Decizie nr. 650 din 11 noiembrie 2014

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 alin. (9) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de reprezentantul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie în Dosarul nr. 856/2/2014 (473/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 600D/2014.

2.La apelul nominal răspunde, pentru partea Gruia Stoica, avocatul Mircea Popescu, cu delegaţie depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului părţii Gruia Stoica, ce solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, concretizată, de exemplu, în hotărârile pronunţate în cauzele Manzoni împotriva Italiei şi Lavents împotriva Letoniei, arestul la domiciliu reprezintă o măsură privativă de libertate. Obligaţiile instituite în sarcina inculpatului în cazul măsurii arestului la domiciliu sunt mai stricte decât cele instituite în cazul altor măsuri preventive, ceea ce determină o asemănare mai mare a acestei măsuri cu cea a arestului preventiv. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia textul de lege criticat creează o discriminare pe criteriul averii, arată că în momentul luării măsurii judecătorul are în vedere îndeplinirea anumitor condiţii, altele decât cele referitoare la avere, astfel că nici această critică nu este întemeiată.

4.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiată. În acest sens arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, concretizată, de exemplu, în hotărârile pronunţate în cauzele Manzoni împotriva Italiei, Lavents împotriva Letoniei şi Mancini împotriva Italiei, măsura arestului la domiciliu este o măsură privativă de libertate. În continuare, arată că, potrivit art. 221 din Codul de procedură penală, pe durata măsurii arestului la domiciliu în sarcina inculpatului se impun anumite obligaţii, precum limitarea raportului cu terţii, părăsirea domiciliului doar cu încuviinţarea judecătorului etc. Având în vedere aceste aspecte, apreciază că este îndreptăţită opţiunea legiuitorului de a deduce durata măsurii arestului la domiciliu din pedeapsa aplicată prin echivalarea unei zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsă.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

5.Prin Încheierea din data de 11 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 856/2/2014 (473/2014), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 alin. (9) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de reprezentantul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie cu ocazia soluţionării unei cauze penale, în care măsura arestului preventiv a fost înlocuită cu măsura arestului la domiciliu.

6.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate reprezentantul Ministerului Public susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale referitoare la egalitatea în drepturi. Dispoziţia legală criticată creează o egalitate între persoanele aflate în arest preventiv şi cele aflate în arest la domiciliu, discriminând pozitiv pe cei din urmă. Astfel, cei aflaţi în arest la domiciliu ajung să beneficieze de un tratament egal cu cei aflaţi în arest preventiv, deşi condiţiile de trai de la domiciliu sunt net superioare condiţiilor de trai din arest. Pe de altă parte, textul creează o discriminare între diferitele persoane aflate în arest la domiciliu în funcţie de criteriul averii, condiţiile de trai de la domiciliul fiecărei persoane fiind direct proporţionale cu averea sa şi implicit diferite de la o persoană la alta. În concluzie, apreciază că textul de lege criticat creează în mod nejustificat un tratament egal pentru persoane care nu sunt în situaţii juridice egale. Invocă, de asemenea, şi Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014.

7.Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este fondată, dispoziţia de lege criticată instituind un tratament juridic identic unor persoane aflate în situaţii diferite şi un privilegiu în favoarea persoanelor cercetate în stare de arest la domiciliu în raport cu persoanele cercetate în arest preventiv, ceea ce contravine prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1).

8.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

11.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 399 alin. (9) din Codul de procedură penală, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, cu următorul conţinut: "Durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată prin echivalarea unei zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsă."

12.În opinia autorului excepţiei, dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 4 alin. (2) referitor la unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni şi art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea în drepturi.

13.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că măsura arestului la domiciliu a fost reglementată pentru prima dată prin dispoziţiile Codului de procedură penală - Legea nr. 135/2010, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010. Potrivit art. 202 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală, una dintre măsurile preventive care se pot dispune este cea a arestului la domiciliu, instituţia măsurii arestului la domiciliu fiind reglementată de dispoziţiile art. 218-222 din titlul V, capitolul I, secţiunea a 5-a din Codul de procedură penală.

14.În ceea ce priveşte deducerea duratei măsurii arestului la domiciliu din pedeapsa aplicată, Curtea observă că iniţial durata măsurii arestului la domiciliu se deducea din pedeapsa aplicată prin echivalarea a 3 zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsă. Această reglementare a fost modificată prin titlul III, art. 102, pct. 251 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, iar, în prezent, potrivit art. 399 alin. (9) din Codul de procedură penală, durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată prin echivalarea unei zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsă.

15.În continuare, Curtea reţine că, potrivit Codului de procedură penală, măsura arestului la domiciliu face parte din categoria măsurilor preventive, pe lângă reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune şi arestarea preventivă. În legătură cu acest aspect, Curtea, prin Decizia nr. 531 din 13 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 942 din 21 octombrie 2005, a reţinut că măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual cu caracter de constrângere, având drept scop asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal. Ele vizează starea de libertate a învinuitului sau inculpatului şi au drept efect fie privarea de libertate, fie restrângerea libertăţii de mişcare.

