referitoare la interpretarea și aplicarea a dispozițiilor art. 35 lit. b) din Legea poliției locale nr. 155/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare
Dosar nr. 2.018/1/2024
| Corina-Alina Corbu | - președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului |
| Carmen Elena Popoiag | - președintele Secției I civile |
| Marian Budă | - președintele delegat al Secției a II-a civile |
| Elena Diana Tămagă | - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal |
| Simona Lala Cristescu | - judecător la Secția I civilă |
| Gheorghe Liviu Zidaru | - judecător la Secția I civilă |
| Mariana Hortolomei | - judecător la Secția I civilă |
| Daniel Marian Drăghici | - judecător la Secția I civilă |
| Mihaela Glodeanu | - judecător la Secția I civilă |
| Ianina Blandiana Grădinaru | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Rodica Zaharia | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Virginia Florentina Duminecă | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Petronela Iulia Nițu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Simona Maria Zarafiu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Gheza Attila Farmathy | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Maria Hrudei | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Daniel Gheorghe Severin | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Bogdan Cristea | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Ramona Maria Gliga | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 2.018/1/2024, a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul).
Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 6.268/117/2023.
Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; reclamantul a depus în termen legal un punct de vedere asupra chestiunii de drept.
De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanțele naționale hotărâri judecătorești și opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.
În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
Curtea de Apel Cluj - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal a dispus prin Încheierea din 11 septembrie 2024, în Dosarul nr. 6.268/117/2023, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:
Modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 35 lit. b) din Legea poliției locale nr. 155/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 155/2010), în sensul de a stabili dacă în privința polițiștilor locali, salarizați în baza Legii nr. 155/2010, sunt aplicabile dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 1.822/2004 privind stabilirea locurilor de muncă și activităților cu condiții deosebite, speciale și alte condiții, specifice pentru polițiști, cu modificările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 1.822/2004), în vederea determinării locurilor de muncă și activităților în condiții deosebite și speciale.
Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 25 septembrie 2024, cu nr. 2.018/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 11 noiembrie 2024.
Legea poliției locale nr. 155/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare
Articolul 35
În afara drepturilor salariale prevăzute la art. 34, polițistul local mai are dreptul și la: (...)
b)încadrarea activității în condiții deosebite, speciale sau alte condiții de muncă, potrivit legii; (...)
Hotărârea Guvernului nr. 1.822/2004 privind stabilirea locurilor de muncă și activităților cu condiții deosebite, speciale și alte condiții, specifice pentru polițiști, cu modificările ulterioare.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul Sindicatul Național Pro Lex, în contradictoriu cu pârâții primarul municipiului Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, a solicitat să se dispună, în principal, obligarea pârâtului primarul municipiului Cluj-Napoca la efectuarea procedurilor pentru încadrarea reclamanților, polițiști locali, în condiții speciale de muncă, respectiv modificarea Regulamentului de organizare și funcționare al primăriei în partea care privește serviciul poliției locale, precum și modificarea fișelor de post, emiterea deciziilor de încadrare a activității în condiții speciale de muncă și plata cotelor la asigurările sociale corespunzătoare condițiilor speciale de muncă, respectiv obligarea pârâtului primarul municipiului Cluj-Napoca la eliberarea adeverințelor în vederea valorificării drepturilor de pensie, din care să rezulte încadrarea activității reclamanților în condiții deosebite, speciale sau alte condiții de muncă corespunzătoare perioadei în care aceștia au avut calitatea de polițiști locali și, în fine, obligarea pârâtului Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca la emiterea hotărârii privind încadrarea activității polițiștilor locali în condiții de muncă.
În subsidiar, s-a solicitat obligarea pârâtului primarul municipiului Cluj-Napoca la efectuarea procedurilor pentru încadrarea reclamanților în condiții deosebite de muncă, respectiv modificarea Regulamentului de organizare și funcționare al primăriei în partea care privește serviciul poliției locale, precum și modificarea fișelor de post, emiterea deciziilor de încadrare a activității în condiții deosebite de muncă și plata cotelor la asigurările sociale corespunzătoare condițiilor deosebite de muncă.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că membrii de sindicat au calitatea de funcționari publici în cadrul Politiei Locale Cluj, care este o instituție fără personalitate juridică, și a invocat prevederile art. 4 alin. (1) și ale art. 35 lit. b) din Legea nr. 155/2010.
Pârâții au depus întâmpinare, prin care au susținut că dispozițiile art. 30 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 263/2010), prevăd în mod expres locurile de muncă încadrate în condiții speciale, iar personalul poliției locale nu se încadrează în limitele acestui text.
Prin Sentința civilă nr. 944 din 5 aprilie 2024, Tribunalul Cluj - Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, susținând că în mod greșit instanța de fond a reținut aplicabilitatea Deciziei nr. 72 din 11 octombrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.158 din 6 decembrie 2021 (Decizia nr. 72 din 11 octombrie 2021). În realitate, analogia trebuie făcută potrivit celor reținute prin Decizia nr. 23 din 27 martie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 28 aprilie 2023 (Decizia nr. 23 din 27 martie 2023).
Polițiștii locali care îndeplinesc atribuții de ordine publică sau de serviciu rutier își desfășoară activitatea în aceleași condiții ca polițiștii din Poliția Română care îndeplinesc același gen de atribuții, condițiile de muncă similare fiind dovedite prin buletinul de determinare care a expertizat locurile de muncă.
La termenul din 11 septembrie 2024, instanța de trimitere, din oficiu, a pus în discuția părților incidența în cauză a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024.
Prin încheierea pronunțată la aceeași dată s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu dezlegarea problemei de drept referitoare la modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 35 lit. b) din Legea nr. 155/2010, precum și suspendarea cauzei.
Instanța de trimitere, verificând jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii și Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a constatat că instanța supremă nu a statuat asupra problemei juridice enunțate anterior și că aceasta nici nu face obiectul unui dosar pe rolul celor două structuri jurisdicționale, în curs de soluționare.
Problema de drept dedusă judecății a fost generată de inexistența unor acte normative care să reglementeze, în mod concret, modalitatea de stabilire a dreptului de încadrare a activității polițiștilor locali în condiții deosebite, speciale sau alte condiții de muncă, față de împrejurarea că aceștia susțin că își desfășoară activitatea în aceleași condiții de muncă, pericole sau factori de risc ca și polițiștii care îndeplinesc atribuții de ordine publică sau în domeniul rutier.
Întrucât prin cererea de chemare în judecată reclamantul a formulat pretenții de natura celor menționate la art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, a apreciat că, în temeiul art. 2 alin. (1) din acest act normativ, se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu soluționarea chestiunii de drept enunțate.
Părțile și-au expus punctul de vedere cu privire la problema de drept în discuție prin pozițiile procesuale exprimate în fața instanței de fond, reclamantul apreciind că este posibilă aplicarea normei și în privința polițiștilor locali, generat de riscurile specifice, prezente și în activitatea polițiștilor locali, în timp ce pârâta susține inexistența normei legale de reglementare în privința acestora.
După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, în condițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, reclamantul a depus un punct de vedere asupra chestiunii de drept, apreciind că instanța supremă trebuie să dea o dezlegare, în sensul că dispozițiile art. 35 lit. b) din Legea nr. 155/2010 se aplică ope legis, fără a fi nevoie de o metodologie specifică, decizia încadrării în condiții deosebite, speciale sau alte condiții fiind a consiliului local.
Completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în Dosarul nr. 6.268/117/2023, reținând că nu există un cadru normativ aplicabil doar polițiștilor locali, a apreciat că aplicarea normei specifice celorlalte categorii de polițiști s-ar putea face doar prin analogie.
La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat hotărâri judecătorești definitive, precum și opinii teoretice exprimate de magistrați, din care rezultă orientarea unanimă a practicii judiciare în sensul că prin Hotărârea Guvernului nr. 1.822/2004 au fost stabilite locurile de muncă și activitățile cu condiții deosebite, condiții speciale și alte condiții, specifice numai polițiștilor în activitate din Ministerul Administrației și Internelor. Or, poliția locală se organizează și funcționează prin hotărâre a autorității deliberative a administrației publice locale, ca un compartiment funcțional în cadrul aparatului de specialitate al primarului/primarului general sau ca instituție publică de interes local, cu personalitate juridică, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 155/2010, și nu în cadrul Ministerului Administrației și Internelor. Așadar, în privința polițiștilor locali, a căror activitate este reglementată prin Legea nr. 155/2010, nu sunt aplicabile prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.822/2004.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.
Curtea Constituțională nu s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 35 lit. b) din Legea nr. 155/2010.
Însă, prin Decizia nr. 806 din 6 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 14 martie 2019, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată „excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, ale art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții speciale și ale art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016“.
Prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 10 noiembrie 2016 (Decizia nr. 12 din 23 mai 2016), privind examinarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, având ca obiect posibilitatea constatării pe cale judiciară sau a obligării angajatorului la încadrarea activității desfășurate în condiții deosebite sau speciale de muncă, după 1 aprilie 2001, s-a stabilit că:I. În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, raportate la art. 2 alin. (2), art. 3, 4, 11, 12, 15, 16 și 18 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările și completările ulterioare, respectiv art. 1-4, art. 7-9, art. 13 alin. (4) și art. 13^1 din Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările și completările ulterioare, nu este deschisă calea unei acțiuni în constatare de drept comun a condițiilor deosebite de muncă în care angajații și-au desfășurat activitatea după data de 1 aprilie 2001 și nici a acțiunii în obligare a angajatorilor la încadrarea locurilor de muncă în aceste condiții, atunci când aceștia din urmă nu au obținut sau, după caz, nu au reînnoit avizele pentru încadrarea locurilor de muncă în aceste condiții.II. În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare, a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții speciale, raportate la prevederile art. 2-6, art. 9, 13 și 16 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale, cu modificările și completările ulterioare, precum și a prevederilor art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește condițiile speciale, acest tip de acțiuni nu sunt deschise, atunci când nu sunt întrunite condițiile cumulative privind înscrierea activității și a unității angajatoare în anexele nr. 1 și 2 la Legea nr. 226/2006 și, respectiv, în anexele nr. 2 și 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare.
De asemenea, prin Decizia nr. 14 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 2 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, și ale Hotărârii Guvernului nr. 1.284/2011 privind stabilirea procedurii de reevaluare a locurilor de muncă în condiții speciale prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările ulterioare, instanța de judecată de drept comun nu poate proceda ea însăși la analizarea condițiilor de muncă ale reclamanților și, dacă este cazul, la încadrarea locurilor de muncă ale acestora în condiții speciale, în situația în care angajatorul pârât nu a urmat procedura de reevaluare a locurilor de muncă în condiții speciale prevăzută de art. 4-7 din Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare, nu există un aviz al Comisiei pentru reevaluarea locurilor de muncă în condiții speciale și unitatea nu este nominalizată în anexa nr. 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare.“
Prin Decizia nr. 8 din 7 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 453 din 6 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că: „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006, personalul angajat al serviciilor de urgență voluntare/private nu este încadrat ope legis în condiții speciale de muncă, prin raportare la art. 1-3 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, iar dispozițiile art. 1 și 6 din Hotărârea Guvernului nr. 1.294/2001 și ale art. 2 alin. (2) din Ordinul ministrului de interne nr. 283/2002 nu îi sunt aplicabile.“
Prin Decizia nr. 23 din 27 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a decis că: „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 37 din Legea nr. 448/2006 și a prevederilor anexei nr. 9 pct. IV lit. A subpct. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 153/2018 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiții de muncă prevăzut în anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, stabilește că asistentul personal nu beneficiază de sporul pentru condiții periculoase sau vătămătoare.“
Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate a sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, nefiind întrunită cerința ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu se fi pronunțat asupra problemei de drept în discuție.
Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:
Temeiul de drept al prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024.
Domeniul de reglementare al acestui act normativ, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024, este conturat expres prin dispozițiile art. 1, ordonanța de urgență aplicându-se în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, precum și în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze.
Întrucât, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 155/2010, „Poliția locală se organizează și funcționează, prin hotărâre a autorității deliberative a administrației publice locale, ca un compartiment funcțional în cadrul aparatului de specialitate al primarului/primarului general sau ca instituție publică de interes local, cu personalitate juridică“ și întrucât problema încadrării locurilor de muncă în condiții speciale/ deosebite/normale produce efecte juridice inclusiv în planul drepturilor de pensie ale salariatului (elocvent în acest sens fiind art. 17, art. 18 sau art. 100 din Legea nr. 263/2010, în vigoare la data declanșării litigiului în cadrul căruia s-a formulat întrebarea prealabilă prezentă, articole corelative de altfel, art. 15 și 88 din noua Lege nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii, aplicabilă începând cu data de 1 septembrie 2024, prin care Legea nr. 263/2010 a fost abrogată), rezultă că litigiul pendinte al curții de apel, având obiectul enunțat la punctul III din prezenta decizie, face parte din sfera de aplicare a ordonanței de urgență menționate.
În materia enunțată se instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care prin art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 se prevede: „Dacă în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“
Aceste prevederi se aplică cu prioritate în raport cu dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa însă, în mod corespunzător, cu prevederile dreptului comun, Codul de procedură civilă, astfel cum se și statuează expres prin art. 4 din ordonanța de urgență, conform căruia „Dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (...), precum și cu celelalte reglementări aplicabile în materie“.
De altfel, trebuie subliniat că legiuitorul delegat a ținut cont la adoptarea acestui nou act normativ, potrivit principiilor prezentate în preambulul acestuia, de „configurația actuală a mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și de efectul obligativității hotărârii pe care o pronunță Înalta Curte de Casație și Justiție, în deplin acord cu îndatorirea sa constituțională de asigurare a aplicării și interpretării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești din România“, apreciindu-se că, în raport cu coordonatele acestui mecanism, aplicarea noilor norme legale cu caracter special poate influența pozitiv activitatea instanțelor judecătorești, „în condițiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept“.
Drept urmare a celor expuse, în contextul normativ ilustrat, procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile presupune inter alia îndeplinirea cerinței distincte negative ca respectiva chestiune de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
Verificându-se întrunirea acestei cerințe normative în raport cu elementele sesizării formulate, se constată că ea nu este îndeplinită.
Astfel, poliția locală provine din Corpul gardienilor publici, instituit prin Legea nr. 26/1993 privind înființarea, organizarea și funcționarea Corpului gardienilor publici, devenit apoi Poliția Comunitară conform Legii nr. 371/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea Poliției Comunitare, cu modificările și completările ulterioare, lege ce a fost abrogată, cu excepții, prin Legea nr. 155/2010.
În conformitate cu dispozițiile art. 35 lit. b) din Legea nr. 155/2010, „În afara drepturilor salariale prevăzute la art. 34, polițistul local mai are dreptul și la: (...) b) încadrarea activității în condiții deosebite, speciale sau alte condiții de muncă, potrivit legii (s.n.)“.
Întrebarea prealabilă adresată instanței supreme vizează posibilitatea încadrării activității categoriei profesionale a polițiștilor locali în condiții deosebite, speciale sau alte condiții de muncă, prin raportare la dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 1.822/2004, în contextul (recunoscut în mod expres prin sesizarea pendinte) inexistenței unui cadru normativ sub acest aspect aplicabil doar polițiștilor locali.
