunând declarațiile nominale, respectiv formularul 112, în condițiile legii.
Potrivit art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, acest act normativ se aplică în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal.
Prevederile art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 stipulează că, dacă în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.
Ca atare, s-a reținut că trebuie îndeplinite următoarele condiții cumulative pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție:
–obiectul cererii de chemare în judecată să vizeze stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice sau stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului prevăzut la alin. (1);
–Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra chestiunii de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective;
–chestiunea de drept care formează obiectul judecății nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
În speță, s-au reținut ca fiind incidente dispozițiile legale mai sus enunțate; astfel, chestiunea litigioasă vizează inclusiv aspectul referitor la obligația angajatorului, instituție publică, de a plăti contribuțiile de asigurări sociale pentru salariații care desfășoară activitatea în condiții deosebite de muncă.
Totodată, problema de drept ce trebuie tranșată în cauză, și anume dacă recunoașterea încadrării activității în condiții deosebite de muncă, conform art. 22 din Legea nr. 104/2003, implică obligarea angajatorului la plata contribuțiilor de asigurări sociale corespunzătoare acestor condiții, nu a făcut obiectul unei dezlegări de către instanța supremă, după cum nu formează nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
În acest sens, prin Decizia nr. 24/2019, instanța supremă a decis că locurile de muncă ale personalului care desfășoară activitatea în serviciile de anatomie patologică și prosecturi ale spitalelor, precum și personalul disciplinelor universitare de anatomie, de histologie, de anatomie patologică și al catedrei de biologie celulară sunt încadrate ex lege în categoria locurilor de muncă în condiții deosebite, fără a fi necesară parcurgerea metodologiei prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările și completările ulterioare, și, respectiv, de Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite.
Prin urmare, prin decizia menționată nu a fost dezlegat aspectul referitor la plata de către angajator a contribuțiilor de asigurări sociale pentru condițiile deosebite de muncă în cazul personalului care își desfășoară activitatea în locurile de muncă respective.
Fiind întrunite condițiile cumulative prevăzute de art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, s-au dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și suspendarea cauzei.
Instanța de trimitere a opinat în sensul obligării angajatorului la plata acestor contribuții, corespunzător perioadei pentru care se recunoaște încadrarea activității salariaților în condiții deosebite de muncă, deoarece nu există nicio dispoziție legală derogatorie, care să excludă o atare obligație, după cum nici din considerentele Deciziei nr. 24/2019 nu transpare concluzia conform căreia calificarea ex lege a condițiilor de muncă ca fiind deosebite ar atrage inexistența obligației de plată în sarcina angajatorului.
Reclamanții au apreciat că nu se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, existând deja o practică unitară, iar, în raport cu Decizia nr. 24/2019 a instanței supreme, aplicarea legii trebuie să se facă încă de la intrarea în vigoare a normei în discuție.
Pârâtul a lăsat la aprecierea instanței sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, arătând că sumele solicitate au fost achitate începând cu anul 2020, când nu a mai fost necesară obținerea avizelor impuse prin metodologia prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001.
Tribunalul Sibiu, instanță arondată Curții de Apel Alba Iulia, înaintând practică judiciară, a apreciat că recunoașterea încadrării activității în condiții deosebite de muncă, conform art. 22 din Legea nr. 104/2003, implică obligarea angajatorului la plata contribuțiilor de asigurări sociale corespunzătoare acestor condiții.
La nivelul Curții de Apel Brașov, Tribunalul Brașov, în exprimarea unui punct de vedere teoretic, a arătat că recunoașterea încadrării activității în condiții deosebite de muncă, conform art. 22 din Legea nr. 104/2003, implică obligarea angajatorului la plata contribuțiilor de asigurări sociale corespunzătoare acestor condiții. Aceasta înseamnă că, odată ce activitatea este recunoscută oficial ca desfășurându-se în condiții deosebite de muncă, angajatorul trebuie să achite contribuțiile de asigurări sociale la nivelul stabilit pentru aceste condiții speciale. Astfel, angajatorul are responsabilitatea de a se conforma prevederilor legale și de a asigura plata corespunzătoare a contribuțiilor sociale pentru angajații care lucrează în astfel de condiții.
