Decizie nr. 320 din 17 mai 2016

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, excepţie ridicată de Sebastian Zoltan Nicorici Fekete în Dosarul nr. 18.030/117/2012 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.299 D/2015.

2.La apelul nominal răspunde autorul excepţiei de neconstituţionalitate, personal şi asistat de doamna avocat Mirela-Liliana Bojan din cadrul Baroului Cluj, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, precum şi partea Lazsadi Szabolcs, reprezentat de doamna avocat Carmen Loredana Breaz din cadrul Baroului Cluj, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Se constată lipsa celorlalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosarul cauzei, partea Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus concluzii scrise, prin care solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate.

4.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care pune concluzii de admitere a acesteia. Se susţine că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005, care prevăd obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii în cazul săvârşirii de infracţiuni dintre cele prevăzute prin aceeaşi lege, are ca efect încălcarea principiului egalităţii armelor între acuzare şi apărare, fiind, astfel, încălcat art. 21 alin. (2) şi (3) din Constituţie referitor la dreptul la un proces echitabil. Se arată, totodată, că textul criticat lipseşte de finalitate dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005, întrucât, chiar dacă inculpatul dispune de mijloacele necesare pentru recuperarea prejudiciului acest lucru nu mai este posibil, întrucât asupra bunurilor de care dispune se instituie măsura sechestrului asigurător. Se face referire la încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, în privinţa căreia se arată că, deşi instanţa de trimitere apreciază că prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu sunt aplicabile în prezenta cauză, în realitate textul criticat creează un avantaj substanţial al acuzării asupra inculpatului. Se mai susţine că, chiar dacă măsurile asigurătorii au un caracter provizoriu, având rolul de a preveni sustragerea, distrugerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor, în cauza de faţă au un caracter definitiv, generat de faptul că, nici prin hotărârea pronunţată în apel şi nici printr-o încheiere separată, instanţa nu s-a pronunţat cu privire la măsura asigurătorie luată, cu toate că a fost formulată o cerere în acest sens. Se face referire la art. 250 din Codul de procedură penală şi se arată că, din perspectiva acestui text, măsura asigurătorie este o facultate a organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, întrucât norma procesual penală anterior referită arată că măsura asigurătorie "poate fi luată". Or, prevederile art. 11 din Legea nr. 241/2005 obligă la luarea acestei măsuri, aşa încât chiar şi o contestaţie împotriva acestei măsuri nu ar fi schimbat soluţia dispusă în cauză. Se arată că, în prezenta cauză, s-a încercat recuperarea prejudiciului, sens în care s-ar fi putut încheia o tranzacţie sau ar fi putut fi urmată procedura medierii, dar că, atâta vreme cât bunurile sunt indisponibilizate şi nu mai există drept de dispoziţie al proprietarului asupra lor, nu pot fi utilizate metodele juridice anterior menţionate. Se conchide că, pentru toate aceste motive, textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (2) şi (3) din Constituţie.

5.Preşedintele acordă cuvântul avocatului părţii prezente, care arată că susţine, în totalitate, concluziile autorului excepţiei de neconstituţionalitate, solicitând admiterea acesteia.

6.Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate. Se arată că, în realitate, nu este invocată o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate întrucât autorul excepţiei deduce neconstituţionalitatea din compararea textului criticat cu prevederile art. 10 din Legea nr. 241/2005, şi nu din raportarea art. 11 din Legea nr. 241/2005 la vreun principiu constituţional. Se mai susţine că dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie nu au legătură cu prevederile legale criticate, întrucât acestea obligă la asigurarea unor garanţii procesuale şi nu vizează aspecte de drept substanţial. Se solicită Curţii ca, dacă va examina fondul excepţiei, să constate că nu există un drept la reducerea limitelor de pedeapsă, ci o vocaţie în acest sens, şi că felul în care se reuşeşte recuperarea prejudiciului este o problemă a părţii interesate, şi nu a legiuitorului. Se susţine că, din acest ultim punct de vedere, dispoziţiile art. 10 şi 11 din Legea nr. 241/2005 sunt concordante, în sensul în care amândouă urmăresc recuperarea prejudiciului, de către organele judiciare prin impunerea măsurilor asigurătorii şi de către inculpat prin plata acestui prejudiciu. Se mai susţine că posibilităţile concrete de realizare a acestui scop sunt multiple, fiind arătate în încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

7.Prin Încheierea din 3 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 18.030/117/2012, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, excepţie ridicată de Sebastian Zoltan Nicorici Fekete într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelurilor formulate împotriva unei sentinţe penale prin care autorul excepţiei a fost condamnat, printre altele, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005.

8.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că obligativitatea instituirii sechestrului asigurător asupra bunurilor inculpatului, prevăzută la art. 11 din Legea nr. 241/2005, lasă, practic, fără efect dispoziţiile art. 10 alin. (1) din aceeaşi lege, care prevăd reducerea la jumătate a limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de lege, dacă, în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile. Se susţine că, deşi legiuitorul a urmărit, prin reglementarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, instituirea unei cauze de reducere a pedepsei, inculpatului nu i se conferă posibilitatea de a beneficia de aceasta, întrucât, în realitate, bunurile îi sunt indisponibilizate, conform art. 11 din Legea nr. 241/2005. Pentru acest motiv se susţine că textul criticat încalcă principiul egalităţii armelor şi, prin urmare, dispoziţiile art. 21 din Constituţie.