16.Astfel, Curtea apreciază că trebuie stabilit dacă măsura arestului la domiciliu reprezintă o privare de libertate sau o măsură ce restrânge dreptul la liberă circulaţie. Din această perspectivă Curtea constată că dispoziţiile art. 25 din Constituţie garantează dreptul la liberă circulaţie, stipulând, în acelaşi timp, că prin lege se stabilesc condiţiile exercitării acestui drept. În materie penală, pentru a fi posibilă desfăşurarea instrucţiei penale, exerciţiul dreptului la liberă circulaţie poate fi restrâns cu respectarea şi a celorlalte condiţii prevăzute de prevederile constituţionale ale art. 53.

17.De asemenea, Curtea reţine că inviolabilitatea libertăţii individuale este reglementată de art. 23 din Constituţie. Alin. (2) al aceluiaşi articol dispune în sensul că percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege, iar alin. (4) prevede că arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal. De asemenea, din ansamblul prevederilor constituţionale rezultă că restrângerea libertăţii individuale are un cadru mult mai strict reglementat decât cel al restrângerii dreptului la liberă circulaţie.

18.Totodată, dreptul la liberă circulaţie şi libertatea individuală sunt avute în vedere de prevederile art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie, respectiv prevederile art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

19.Curtea observă că nici prevederile constituţionale ale art. 23, nici cele convenţionale ale art. 5 nu se referă la măsura arestului la domiciliu. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că privarea de libertate poate lua diferite forme, precum şi că locul executării măsurii nu trebuie să fie neapărat o instituţie de detenţie, în înţeles clasic. Trebuie avuţi în vedere anumiţi factori, în special natura, durata efectele şi maniera de executare a măsurii în cauză. Art. 5 nu are ca obiect simplele restricţii ale circulaţiei - distincţia dintre privarea de libertate şi limitarea acesteia fiind una de grad sau de intensitate şi nu una de natură sau de substanţă.

20.Din perspectiva naturii/substanţei măsurii Curtea reţine că, potrivit art. 221 alin. (1) din Codul de procedură penală, arestul la domiciliu constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta. Astfel, spre deosebire de controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauţiune, unde se poate impune interdicţia de a părăsi ţara sau o anumită localitate, ce reprezintă o restrângere a exerciţiului la liberă circulaţie, atât în cazul arestului la domiciliu, cât şi în cazul arestului preventiv inculpatul este obligat, pe durata luării măsurilor, să se afle într-un loc anume desemnat. Astfel, Curtea constată că, din perspectiva naturii/substanţei, măsura preventivă a arestului la domiciliu este similară cu cea a arestului preventiv.

21.În ceea ce priveşte durata măsurii, Curtea reţine că, potrivit art. 222 din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile, ce poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, numai în caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile. De asemenea, durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile. Astfel, şi din perspectiva duratei, măsura preventivă a arestului la domiciliu este similară cu cea a arestului preventiv.

22.În continuare, Curtea reţine că ceea ce diferenţiază în mod esenţial o privare de libertate de o restrângere a exerciţiului la liberă circulaţie este intensitatea măsurii dispuse şi modul în care aceasta este dusă la îndeplinire. Spre deosebire de măsura arestului preventiv, care determină plasarea persoanei în cauză într-un centru de arestare preventivă, fiind izolat şi supus unei supravegheri permanente, măsura arestului la domiciliu are ca efect rămânerea persoanei în cauză la domiciliul personal, în prezenţa propriei familii. Cu toate acestea, părăsirea incintei propriului domiciliu nu poate fi realizată decât pentru prezentarea în faţa organelor judiciare, la chemarea acestora, iar pentru alte motive doar dacă judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere, i-a permis acest lucru. Din această perspectivă, Curtea apreciază că, din modul de reglementare a măsurii arestului la domiciliu, aceasta reprezintă o afectare a drepturilor persoanei care, prin intensitate şi modul de aplicare/de punere în executare, afectează libertatea persoanei, având caracteristicile unei privări de libertate.

23.Curtea observă că în sensul celor reţinute anterior s-a pronunţat Curtea Constituţională a Sloveniei prin Decizia nr. UP-286/01 din 11 decembrie 2003, precum şi Tribunalul Constituţional al Spaniei prin Sentinţa nr. 14/1999 din 22 februarie 1999. De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 22 din 12 octombrie 2009, pronunţată într-un recurs în interesul legii, a reţinut că durata arestului la domiciliu, executat în străinătate, este o măsură preventivă privativă de libertate.