Instanța de trimitere solicită, așadar, Înaltei Curți de Casație și Justiție să determine actul normativ aplicabil în privința modului de încadrare a activității polițiștilor locali în condiții deosebite, speciale sau alte condiții de muncă, în lipsa unei reglementări speciale care să privească această categorie profesională. Deci, ceea ce se solicită prin prezenta sesizare reprezintă - în esență - determinarea legii din sintagma „potrivit legii“ cuprinsă în finalul art. 35 lit. b) din Legea nr. 155/2010.
Or, în privința acestui element, se constată că prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, expusă la punctul IX din prezenta decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a ilustrat ansamblul legal prin raportare la care se realizează o astfel de încadrare, expunând detaliat, în cuprinsul paragrafelor 38-81, eșafodajul normativ adoptat de legiuitor în această direcție.
Astfel, în cadrul respectivei decizii în interesul legii s-a arătat:38. (...) este de reținut, din interpretarea istorico-teleologică a textelor de lege, faptul că, după data de 1 aprilie 2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare, a fost abandonat sistemul anterior potrivit căruia locurile de muncă erau încadrate în grupele I, II și III de muncă în baza unei proceduri atribuite angajatorului, în noua reglementare locurile de muncă fiind definite și clasificate în locuri de muncă în condiții deosebite, locuri de muncă în condiții speciale și locuri de muncă în condiții normale, în baza unor criterii prevăzute de lege. Actualul regim juridic diferă de cel stabilit prin legislația anterioară, care punea în sarcina partenerilor de dialog social (angajator, sindicate) procedura încadrării locurilor de muncă în baza unor verificări tehnice, fără a institui condiția parcurgerii unei proceduri administrative cu caracter obligatoriu, finalizată prin emiterea unor avize cu caracter constitutiv de drept, și fără a reglementa căi speciale de cenzurare jurisdicțională a modului de derulare a respectivei proceduri pentru fiecare etapă.39. (...) legislația națională adoptată, începând cu Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare, a urmat politica legislativă a Uniunii Europene de normalizare a condițiilor de lucru ale salariaților în sensul înlăturării, pe cât posibil, a condițiilor dăunătoare pentru sănătatea și securitatea acestora. În acest sens s-a dezvoltat, în baza Directivei Consiliului nr. 89/391/CEE privind introducerea de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă, o legislație care stabilește norme și garanții pentru sănătatea și securitatea angajatului, cuprinzând măsuri și acțiuni eșalonate în scopul eliminării locurilor de muncă în condiții deosebite, prin normalizarea condițiilor de muncă, limitându-se totodată posibilitatea angajatorului de a crea și dezvolta noi locuri de muncă periculoase.
40.Aceasta este rațiunea pentru care legislația ce face obiectul procesului de unificare a interpretării pe calea prezentului recurs în interesul legii are aplicabilitate limitată în timp și cu privire la persoane, astfel că nu poate fi extinsă în ceea ce privește unități lucrative nou-create, care ar cuprinde locuri de muncă încadrabile în condiții deosebite sau speciale. La data de 31 decembrie 2002 s-a încheiat procesul de avizare pentru condițiile deosebite de muncă, respectiv la data de 30 iunie 2005, pentru nominalizarea locurilor de muncă în care se desfășoară activități încadrate în condiții speciale. Reînnoirea avizelor de încadrare a fost permisă doar atunci când, pe baza măsurilor adoptate de angajator, nu a fost posibilă normalizarea condițiilor de muncă. (...)
42.Potrivit definiției legale conținute în art. 19 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare, locurile de muncă în condiții deosebite reprezintă acele locuri care, în mod permanent sau în anumite perioade, pot afecta esențial capacitatea de muncă a asiguraților datorită gradului mare de expunere la risc; aceeași definiție este menținută, în esență, și de Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare, care, în art. 3 alin. (1) lit. g), prevede că sunt locuri de muncă în condiții deosebite locurile de muncă unde gradul de expunere la factorii de risc profesional sau la condițiile specifice unor categorii de servicii publice, pe toată durata timpului normal de muncă, poate conduce în timp la îmbolnăviri profesionale, la comportamente riscante în activitate, cu consecințe asupra securității și sănătății în muncă a asiguraților.
43.Alin. (2) al art. 19 din Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare, prevede faptul că stabilirea criteriilor și a metodologiei de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite se face prin hotărâre a Guvernului, pe baza propunerii comune a Ministerului Muncii și Solidarității Sociale și a Ministerului Sănătății și Familiei.
44.Prin art. 19 alin. (4) din aceeași lege s-a prevăzut că locurile de muncă în condiții deosebite se stabilesc prin contractul colectiv de muncă sau, în cazul în care nu se încheie contracte colective de muncă, prin decizia organului de conducere legal constituit, cu respectarea criteriilor și metodologiei de încadrare prevăzute de art. 19 alin. (2).
45.În conformitate cu prevederile art. 19 alin. (5) din Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare, avizul inspectoratului teritorial de muncă este obligatoriu pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite.
46.În aplicarea dispozițiilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare, a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, cu modificările și completările ulterioare, act normativ în vigoare până la 11 martie 2007, când a fost abrogat expres prin Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, cu modificările și completările ulterioare (care a prevăzut exclusiv posibilitatea de reînnoire a avizelor ce fuseseră obținute în precedenta procedură).
47.Art. 2 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, astfel cum a fost modificat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.337/2001, reglementează criteriile pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite, cu referire la noxele profesionale fizice, chimice sau biologice care nu respectă limitele admise prevăzute în Normele generale de protecție a muncii; răspunsul specific al organismului la agresiunea noxei profesionale, evidențiat prin indicatori de expunere și/sau de efect biologic, stabiliți prin ordin al ministrului sănătății și familiei; morbiditatea, exprimată prin boli profesionale înregistrate la locul de muncă în ultimii 15 ani.
48.Potrivit art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, cu modificările și completările ulterioare, pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite se impunea parcurgerea unei metodologii, alcătuite dintr-o succesiune de operațiuni specifice. Această metodologie, reglementată la nivel infralegislativ, nu are semnificația unei proceduri prealabile sesizării instanței, în sensul art. 193 din Codul de procedură civilă (art. 109 din Codul de procedură civilă de la 1865), ci se înfățișează ca o succesiune complexă de operațiuni tehnice și administrative constând în evaluarea, sub multiple aspecte, a locurilor de muncă, în termene și condiții stabilite prin hotărârea Guvernului menționată. (...)
Art. 18 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, cu modificările și completările ulterioare, instituie o cale de atac ce putea fi exercitată de angajatorii care nu au primit aviz pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite, respectiv plângerea, în termen de 15 zile de la data comunicării, la Inspecția Muncii, care trebuia să o soluționeze în termen de 30 de zile.
Consecutiv, refuzul inspectoratului teritorial de muncă și decizia emisă de Inspecția Muncii în procedura administrativă prealabilă puteau fi atacate la instanțele de contencios administrativ, potrivit art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, (...), avizul inspectoratului teritorial de muncă, decizia Inspecției Muncii adoptată în soluționarea plângerii și refuzul inspectoratului de emitere a avizului reprezentând acte administrative tipice și, respectiv, asimilate, supuse controlului acestor instanțe. (...)
Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, cu modificările și completările ulterioare, a fost abrogată expres prin art. 16 din Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, cu modificările și completările ulterioare, în care, prin art. 1 s-a prevăzut posibilitatea de reînnoire a avizelor de încadrare, acordate potrivit Hotărârii Guvernului nr. 261/2001, cu modificările și completările ulterioare, în urma parcurgerii metodologiei stabilite prin noua reglementare. În sfera de reglementare a acestui act normativ intrau, potrivit art. 1 alin. (2), numai angajatorii care dețineau avize valabile de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite și care nu au realizat, prin măsurile adoptate până la acea dată, normalizarea condițiilor de muncă. Totodată, după data de 9 martie 2007, când a intrat în vigoare Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, cu modificările și completările ulterioare, nu mai este posibilă emiterea avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, ci doar reînnoirea etapizată a avizelor deja acordate.
Similar metodologiei prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, cu modificările și completările ulterioare, procedura instituită prin noua reglementare a presupus parcurgerea mai multor etape în ordinea cronologică arătată de art. 2 alin. (1)-(3) și art. 8. De asemenea se reglementau obligația autorității administrative competente de a soluționa cererea de reînnoire a avizului prin analiza îndeplinirii atât a condițiilor de formă referitoare la cerere, respectiv a depunerii documentației prevăzute de metodologie în termenele stabilite pentru derularea acesteia, cât și a îndeplinirii condițiilor de fond, precum și posibilitatea angajatorului, care nu a obținut reînnoirea avizului pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite, de a contesta refuzul autorității publice la Inspecția Muncii sau direct la instanța competentă [s.n. instanța de contencios administrativ, potrivit art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare].
La data de 1 ianuarie 2011 a intrat în vigoare Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare, care a abrogat Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare, sunt considerate încadrate în condiții deosebite doar locurile de muncă stabilite în baza criteriilor și metodologiei prevăzute de legislația în vigoare la data încadrării acestora.
Prin articolul unic al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 65/2015 pentru completarea art. 29 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobată prin Legea nr. 108/2016, în cuprinsul art. 29 din Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare, au fost introduse noi alineate, alin. (1^1) și (1^2), potrivit cărora locurile de muncă pot fi menținute în condiții deosebite, prin reînnoirea avizelor de încadrare pe baza metodologiei stabilite prin hotărâre a Guvernului pentru o perioadă de maximum 3 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2016, termen în care angajatorii au obligația de a normaliza condițiile de muncă. Aceste dispoziții confirmă prioritatea legiuitorului pentru normalizarea condițiilor de muncă, încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite fiind tratată legislativ ca o alternativă subsidiară și temporară, supusă unor condiții de recunoaștere și menținere strict reglementate la nivel infralegislativ.
În aplicarea prevederilor art. 29 alin. (1^1) din Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare, a fost emisă Hotărârea Guvernului nr. 1.014/2015 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, în vigoare din data de 1 ianuarie 2016, care, în esență, instituie aceleași etape anterior prevăzute prin Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, cu modificările și completările ulterioare. Din sfera sa de aplicare, expres și limitativ determinată prin art. 1 alin. (2), fac parte doar angajatorii care dețineau la data de 31 decembrie 2015 avizul de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite reînnoit și care nu au realizat până la această dată măsurile necesare în vederea normalizării condițiilor de muncă pentru locurile de muncă în condiții deosebite.
50.În privința statuărilor pe care le cuprinde - la fel de detaliate precum cele citate supra - referitor de această dată, la locurile de muncă în care se desfășoară activități ce pot fi încadrate în condiții speciale, Decizia nr. 12 din 23 mai 2016 a fost sumarizată prin Decizia nr. 14 din 23 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept:
76.Evoluția cadrului legislativ care a culminat cu întocmirea listelor cuprinse în anexa legii este următoarea:
–în perioada 2003-2005, în aplicarea art. 20 din Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare, în baza listei locurilor de muncă în care se desfășoară activități ce pot fi încadrate în condiții speciale, stabilită prin anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările și completările ulterioare, s-a derulat procedura de încadrare a unităților și locurilor de muncă în condiții speciale. Chiar dacă, după tipul de activitate, locul de muncă era încadrabil în lista celor nominalizate ca fiind în condiții speciale, aceasta nu echivalează cu recunoașterea de jure a fiecărui loc de muncă, în concret, ca aparținând categoriei condițiilor speciale de muncă, decât în urma validării unei astfel de încadrări în procedura administrativă și termenele impuse prin Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările și completările ulterioare, etapa tehnică fiind finalizată prin emiterea unui aviz de către autoritățile publice desemnate în acest scop;
–la expirarea termenului a fost edictată Legea nr. 226/2006, care a nominalizat în anexa nr. 1 tipul de activități ce pot fi încadrate în condiții speciale (preluând anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările și completările ulterioare) și, în anexa nr. 2, unitățile care au obținut avizul doveditor al locurilor de muncă și activităților încadrate în condiții speciale;
–în anul 2010, legislația anterioară menționată a fost abrogată, soluția legislativă, precum și conținutul anexelor cu listele de locuri de muncă și unități fiind preluate în Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare (anexele nr. 2 și 3 ale acestei legi). În plus, Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare, a impus obligația de reevaluare periodică a locurilor de muncă printr-o procedură de reînnoire a avizului, reglementată la nivel infralegislativ prin Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare.
77.Dacă unitatea nu a obținut avizul tehnic necesar în etapa inițială de încadrare și nu s-a exercitat, de către persoanele abilitate, calea de atac administrativă prevăzută de lege împotriva refuzului sau omisiunii organului administrativ de a emite avizul sau dacă, din orice alt motiv, unitatea nu a fost înscrisă în anexa nr. 2 la Legea nr. 226/2006, un salariat al acestei unități nu are deschisă o acțiune la instanța de drept comun pentru a obține, prin eludarea căii speciale, aceleași beneficii ce urmau a fi acordate în procedura administrativă. (...)
78.Prin urmare, dacă în etapa de emitere a avizului calea dreptului comun nu este deschisă, pentru identitate de rațiune, nici în etapa de reînnoire a acestui aviz nu poate fi utilizată. Instanța de judecată de drept comun nu poate proceda ea însăși la analizarea condițiilor de muncă ale reclamanților și, dacă este cazul, la încadrarea locurilor de muncă ale acestora în condiții speciale, în situația în care angajatorul pârât nu a urmat procedura de reevaluare a locurilor de muncă în condiții speciale prevăzută de art. 4-7 din Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare, sau nu a obținut un aviz al Comisiei pentru reevaluarea locurilor de muncă în condiții speciale și, cu atât mai mult, în situația în care unitatea nu este nominalizată în anexa nr. 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare.
51.Obiectul litigiului declanșat în 2023, aflat în prezent pe rolul instanței de trimitere, este reprezentat de obligarea angajatorului la efectuarea procedurilor pentru încadrarea activității profesionale desfășurate de reclamanți (având funcția de polițist local) în condiții speciale sau deosebite de muncă, premisa fiind aceea a inexistenței unei reglementări speciale sub acest aspect în privința acestei categorii profesionale. Întrucât respectiva cauză se înscrie, așadar, în registrul celor care configurează domeniul de aplicare al Deciziei nr. 12 din 23 mai 2016 expuse, îi este pe cale de consecință, în privința încadrării activității polițiștilor locali în condiții deosebite, speciale sau alte condiții de muncă, aplicabil modul de determinare a legii incidente stabilit de o manieră detaliată de instanța supremă.
52.Drept urmare, se constată că modalitatea de determinare și aplicare a legii conform sintagmei legale „potrivit legii“ din cuprinsul prevederilor art. 35 lit. b) din Legea nr. 155/2010 a primit anterior o dezlegare tranșantă din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție.
53.Împrejurarea că, în cadrul sesizării prezente, legea din cuprinsul sintagmei „potrivit legii“ a fost indicată de reclamant ca reprezentând actul normativ Hotărârea Guvernului nr. 1.822/2004 nu modifică, astfel cum s-a expus deja, datele problemei, chestiunea de drept de rezolvat rămânând aceeași, respectiv determinarea legii aplicabile operațiunii juridice complexe a încadrării activității în condiții deosebite, speciale sau alte condiții de muncă, în lipsa unei reglementări speciale sub acest aspect privind categoria profesională.
54.Particularizarea aceleiași discuții juridice realizate deja în cadrul Deciziei nr. 12 din 23 mai 2016, prin raportare la anumite acte normative exhibate sau prin raportare la alte categorii profesionale, aflate însă în aceeași situație de inexistență sub acest aspect (al încadrării în condiții deosebite, speciale sau alte condiții de muncă) a unei reglementări speciale, sau prin raportare la eventuale noi argumente aduse, nu poate determina însă reevaluarea problemei de drept odată tranșate prin mecanismul unificator al recursului în interesul legii, ea căpătând putere obligatorie potrivit prevederilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
55.Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în cadrul procedurilor de uniformizare a practicii judiciare în materie, în situații similare prezentei sesizări, demonstrează cu prisosință cele expuse.
56.Astfel, în cadrul Deciziei nr. 8 din 7 martie 2022, instanța supremă, soluționând prin raportare la art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare („Personalul angajat al serviciilor de urgență voluntare/private se încadrează în condiții de muncă similare personalului serviciilor de urgență profesioniste“) problema de drept vizând posibilitatea extinderii sferei reglementărilor speciale privind încadrarea în condiții speciale de muncă aplicabile militarilor din serviciile de urgență profesioniste și în privința activității personalului angajat al serviciilor de urgență voluntare, a statuat:
88.Este adevărat faptul că prin Decizia nr. 24 din 14 octombrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii s-a recunoscut posibilitatea existenței unor dispoziții speciale, derogatorii de la dreptul comun, de încadrare a unor locuri de muncă în condiții deosebite, pentru care nu este necesară parcurgerea procedurii reglementate de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 și, respectiv, de Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 și Hotărârea Guvernului nr. 1.014/2015 (art. 22 din Legea nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane și prelevarea organelor și țesuturilor de la cadavre în vederea transplantului, care prevede că: «Personalul care își desfășoară activitatea în serviciile de anatomie patologică și prosecturi ale spitalelor, precum și personalul disciplinelor universitare de anatomie, de histologie, de anatomie patologică și al catedrei de biologie celulară se încadrează în categoria locurilor de muncă în condiții deosebite de muncă.»).
89.Cele statuate prin această decizie ar putea fi aplicate, pentru identitate de rațiune, mutatis mutandis, numai în cazul în care legea ar stabili în mod expres pentru anumite categorii de personal încadrarea în mod direct în locurile de muncă în condiții speciale.
90.Așa cum s-a arătat, dispozițiile art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 nu sunt și nici nu pot fi interpretate ca o derogare expresă de la procedura prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, textul legal supus interpretării nefăcând referire la încadrarea în condiții speciale sau deosebite de muncă, în sensul Legii nr. 263/2010. (...)98. (...) Atunci când legiuitorul a dorit ca prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.294/2001 să se aplice și altor categorii de personal a prevăzut în mod expres acest lucru, sens în care pot fi menționate, exemplificativ, dispozițiile art. 11 din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, care stabilesc că prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.294/2001 aplicabile militarilor din cadrul Ministerului Justiției se aplică și funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciarelor.
57.De asemenea, mutatis mutandis, prin Decizia nr. 23 din 27 martie 2023 privind examinarea recursului în interesul legii asupra chestiunii de drept vizând îndreptățirea asistentului personal al persoanei cu handicap grav la acordarea sporului pentru condiții periculoase sau vătămătoare, reglementat pentru asistenții personali profesioniști, în cuprinsul anexei nr. 9 pct. IV lit. A subpunctul 2 din Regulamentul-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiții de muncă prevăzut în anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a condițiilor de acordare a acestuia, pentru familia ocupațională de funcții bugetare „Sănătate și asistență socială“, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018, cu modificările și completările ulterioare, instanța supremă a statuat: „89. Interpretarea restrictivă a acestei reglementări, luând în considerare toate cerințele cumulative ale normei, nu poate fi privită ca generând un tratament diferențiat în mod nejustificat, câtă vreme însuși legiuitorul a instituit aceste două categorii de asistenți personali, fiecare cu statut și regim propriu. Astfel, nu trebuie omis faptul că legea specială, care reglementează serviciile destinate protecției persoanelor cu handicap grav, recunoaște în mod expres și autonom categoria asistenților personali, conferindu-i o serie de drepturi în cuprinsul art. 37 din Legea nr. 448/2006, care nu se suprapun în totalitate celor prevăzute la art. 47 din Legea nr. 448/2006 pentru categoria asistenților personali profesioniști. Această diferențiere de tratament legal își are fundamentul în chiar cerințele speciale de calificare impuse asistentului personal profesionist pentru derularea activității potrivit Hotărârii Guvernului nr. 548/2017, care determină așteptări diferite referitoare la calitatea și specializarea muncii efectiv prestate, precum și nevoia de fidelizare a acestora în profesie.
90.Prin urmare, regimul diferit de remunerare își are izvorul în chiar cuprinsul Legii nr. 448/2006, iar o modificare a acestuia nu se poate realiza indirect prin intermediul unei interpretări extinse a unei norme dintr-un act normativ cu forță juridică inferioară adoptat de executiv exclusiv pentru aplicarea unitară a dispozițiilor legale generale referitoare la salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Potrivit regimului său constituțional, consacrat în dispozițiile art. 108 alin. (2) și (4) din Constituția României, hotărârea Guvernului intervine atunci când executarea unor prevederi ale legii reclamă stabilirea de măsuri sau reguli subsecvente. Ca urmare, hotărârile Guvernului se adoptă întotdeauna pe baza și în vederea executării legilor, urmărind punerea în aplicare sau ducerea la îndeplinire a acestora, nefiind admisibilă interpretarea acestora de natură a adăuga la o lege deja adoptată, pentru că astfel s-ar aduce atingere rolului Parlamentului și raporturilor acestuia cu Guvernul.“58. Așadar, potrivit celor ilustrate supra, Înalta Curte de Casație și Justiție a expus în jurisprudența sa obligatorie anterioară raționamentul juridic concret de decelare a legii aplicabile în privința încadrării activității în condiții deosebite, speciale sau alte condiții de muncă a unei categorii profesionale căreia îi lipsește o reglementare specială, proprie, în acest sens, precum este cazul prezent al polițiștilor locali.
59.Or, rolul și funcția mecanismelor de unificare a practicii judiciare nu vor fi mai energic asigurate prin pronunțarea repetată în interpretarea și aplicarea unor texte de lege diferite, dar care conțin de fapt una și aceeași problemă de drept, întrucât existența unei hotărâri prealabile sau a unei hotărâri în interesul legii trebuie văzută mai puțin ca un argument de forță obligatorie, cu care sunt înzestrate dezlegările sale prin efectul art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, respectiv art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cât mai ales ca o sursă ori ca un instrument util instanțelor de judecată în procesul de aplicare a legii, prin soluțiile pe care le oferă atât unei probleme de drept punctuale, cât și altora identice ori similare, chiar încorporate în alte texte de lege decât cele care au constituit obiectul sesizării.
60.Mai trebuie subliniat și faptul că mecanismul unificator al hotărârii prealabile prezent nu poate fi utilizat nici pentru îmbunătățirea legislației ori pentru adaptarea soluției legislative deja prevăzute de legiuitor, așa cum se înțelege că s-a urmărit de către reclamant, potrivit punctului său de vedere asupra problemei de drept, și s-a îngăduit de către instanța de trimitere, prin atitudinea sa necritică în legătură cu solicitarea părții.
Așadar, fiind vorba în esență despre una și aceeași problemă de drept care a mai fost anterior rezolvată prin hotărâri ale Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii al Înaltei Curți de Casație și Justiție, devine evident că sesizarea prezentă nu se referă la o chestiune de drept nouă, care să necesite cu pregnanță a fi lămurită și care să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării sale de principiu pentru preîntâmpinarea generalizării practicii neunitare, sesizarea neîntrunind, pe cale de consecință, nici condiția distinctă negativă a nepronunțării anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra problemei de drept și nici exigențele de noutate și de caracter dificil, posibilitatea facilă de transpunere de către instanța de trimitere a argumentării consacrate deja de instanța supremă la cazul pendinte transpărând ineluctabil.
Jurisprudența națională transmisă și punctele de vedere exprimate de colectivele de judecători naționali ilustrează unanimitatea adoptării soluției de respingere a acestui tip de acțiuni, justificând-o cvasiunanim prin prisma argumentelor și algoritmului juridic expus de instanța supremă în Decizia nr. 12 din 23 mai 2016 - decizie pe care instanțele de judecată au menționat-o în mod expres deseori în cuprinsul hotărârilor judecătorești înaintate - conjugată cu restul jurisprudenței obligatorii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție pe marginea acestei decizii în interesul legii.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată, așadar, că inclusiv din această perspectivă, a caracterului uniform al jurisprudenței naționale pronunțate în domeniu, nu se întrezărește riscul apariției și dezvoltării unei practici judiciare neunitare, astfel încât să devină necesară activarea mecanismului preventiv de uniformizare reprezentat de pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Pentru toate aceste considerente, sesizarea prezentă va fi respinsă ca inadmisibilă, aceasta fiind, de altfel, practica constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, concretizată, de exemplu, în Decizia nr. 59 din 9 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 29 ianuarie 2020.
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 6.268/117/2023, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:
Modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 35 lit. b) din Legea poliției locale nr. 155/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în sensul de a stabili dacă în privința polițiștilor locali, salarizați în baza Legii nr. 155/2010, sunt aplicabile dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 1.822/2004 privind stabilirea locurilor de muncă și activităților cu condiții deosebite, speciale și alte condiții, specifice pentru polițiști, cu modificările ulterioare, în vederea determinării locurilor de muncă și activităților în condiții deosebite și speciale.
Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 noiembrie 2024.
PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
CORINA-ALINA CORBU
Magistrat-asistent,
Elena Adriana Stamatescu
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.