Curtea de Apel București a arătat că, la nivelul Secției a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a Tribunalului București, au fost pronunțate până în prezent hotărâri prin care au fost admise cererile privind constatarea încadrării activității desfășurate de salariații din cadrul laboratoarelor anatomo-patologice în condiții deosebite de muncă, dispunându-se și obligarea instituțiilor publice - unități sanitare să plătească diferențele aferente contribuțiilor de asigurări sociale către Casa de Pensii a Municipiului București, corespunzătoare condițiilor deosebite de muncă în care salariații au fost astfel încadrați.
În motivarea soluției de admitere s-a reținut ca fondată pretenția accesorie având ca obiect plata de către angajator a diferențelor de contribuții de asigurări sociale datorate pentru activitatea desfășurată în condiții deosebite de muncă, pentru perioada până la data de 1.01.2020 (când angajatorii au operat încadrarea salariaților în astfel de condiții, conform Deciziei nr. 24/2019 a instanței supreme), în acord cu dispozițiile art. 138 din Codul fiscal, câtă vreme în acest interval de referință salariații au fost încadrați în condiții normale de muncă, astfel încât contribuțiile respective au fost achitate în cuantumul prevăzut de lege pentru aceste condiții.
Pentru perioada ulterioară datei de 1.01.2020 s-a reținut că, deși angajatorii au dispus încadrarea salariaților în condiții deosebite, începând cu data de 1.01.2020, nu au procedat la achitarea contribuțiilor de asigurări sociale corespunzătoare acestor condiții, așa cum atestă adeverințele de stagiu emise de casele teritoriale de pensii, salariații figurând în evidențele acestora ca fiind încadrați, în continuare, în condiții normale de muncă.
Prin urmare, se impune obligarea angajatorului la plata acestor contribuții, corespunzător perioadei pentru care se recunoaște încadrarea activității salariaților în condiții deosebite de muncă, deoarece nu există nicio dispoziție legală derogatorie care să excludă o atare obligație, după cum nici din considerentele Deciziei nr. 24/2019 nu transpare concluzia conform căreia calificarea ex lege a condițiilor de muncă ca fiind deosebite ar atrage inexistența obligației de plată în sarcina angajatorului.
La nivelul Tribunalului Giurgiu, punctul de vedere al judecătorilor a fost în sensul că dispozițiile art. 22 din Legea nr. 104/2003 stabilesc că locurile de muncă ale personalului care își desfășoară activitatea în serviciile de anatomie patologică și prosecturi ale spitalelor, precum și personalului disciplinelor universitare de anatomie, de histologie, de anatomie patologică și al catedrei de biologie celulară sunt încadrate ex lege în categoria locurilor de muncă în condiții deosebite, fără a fi necesară obligarea angajatorului la plata contribuțiilor de asigurări sociale corespunzătoare acestor condiții.
Drept urmare, obținerea beneficiilor prevăzute de art. 22 din Legea nr. 104/2003 nu este condiționată de plata contribuțiilor de asigurări sociale, iar dovada acestora nu trebuie să rezulte din declarația nominală de asigurare pentru perioada ulterioară datei de 1 aprilie 2001.
Tribunalul Ilfov a apreciat că se impune obligarea angajatorului la plata acestor contribuții, corespunzător perioadei pentru care se recunoaște încadrarea activității salariaților în condiții deosebite de muncă, deoarece nu există nicio dispoziție legală derogatorie care să excludă o atare obligație.
De asemenea, nici din considerentele Deciziei nr. 24/2019 nu rezultă concluzia conform căreia calificarea ex lege a condițiilor de muncă ca fiind deosebite ar atrage inexistența obligației de plată în sarcina angajatorului.
În urma consultării judecătorilor Secției conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Teleorman, punctul de vedere exprimat a fost în sensul că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 104/2003, locurile de muncă ale personalului care desfășoară activitatea în serviciile de anatomie patologică și prosecturi ale spitalelor, precum și personalului disciplinelor universitare de anatomie, de histologie, de anatomie patologică și al catedrei de biologie celulară sunt încadrate ex lege în categoria locurilor de muncă în condiții deosebite, fără a fi necesară parcurgerea metodologiei prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările și completările ulterioare, și, respectiv, de Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite.
În cuprinsul Legii nr. 104/2003 nu se face vreo diferențiere între salarizarea personalului de specialitate, identificat în art. 22, și condițiile în care angajatorului personalului de specialitate îi revine obligația de a contribui la stagiul de cotizare în sistemul public de pensii.
Așadar, Legea nr. 104/2003 conține dispoziții speciale, derogatorii de la dreptul comun, de încadrare a unor locuri de muncă în condiții deosebite, nemaifiind necesară parcurgerea procedurii reglementate de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 și, respectiv, de Hotărârea Guvernului nr. 246/2007.
Atât timp cât de la data intrării în vigoare a Legii nr. 104/2003 locurile de muncă în condiții deosebite au fost stabilite chiar prin lege, angajatorul avea obligația plății contribuțiilor, corespunzător perioadei pentru care se recunoaște încadrarea activității salariaților în condiții deosebite de muncă.
La nivelul completelor Secției a IV-a litigii de muncă și asigurări sociale din cadrul Curții de Apel Cluj au fost identificate mai multe hotărâri judecătorești relevante sub aspectul problemei de drept din întrebare, în sensul că aceste contribuții sunt datorate și acțiunile formulate de angajați, în sensul obligării unităților angajatoare la plata lor, sunt întemeiate, chiar dacă stabilirea drepturilor de pensie nu depinde de plata contribuțiilor, ci de faptul de a fi datorate.
În acest sens s-a reținut relevanța pe care o are, din punctul de vedere al asiguratului, cât privește chestiunea stabilirii stagiului de cotizare în sistemul public de pensii și a punctajului anual, raportarea la „perioada de timp pentru care s-au datorat contribuții de asigurări sociale la sistemul public de pensii, precum și cea pentru care asigurații cu declarație individuală de asigurare sau contract de asigurare socială au datorat și plătit contribuții de asigurări sociale la sistemul public de pensii“, conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 263/2010, în condițiile în care obligația plății contribuțiilor datorate sistemului de asigurări revine angajatorului, iar salariatul nu poate determina el însuși comportamentul corect din punct de vedere fiscal al angajatorului său.
În același sens sunt și dispozițiile art. 16 lit. c) din Legea nr. 263/2010, conform cărora „constituie stagiu de cotizare în sistemul public de pensii: (...) c) perioada cuprinsă între 1 aprilie 2001 și data intrării în vigoare a prezentei legi, în care persoanele au fost asigurate în baza Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare“, neexistând identitate între a fi asigurat și a se plăti în mod efectiv contribuțiile datorate de către angajator pentru angajatul său.
Acesta este motivul pentru care stabilirea stagiului de cotizare în sistemul public de pensii și a punctajului anual pentru asigurații sistemului public de pensii se face prin preluarea informațiilor din declarația nominală de asigurare, iar în situațiile în care derularea raporturilor de muncă sau de serviciu nu poate fi dovedită prin declarația nominală de asigurare, în vederea stabilirii stagiului de cotizare și a punctajului anual, pot fi valorificate și alte acte doveditoare, întocmite în condițiile legii, obligația prezentării acestora revenind persoanei în cauză (art. 10 din lege).
De asemenea, în situația în care, din diverse motive, angajatorul nu își îndeplinește obligația legală de depunere a declarațiilor nominale, potrivit prevederilor legale menționate anterior, acest fapt nu poate avea consecințe negative asupra situației salariatului devenit ulterior pensionar, în sensul nerecunoașterii perioadei lucrate și a veniturilor realizate.
În acest sens sunt și prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 263/2010. Pe de altă parte, nerecunoașterea ab initio a activității prestate în condiții deosebite de muncă, cu consecința neachitării contribuțiilor de asigurări sociale pentru un astfel de stagiu de cotizare, și, implicit, necuprinderii lui în declarația nominală de asigurare, nu poate avea drept consecință sau semnificație exonerarea de la plata contribuțiilor legale aferente, dispozițiile legale incidente prevăd atât mecanismul necesar stabilirii acestor contribuții, cât și procedura de urmat pentru cei obligați la achitarea lor, cu referire la dispozițiile art. 7 și art. 27 alin. (1) și (3) din Legea nr. 263/2010.
La fel, s-a reținut că lipsa declarației nominale în această situație nu îi poate prejudicia pe apelanții-reclamanți, în condițiile în care, din actele depuse la dosarul cauzei rezultă atât derularea raporturilor de muncă pe perioadele vizate, cât și încadrarea activității prestate în condiții deosebite de muncă; dimpotrivă, prevederile legale incidente reglementează obligativitatea depunerii declarațiilor nominale de asigurare rectificative în termenele și modalitățile stabilite prin Codul fiscal, prin care, deopotrivă, sunt stabilite și cotele de contribuții de asigurări sociale.
În acest sens, s-au avut în vedere prevederile cuprinse la art. 146 alin. (9) din Legea nr. 227/2015, cu precizarea că sintagma „s-a dispus reîncadrarea în muncă a unor persoane“ este necesar a fi înțeleasă într-un sens larg, nu doar acela al reluării propriu-zise a unor raporturi de muncă, ci și situația schimbării încadrării condițiilor de muncă.
Tocmai sub aspectul existenței unui interes născut al angajatului de a obține obligarea angajatorului la plata contribuțiilor de asigurări sociale aferente încadrării în condiții deosebite a muncii, au fost înaintate și hotărâri judecătorești pronunțate pe marginea încercării nereușite de valorificare la pensie a adeverințelor relative la încadrarea în condiții deosebite, dosare în care s-au pronunțat hotărâri favorabile, însă care reflectă situația practică a acestor încadrări.
Tribunalul Constanța - Secția I civilă, instanță arondată Curții de Apel Constanța, înaintând o hotărâre judecătorească, a apreciat că recunoașterea încadrării activității în condiții deosebite de muncă, conform art. 22 din Legea nr. 104/2003, implică obligarea angajatorului la plata contribuțiilor de asigurări sociale corespunzătoare acestor condiții, în corelație cu obligația de a depune declarațiile nominale rectificative aferente, în temeiul art. 40 alin. (2) lit. f) din Codul muncii.
La nivelul Curții de Apel Craiova, orientarea practicii este în sensul obligării angajatorului la plata contribuțiilor de asigurări sociale corespunzătoare condițiilor deosebite de muncă.
Tribunalul Brăila, instanță arondată Curții de Apel Galați, prin hotărârea înaintată, a admis acțiunea, a constatat că activitatea desfășurată de reclamanți se încadrează în condiții deosebite de muncă, conform art. 22 din Legea nr. 104/2003, și a obligat pârâtul să depună declarații rectificative privind evidența nominală a asiguraților și a obligațiilor de plată către bugetul asigurărilor sociale de stat privind condițiile de muncă ale reclamanților.
La nivelul Curții de Apel Iași, opinia Tribunalului Iași - Secția I civilă este în sensul obligării angajatorului la plata acestor contribuții corespunzător perioadei pentru care se recunoaște încadrarea activității salariaților în condiții deosebite de muncă, deoarece nu există nicio dispoziție legală derogatorie care să excludă o atare obligație, după cum nici din considerentele Deciziei nr. 24/2019 nu transpare concluzia conform căreia calificarea ex lege a condițiilor de muncă ca fiind deosebite ar atrage inexistența obligației de plată în sarcina angajatorului.
Opinia completurilor ce soluționează litigii de muncă și asigurări sociale din cadrul Tribunalului Vaslui este că o consecință a încadrării activității în condiții deosebite de muncă este reducerea vârstei de pensionare, conform art. 55 din Legea nr. 263/2010, și plata unor contribuții de asigurări sociale diferite. Așadar, acordarea acestor condiții deosebite de muncă implică inclusiv drepturile și obligațiile ce le revin angajaților și angajatorului, cu consecințe practice asupra salarizării și asupra cotei de contribuții la sistemul public de pensii, respectiv beneficii pentru salariat (micșorarea vârstei de pensionare, majorarea punctajului de pensie) și obligații pentru angajator (de plată a contribuțiilor de asigurări sociale pentru condiții deosebite de muncă și de depunere a declarațiilor nominale aferente).
Potrivit prevederilor art. 40 alin. (2) lit. f) din Codul muncii, angajatorul are obligația să plătească toate contribuțiile și impozitele aflate în sarcina sa, precum și să rețină și să vireze contribuțiile și impozitele datorate de salariați în condițiile legii.
Pe de altă parte, conform dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 263/2010, angajatorului îi revine obligația de a plăti contribuțiile de asigurări sociale pentru salariații săi, în cote diferențiate în funcție de condițiile de muncă normale, deosebite, speciale și alte condiții de muncă, cuantumul cotelor de contribuții de asigurări sociale fiind stabilit prin legi speciale anuale, în care se menționează expres procentul care trebuie sa fie suportat de către angajator.
Aceeași obligație de plată a unor contribuții de asigurări sociale diferențiate în funcție de condițiile de muncă, ce le revine angajatorilor, rezultă din prevederile art. 296^18 din Codul fiscal din 2003, care au fost în vigoare în perioada 1 ianuarie 2004-31 decembrie 2015, fiind similare celor de la art. 138 din Codul fiscal din 2015, în vigoare de la 1 ianuarie 2016.
Or, o opinie contrară ar avea ca efect lipsa de interes a angajatorilor de a mai lua măsuri de normalizare a condițiilor de muncă.
La nivelul Secției I civile din cadrul Curții de Apel Oradea, orientarea în cadrul practicii judiciare este în sensul că încadrarea ope legis în condiții deosebite/speciale a locurilor de muncă nu determină o exonerare a angajatorului de la obligația de plată a contribuțiilor datorate sistemului de asigurări sociale.
Așadar, angajatorul nu este scutit de obligația de plată a acestor contribuții, în cazul încadrării locurilor de muncă în condiții deosebite/speciale ope legis.
Tribunalul Argeș - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale, instanță arondată Curții de Apel Pitești, prin Sentința civilă nr. 6.123/2023, definitivă, a admis acțiunea, a obligat unitatea spitalicească să elibereze reclamantei adeverința, în sensul că activitatea desfășurată începând cu 1 noiembrie 2011 se încadrează în condiții deosebite de muncă, să comunice această încadrare Casei Județene de Pensii Argeș și să achite contribuțiile C.A.S. aferente acestei încadrări a activității în muncă.
La nivelul Curții de Apel Ploiești, Secția I Civilă a identificat Decizia civilă nr. 1.076 din 17 septembrie 2024, prin care s-a constatat dreptul reclamantului la încadrarea în condiții deosebite de muncă, conform prevederilor art. 22 din Legea nr. 104/2003, a activității desfășurate în cadrul pârâtului [...], a obligat pârâtul să depună declarațiile nominale rectificative pentru perioada 1.01.2017-la zi și până la data când nu va mai îndeplini condițiile, să plătească diferențele de contribuții de asigurări sociale corespunzătoare condițiilor deosebite de muncă pentru perioada 1.01.2017-la zi și până la data când nu va mai îndeplini condițiile și să elibereze o adeverință, conform prevederilor art. 34 alin. (5) din Codul muncii, privind încadrarea activității prestate de reclamant în perioada 1.01.2017-la zi, în condiții deosebite de muncă.
Tribunalul Dâmbovița a apreciat că, în măsura în care se pune problema recunoașterii încadrării retroactive, nu există o astfel de obligație, iar drepturile decurgând din valorificarea încadrării sunt recunoscute fără condiția plății contribuției.
Tribunalul Botoșani, instanță arondată Curții de Apel Suceava, a apreciat că, din considerentele Deciziei nr. 24 din 14 octombrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 1.460/1/2019 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, recunoașterea încadrării activității în condiții deosebite de muncă, conform art. 22 din Legea nr. 104/2003, nu este condiționată de plata de către angajator a contribuțiilor de asigurări sociale.
La nivelul Curții de Apel Târgu Mureș, Tribunalul Mureș a apreciat că pârâtul este obligat să plătească cotele de contribuții de asigurări sociale corespunzătoare reclamantului, datorate în cazul condițiilor deosebite de muncă, și să depună declarațiile nominale rectificative aferente.
Celelalte curți de apel nu au identificat practică judiciară și nu au formulat niciun punct de vedere.
Ministerul Public a menționat că, la nivelul Secției judiciare, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii asupra problemei de drept ce formează obiectul sesizării.
Prin Decizia nr. 24 din 14 octombrie 2019 - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1001 din 12 decembrie 2019, a fost admis recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului și s-a stabilit că, „în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 104/2003, locurile de muncă ale personalului care desfășoară activitatea în serviciile de anatomie patologică și prosecturi ale spitalelor, precum și personalul disciplinelor universitare de anatomie, de histologie, de anatomie patologică și al catedrei de biologie celulară sunt încadrate ex lege în categoria locurilor de muncă în condiții deosebite, fără a fi necesară parcurgerea metodologiei prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, fără a fi necesară parcurgerea metodologiei prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările și completările ulterioare, și, respectiv, de Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite“.
Prin Decizia nr. 53/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 12 martie 2020, a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 22 din Legea nr. 104/2003, care exclude personalul care desfășoară activitatea de anatomie patologică și prosectură în instituțiile de medicină legală de la încadrarea în categoria locurilor de muncă în condiții deosebite de muncă, este neconstituțională.
În cuprinsul considerentelor s-a reținut că „dispozițiile Legii nr. 104/2003 instituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun în materia pensiilor din sistemul public - respectiv Legea nr. 19/2000 și Legea nr. 263/2010 - în ceea ce privește încadrarea unor locuri de muncă în condiții deosebite. Astfel, spre deosebire de prevederile acestor legi, potrivit cărora încadrarea unor locuri de muncă în condiții deosebite se face urmând o metodologie și o procedură care aveau drept obiectiv constatarea existenței în mod concret în cazul unor locuri de muncă a acelor factori și condiții care justificau în mod real calificarea ca fiind deosebite, dispozițiile Legii nr. 104/2003 prevăd încadrarea personalului în condiții deosebite ope legis, fără parcurgerea unor proceduri de evaluare, premisa fiind desigur aceea a gradului de risc profesional evident la care se expune personalul care desfășoară activitatea în serviciile de anatomie patologică și prosecturi ale spitalelor, precum și personalul catedrelor de anatomie, de histologie, de anatomie patologică și al catedrei de biologie celulară.
De asemenea, Curtea consideră că, reglementând soluția legislativă cuprinsă în art. 22 din Legea nr. 104/2003, legiuitorul a avut în vedere că, indiferent ce demersuri se fac în sensul diminuării ori limitării factorilor de risc ce derivă din activitatea de manipulare a cadavrelor umane, este imposibilă înlăturarea totală a acestora, astfel că locurile de muncă unde se desfășoară această activitate vor păstra mereu caracteristicile locurilor de muncă în condiții deosebite“.
Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă.
Pentru a evalua dacă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este aptă să asigure îndeplinirea funcției pentru care a fost concepută, aceea de a pronunța o decizie interpretativă de principiu în scopul de a preîntâmpina apariția unei practici neunitare la nivel național, se impune în primul rând evaluarea tuturor elementelor sesizării, adică verificarea atât a circumstanțelor care o generează, cât și a condițiilor legale care permit declanșarea mecanismului de interpretare.
Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“.
Sub imperiul acestei norme generale, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 46 din 19 septembrie 2022, Decizia nr. 81 din 5 decembrie 2022) s-a statuat că pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiții de admisibilitate:
(i)existența unei cauze în curs de judecată, aflată în ultimă instanță;
(ii)cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului;
(iii)soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept;
(iv)chestiunea de drept să fie nouă;
(v)chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție printr-o decizie interpretativă anterioară și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
La 13 iunie 2024, Guvernul României a adoptat Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 , act normativ care a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, dispozițiile actului normativ se aplică în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal.
Potrivit art. 1 alin. (3), „ordonanța de urgență se aplică indiferent de natura și obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) și (2), de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze“.
De asemenea, în articolul 3 s-a prevăzut că „dispozițiile art. 1 și 2 se aplică și proceselor în curs la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență“.
Față de norma generală, se constată că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel că dispozițiile sale se aplică cu prioritate, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa, în mod corespunzător, cu prevederile Codului de procedură civilă, astfel cum se arată la art. 4 („dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și cu celelalte reglementări aplicabile în materie“).
În acest context normativ se reține că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prealabilă, formulată în temeiul prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele condiții de admisibilitate:
(i)existența unei cauze în curs de judecată, care să privească stabilirea și/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze;
(ii)instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în primă instanță sau în calea de atac;
(iii)soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept;
(iv)chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
Evaluând elementele sesizării, pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a tuturor condițiilor care permit declanșarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, se constată că prezenta sesizare îndeplinește primele două cerințe de admisibilitate.
Astfel, cauza se află în curs de soluționare pe rolul Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, care judecă în primă instanță, conform art. 95 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă și art. 40 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară. Totodată, litigiul se înscrie în domeniul specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, fiind un proces care decurge din raporturile de muncă ale personalului plătit din fondurile publice, întrucât obiectul contestației judiciare este reprezentat de constatarea activității prestate de angajații salariați, în perioada 1.06.2009-27.01.2020, ca fiind încadrată în condiții deosebite, conform art. 22 din Legea nr. 104/2003, obligarea angajatorului Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „Grigore Alexandrescu“ - pentru care acordarea drepturilor bănești ale angajaților se face potrivit prevederilor legale privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, astfel cum reglementează anexa II din Legea-cadru nr. 153/2017 - la plata diferențelor dintre cotele de asigurări sociale plătite pentru activitate desfășurată în condiții normale de muncă și cele datorate pentru activitate desfășurată în condiții deosebite de muncă, precum și depunerea declarațiilor nominale rectificative aferente, în temeiul art. 40 alin. (2) lit. f) din Codul muncii.
Cât privește cea de-a treia condiție legală enunțată, se observă că, deși aceasta este prevăzută atât la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, cât și la art. 519 din Codul de procedură civilă, prin încheierea de sesizare, instanța de trimitere nu a solicitat interpretarea unui text legal, aspect subsumat cerinței existenței unei „chestiuni de drept“ de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, ci a menționat, la modul general, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.
Întrebarea preliminară cu care a fost sesizată instanța supremă vizează lămurirea instanței de fond asupra următoarei chestiuni: dacă operațiunea de constatare, pe cale judiciară, a activității desfășurate de către personalul angajat în cadrul Laboratorului de anatomie patologică din cadrul Spitalului Clinic de Urgență pentru Copii „Grigore Alexandrescu“, ca fiind încadrată în condiții deosebite de muncă, în conformitate cu dispozițiile art. 22 din Legea nr. 104/2003, impune, corelativ, și obligarea angajatorului la plata contribuțiilor de asigurări sociale corespunzătoare acestor condiții de muncă.
Or, o atare solicitare nu cuprinde identificarea de către instanța de trimitere a unei norme de drept, apreciată ca fiind incidentă în soluționarea cauzei, care să fie aptă a genera poziții divergente de interpretare, considerate ca fiind deopotrivă pertinente, și care să justifice necesitatea dezlegării de principiu, în scopul împiedicării apariției unei jurisprudențe neunitare în materie.
Dimpotrivă, întrebarea preliminară, informă sub aspectul modului de formulare, vizează chiar rezolvarea raportului juridic dedus în concret judecății și pronunțarea soluției asupra cererii de chemare în judecată, în principal prin identificarea și subsecvent prin aplicarea legii la circumstanțele de fapt particulare ale cauzei, prerogative care sunt și rămân în puterea suverană a judecătorului cauzei, fiind înglobate funcției jurisdicționale pe care acesta o are de îndeplinit și la care nu îi este permis să renunțe sau pe care nu poate să o delege.
Instituția dezlegării, în prealabil, a unei chestiuni de drept reprezintă un instrument procedural prin intermediul căruia instanța supremă este sesizată pentru a exercita rolul de a asigura „interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale“, prevăzută de art. 126 alin. (3) din Constituția României.
Premisa necesar a fi îndeplinită pentru formularea unei sesizări în vederea pronunțării de către instanța supremă a unei hotărâri prealabile o reprezintă identificarea de către judecătorul cauzei a existenței unei chestiuni de drept, noțiune autonomă care și-a clarificat înțelesul în jurisprudența constituită în aplicarea normei generale, prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, și care, reluată fiind și redată identic în cuprinsul normei speciale, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, urmează să primească același înțeles.
Pentru a fi justificată intervenția instanței supreme în scopul preîntâmpinării unei jurisprudențe neunitare, este necesar ca respectiva chestiune de drept să releve aspecte dificile și controversate de interpretare, date de neclaritatea normei, de caracterul incomplet al acesteia, susceptibil de mai multe sensuri ori accepțiuni deopotrivă de justificate față de imprecizia redactării textului legal.
Jurisprudența dezvoltată de instanța supremă în legătură cu această cerință a statuat constant că, în privința sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (a se vedea în acest sens, spre exemplu, deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018).
Ca atare, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare sau că și-ar putea extinde efectele după data abrogării lui (prin ultraactivitate), fie pentru că ar intra în coliziune cu principii fundamentale ale dreptului.
Ceea ce este definitoriu pentru această procedură este deci dezlegarea de principiu pe care o poate da instanța supremă în legătură cu sensul normei de drept, cu cea mai adecvată interpretare a lui, atunci când este susceptibil de mai multe înțelesuri, astfel încât ulterior, printr-o aplicare corespunzătoare din partea instanțelor, jurisprudența să capete un caracter coerent și unitar.
Este vorba, așadar, despre o interpretare în drept cu caracter de principiu asupra unei norme legale (îndoielnice, neclare), stabilită ca incidentă cauzei de către instanța de trimitere, aptă să ducă la dezlegarea raportului litigios, iar nu de determinarea, în concret, a acestei norme de către instanța supremă, căreia ulterior instanța de trimitere să îi facă aplicare punctuală la speță, întrucât nu acesta este scopul mecanismului instituit prin dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.
Se impune a fi menționată și interpretarea oferită de Curtea Constituțională, prin considerentele Deciziei nr. 227/2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 975 din 27 septembrie 2024, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 519 și ale art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, în redactarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative.
În considerentele deciziei, instanța de contencios constituțional a reținut, explicit, următoarele: „[...] Analiza Înaltei Curți de Casație și Justiție poartă exclusiv asupra problemei punctuale indicate de judecătorul cauzei, care, anticipând dificultatea chestiunii și riscul ca aceasta să genereze interpretări diferite în momentul în care diverse instanțe ar ajunge să examineze respectiva chestiune de drept, solicită instanței supreme să statueze într-o manieră care să clarifice și să fixeze o optică unitară, generalizată la nivelul tuturor instanțelor din țară. Funcția preventivă și unificatoare a acestei proceduri este benefică actului de justiție, asigurând realizarea premiselor pentru întrunirea caracteristicilor unui proces echitabil, ca exigență a statului de drept izvorâtă din prevederile art. 21 din Legea fundamentală, dar și din cele ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Aceasta, deoarece se evită interpretările diferite pe care diverse instanțe le-ar putea da aceleiași problematici, iar părțile din proces beneficiază de certitudinea previzibilității dispozițiilor legale aplicabile situației de fapt conflictuale în care se află. Totodată, prin această procedură se asigură și respectarea principiului constituțional al egalității în fața legii și a autorităților publice, procesele urmând să fie soluționate în baza unor prevederi legale interpretate unitar, astfel încât persoanele implicate în litigii aflate pe rolul unor instanțe diferite vor beneficia de un tratament juridic egal.“ (paragraful 20)
Concluzionând, noțiunii „chestiune de drept“ nu îi poate fi subsumat obiectul cererii de chemare în judecată și nu se poate cere instanței supreme dezlegarea sa în cadrul procedurii întrebării prealabile, întrucât, în acest caz, „dezlegarea“ ar semnifica chiar „soluționarea fondului“, ceea ce legea nu permite în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare.
Prin urmare, lămurirea chestiunii dacă operațiunea de constatare, pe cale judiciară, a activității desfășurate de către personalul angajat în cadrul Laboratorului de anatomie patologică din cadrul Spitalului Clinic de Urgență pentru Copii „Grigore Alexandrescu“, ca fiind încadrată în condiții deosebite de muncă, în conformitate cu dispozițiile art. 22 din Legea nr. 104/2003, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 24 din 14 octombrie 2019 - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1001 din 12 decembrie 2019, atrage, corelativ, și obligarea angajatorului la plata contribuțiilor de asigurări sociale corespunzătoare acestor condiții, adică soluționarea pe fond a procesului, este și rămâne în competența Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, recunoscută de legiuitor prin art. 269 alin. (1) din Codul muncii.
Înalta Curte de Casație și Justiție nu se substituie atributului fundamental al instanțelor judecătorești de interpretare și aplicare a legii în cauzele deduse judecății, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităților ori dificultăților întâmpinate în interpretarea unor texte de lege (Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021).
Pentru aceste motive, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:
Dacă recunoașterea încadrării activității în condiții deosebite de muncă, conform art. 22 din Legea nr. 104/2003, implică obligarea angajatorului la plata contribuțiilor de asigurări sociale corespunzătoare acestor condiții.
Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 decembrie 2024.
VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
MARIANA CONSTANTINESCU
Magistrat-asistent,
Ileana Peligrad
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.