24.Totodată, Curtea reţine că instanţa de la Strasbourg a stabilit că măsura arestului la domiciliu reprezintă o măsură privativă de libertate, în accepţiunea art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens sunt: Hotărârea din 2 august 2001, pronunţată în Cauza Mancini împotriva Italiei; Hotărârea din 28 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Lavents împotriva Letoniei; Hotărârea din 8 iulie 2004, pronunţată în Cauza Vachev împotriva Bulgariei; Hotărârea din 30 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Nikolova împotriva Bulgariei (nr. 2); Hotărârea din 30 martie 2006, pronunţată în Cauza Pekov împotriva Bulgariei; Hotărârea din 7 noiembrie 2013, pronunţată în Cauza Ermakov împotriva Rusiei.

25.De altfel, chiar legiuitorul român, în art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală, se referă la măsura arestului la domiciliu ca fiind o măsură privativă de libertate.

26.Constatând că arestul la domiciliu este o măsură preventivă privativă de libertate, în analiza criticii potrivit căreia se creează o egalitate între persoanele aflate în arest preventiv şi cele aflate în arest la domiciliu, discriminând pozitiv pe cei din urmă, Curtea apreciază că aceasta nu este întemeiată. Deşi până la un anumit punct măsura preventivă a arestului la domiciliu este diferită de cea a arestului preventiv, astfel cum sa arătat anterior, din perspectiva naturii/substanţei, duratei, efectelor, manierii de executare şi a intensităţii, cele două măsuri privesc o interferenţă majoră în dreptul la libertate individuală a persoanei. Aşa fiind, atât persoanele aflate în arest preventiv cât şi cele aflate în arest la domiciliu se află într-o formă de privare de libertate, care nu poate determina o discriminare pozitivă a celor din urmă, ambele categorii de persoane fiind în aceeaşi situaţie, aceea a privării de libertate.

27.În ceea ce priveşte critica potrivit căreia se creează o discriminare între diferitele persoane aflate în arest la domiciliu în funcţie de criteriul averii, condiţiile de trai de la domiciliul fiecărei persoane fiind direct proporţionale cu averea sa şi implicit diferite de la o persoană la alta, Curtea apreciază că nici aceasta nu poate fi reţinută. Astfel, Curtea observă că, în Hotărârea din 28 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Lavents împotriva Letoniei, paragraful 64, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a contestat argumentul Guvernului conform căruia, pe durata arestului la domiciliu al reclamantului şi a spitalizării sale, condiţiile create erau mai bune decât cele din închisoare. Totuşi, instanţa europeană a reamintit că art. 5 nu reglementează condiţiile privării de libertate. De fapt, noţiunile de "grad" şi "intensitate", ce figurează în jurisprudenţa organelor Convenţiei ca fiind criterii de aplicabilitate pentru art. 5, vizează exclusiv nivelul restricţiilor legate de libertatea de deplasare şi nu diferenţa de confort sau regim intern în diferitele locaţii privative de libertate.

28.Astfel, Curtea apreciază că eventuala diferenţă de confort sau regim intern existentă la un moment dat între diferitele locaţii privative de libertate nu este o condiţie a stabilirii dacă măsura respectivă este sau nu o măsură privativă de libertate, altele fiind condiţiile ce trebuie îndeplinite în acest sens, astfel încât nu poate fi reţinută critica potrivit căreia textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 16. În acelaşi sens, Curtea Constituţională a Sloveniei, prin Decizia nr. U-I-192/04 din 2 februarie 2006, a statuat că opţiunea legiuitorului în sensul deducerii măsurii arestului la domiciliu din pedeapsa aplicată, prin echivalarea unei zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsă, nu încalcă principiul egalităţii.

29.Curtea constată că deducerea măsurii arestului la domiciliu din pedeapsa aplicată se face diferit, în funcţie de opţiunea legiuitorului naţional. Astfel, în Bulgaria două zile de arest la domiciliu sunt considerate o zi de închisoare, în Letonia o zi de arest la domiciliu este echivalentă cu o zi de închisoare, iar în Ungaria unei zile de închisoare îi corespund 5 zile de arest la domiciliu, dacă este executată într-un centru de corecţie, o zi de închisoare înseamnă 4 zile de arest la domiciliu, iar o zi petrecută în închisoare este echivalentă cu 3 zile de arest la domiciliu.

30.Având în vedere cele expuse, Curtea constată că reglementarea în sensul că durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată prin echivalarea unei zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsă, în acelaşi mod cu deducerea zilelor de arest preventiv, reprezintă opţiunea pe care legiuitorul român o are în cadrul politicii penale, nefiind în dezacord cu prevederile art. 16 din Constituţie.

31.În aceste condiţii, Curtea urmează să respingă ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 alin. (9) din Codul de procedură penală.

32.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de reprezentantul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie în Dosarul nr. 856/2/2014 (473/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 399 alin. (9) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 11 noiembrie 2014.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Pentru magistrat-asistent

Daniela Ramona Mariţiu,

semnează, în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă,

prim-magistrat-asistent,

Marieta Safta