9.Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că măsurile asigurătorii fac parte din categoria măsurilor preliminare, care pot fi luate în cadrul unei anchete penale anterior sau ulterior formulării unei acuzaţii în materie penală. Acestea sunt măsuri cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin suspectului, inculpatului sau persoanei responsabile civilmente în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse sau a executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a acoperirii despăgubirilor civile şi constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile prin instituirea unui sechestru asigurător. Măsurile asigurătorii au un caracter provizoriu, având rolul de a preveni distrugerea, ascunderea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor. Aşa fiind, se susţine că nu se poate pune problema încălcării, prin textul criticat, a principiului egalităţii armelor, care se referă la probe, în timp ce măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale. Se mai arată că susţinerea autorului excepţiei, potrivit căreia dreptul de reparare a prejudiciului este anihilat prin instituirea măsurilor asigurătorii, este nefondată, întrucât există posibilitatea încheierii unei tranzacţii sau a apelării la un mediator în cursul procesului penal.

10.În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

11.Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 318 din 18 aprilie 2006.

12.Avocatul Poporului precizează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin inculpatului în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse sau a acoperirii pagubelor civile. Se face trimitere la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 207 din 31 martie 2015, paragraful 13.

13.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse la dosar, concluziile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

14.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

15.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, care au următorul cuprins: "În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.".

16.Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 21 cu privire la accesul liber la justiţie.

17.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, deşi textul criticat nu a mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, acesta este similar prevederilor art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, referitor la care Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 4 aprilie 2016, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.

18.Prin decizia anterior menţionată, paragraful 13, Curtea a reţinut că măsurile asigurătorii sunt definite drept măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin suspectului, inculpatului, părţii responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Potrivit art. 249 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului; în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate; în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părţii civile, prin ordonanţă motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părţii civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-şi efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunţării hotărârii definitive în dosarul penal (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, paragraful 14). Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că măsura asigurătorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune (ordonanţă sau încheiere), îndeplinirea condiţiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii şi, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul şi valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. De asemenea, pentru instituirea sechestrului asigurător nu este necesar ca suspectul sau inculpatul să pregătească ori să realizeze manopere sau activităţi din care să rezulte că ar intenţiona ascunderea bunurilor sale, măsura putând fi dispusă în toate cazurile în care s-a produs un prejudiciu sau legea impune confiscarea specială sau extinsă (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, paragraful 15).

19.Prin aceeaşi decizie, paragrafele 14-22, Curtea a constatat că dispunerea măsurilor asigurătorii şi instituirea sechestrului asigurător se fac pe baza valorilor implicate în cauză (valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune) şi sunt lăsate, de regulă, la aprecierea organelor judiciare. De la această regulă, Codul de procedură penală şi legile speciale prevăd excepţii referitoare atât la obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, cât şi la imposibilitatea luării măsurilor asigurătorii, acestea din urmă având drept criterii calitatea titularilor şi tipul bunurilor. Cu privire la cea dintâi categorie de excepţii, dispoziţiile art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală instituie obligativitatea instituirii sechestrului în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, indiferent dacă aceasta are sau nu desemnat un reprezentant legal şi indiferent dacă acesta înţelege să formuleze o cerere de sechestru.

20.Curtea a constatat, de asemenea, următoarele cazuri de instituire obligatorie a sechestrului asigurător: la art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 12 octombrie 2012, conform căruia luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul săvârşirii oricărei infracţiuni de spălare a banilor sau de finanţare a actelor de terorism; la art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, care prevede obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în situaţia săvârşirii unei infracţiuni prevăzute de această lege; şi la art. 20 din Legea nr. 78/2000, criticat de autorul excepţiei.

21.Analizând obiectul legilor anterior enumerate, precum şi particularităţile infracţiunilor în cazul cărora este prevăzută excepţia luării obligatorii a măsurilor asigurătorii, Curtea a reţinut că reglementarea acestor excepţii a fost determinată, în mod special, de importanţa relaţiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracţiuni şi de pericolul social crescut al faptelor incriminate.

22.Întrucât dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 sunt identice cu cele ale art. 20 din Legea nr. 78/2000, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei anterior referite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

23.Referitor la norma juridică a cărei neconstituţionalitate este invocată, Curtea reţine că aceasta obligă organele judiciare la luarea măsurilor asigurătorii în cazul unor infracţiuni ce au un obiect material care poate atinge valori foarte mari şi al căror pericol social este, de asemenea, foarte ridicat. Aşa fiind, şi prejudiciile provocate prin săvârşirea infracţiunilor constau în sume însemnate de bani. În aceste condiţii, textul criticat are rolul de a asigura posibilitatea acoperirii parţiale sau totale a pagubelor provocate, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor. Aşa fiind, Curtea constată că, prin prisma particularităţilor infracţiunilor reglementate prin Legea nr. 241/2005, obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii apare ca fiind justificată.

24.Cu privire la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a accesului liber la justiţie, Curtea a constatat că dreptul fundamental prevăzut la art. 21 din Constituţie semnifică posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin normele de procedură penală, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Or, simpla instituire a măsurilor asigurătorii, conform art. 11 din Legea nr. 241/2005, nu este de natură a înlătura aceste garanţii procesuale, aşa încât nu poate fi reţinută restrângerea sau încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor art. 21 din Constituţie. De altfel, prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, mai sus citată, paragraful 30, Curtea a observat că indisponibilizarea bunurilor prin luarea măsurilor asigurătorii nu are în vedere drepturi în materie penală în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanţă independentă şi imparţială.

25.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Sebastian Zoltan Nicorici Fekete în Dosarul nr. 18.030/117/2012 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi constată că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Decizia se comunică Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa din data de 17 mai 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop