Decizie nr. 531 din 13 octombrie 2005

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Constantin Doldur - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Şerban Viorel Stănoiu - judecător

Marilena Mincă - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 140 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Mircea Hadade în Dosarul nr. 1.542/P/2005 al Tribunalului Bihor - Secţia penală.

La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, se dă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând că textul de lege criticat nu încalcă prevederile constituţionale invocate de autorul excepţiei.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 15 aprilie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 1.542/P/2005, Tribunalul Bihor - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 140 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de inculpatul Mircea Hadade într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii acestuia de revocare a măsurii arestării preventive.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale, că prevederile art. 140 alin. 2 din Codul de procedură penală referitoare la încetarea de drept a măsurilor preventive, încalcă termenul rezonabil instituit de dispoziţiile art. 23 alin. (5) din Constituţie, deoarece, "dacă durata maximă a arestării preventive în cursul urmăririi penale este de 180 de zile, perioadă în care se adună probe şi se administrează, atunci, potrivit principiului egalităţii de tratament juridic, se poate afirma că în cursul judecăţii cauzei durata maximă nu poate depăşi 180 de zile, iar în ceea ce-l priveşte această durată se întinde la 2 ani".

Tribunalul Bihor - Secţia penală arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât instituirea limitei maxime a duratei arestului preventiv, care, potrivit art. 142 alin. 2 din Codul de procedură penală, nu poate depăşi în faza primei instanţe jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea ce constituie obiectul judecăţii, nu încalcă principiul constituţional al termenului rezonabil, instanţa nefiind ţinută să menţină starea de arest până la atingerea acestei durate.

În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul consideră că excepţia este neîntemeiată, deoarece stabilirea unei durate mai mari până la care poate fi menţinută privarea de libertate în cursul judecăţii este necesară tocmai pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal, având în vedere normele procedurale care particularizează cercetarea judecătorească în raport de activitatea de urmărire penală. Prin urmare, textul de lege criticat nu încalcă prevederile constituţionale, neexistând nici o dispoziţie constituţională care să impună o echivalenţă sub aspectul duratei între măsurile preventive luate în cele două faze ale procesului penal.

Avocatul Poporului apreciază că textul de lege criticat este constituţional. În acest sens arată că instituirea unor limite diferite, în raport cu fazele procesului penal, la care arestarea preventivă încetează de drept corespunde situaţiilor specifice şi este realizată pentru îndeplinirea scopului măsurilor preventive prevăzute în art. 136 alin. 1 din Codul de procedură penală, şi anume buna desfăşurare a procesului penal. Stabilirea unei durate mai mari de menţinere a privării de libertate în cursul judecăţii este necesară tocmai pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, având în vedere normele procedurale care particularizează cercetarea judecătorească în raport cu activitatea de urmărire penală.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 140 alin. 2 din Codul de procedură penală, conform cărora "Măsura arestării preventive încetează de drept şi atunci când, înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea ce face obiectul învinuirii, fără a se putea depăşi, în cursul urmăririi penale, maximele prevăzute în art. 159 alin. 13, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege".

Aceste prevederi legale încalcă, în opinia autorului excepţiei, dispoziţiile art. 23 alin. (5) din Constituţie, conform cărora "În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile". De asemenea, autorul excepţiei susţine neconstituţionalitatea prevederilor art. 140 alin. 2 din Codul de procedură penală şi din perspectiva faptului că instituie o inegalitate între durata arestului preventiv în faza de urmărire penală, unde nu poate depăşi 180 de zile, şi durata arestului în faza de judecată.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual cu caracter de constrângere, având drept scop asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal. Ele vizează starea de libertate a învinuitului sau inculpatului şi au drept efect fie privarea de libertate, fie restrângerea libertăţii de mişcare, reglementarea lor reflectând principiile înscrise în art. 23 din Constituţie, privind garantarea libertăţii individuale. Instituirea unor limite diferite în raport cu fazele procesului penal, respectiv urmărire penală sau cauză în curs de judecată, la care arestarea preventivă încetează de drept, nu reprezintă o încălcare a principiului libertăţii individuale, ci, dimpotrivă, acestea sunt stabilite pentru îndeplinirea scopului măsurilor preventive prevăzute de art. 136 alin. 1 din Codul de procedură penală, şi anume asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal. Caracterul rezonabil al măsurii arestării preventive este apreciat prin raportare la gravitatea infracţiunii săvârşite, complexitatea şi specificul cauzei, astfel încât prin durata sa să permită realizarea scopului pentru care a fost instituită, respectiv garantarea bunei desfăşurări a procesului penal în toate fazele sale.

Potrivit art. 289 din Codul de procedură penală, în faza cercetării judecătoreşti, "judecata cauzei se face în faţa instanţei constituite potrivit legii şi se desfăşoară în şedinţă, oral, nemijlocit şi contradictoriu". Principiul nemijlocirii presupune readministrarea de către instanţa de judecată a tuturor probelor pe baza cărora s-a dispus trimiterea inculpatului în judecată, la termenele stabilite în acest scop, în şedinţă publică. Imposibilitatea de a asigura prezenţa inculpatului arestat la termenul de judecată conduce în mod obligatoriu la amânarea judecării cauzei (art. 314 din Codul de procedură penală). De asemenea, împrejurări ca lipsa de apărare, neprezentarea unor martori sau chiar a unor părţi, având în vedere necesitatea administrării probelor în condiţii care să asigure respectarea principiului contradictorialităţii, pot conduce la amânarea judecării cauzei. Totodată, cercetarea judecătorească poate fi îngreunată de o serie de incidente procedurale, cum ar fi, spre exemplu, neîndeplinirea legală a procedurii de citare, recuzarea ori cereri de strămutare.

Astfel, reglementarea unei durate mai mari până la care poate fi menţinută privarea de libertate în cursul judecăţii este necesară pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal, ţinând seama de normele procedurale care particularizează cercetarea judecătorească în raport de activitatea de urmărire penală. Drept urmare, dispoziţiile art. 140 alin. 2 din Codul de procedură penală nu încalcă prevederile Legii fundamentale, neexistând nici o dispoziţie constituţională care să impună o echivalenţă sub aspectul duratei între măsurile preventive luate în cele două faze ale procesului penal.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se mai arată că textul de lege criticat instituie o inegalitate, deoarece prevede termene diferite pentru încetarea de drept a măsurii arestării preventive, şi anume de maximum 180 de zile în cursul urmăririi penale şi de jumătatea maximului special al pedepsei în cursul judecăţii, stabilindu-se astfel regimuri de tratament diferenţiat. Critica este neîntemeiată, deoarece principiul egalităţii de tratament juridic constă în aplicarea echitabilă a unei norme de drept subiectelor aflate în cazuri identice sau similare. Inculpatul se află în situaţii diferite în cursul urmăririi penale şi în faza judecăţii, şi de aceea stabilirea unor termene diferite pentru încetarea de drept a măsurii arestării preventive corespunde situaţiilor specifice şi asigură o mai bună desfăşurare a actului de justiţie.

De altfel, dispoziţiile normative criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, concretizat în Decizia nr. 367 din 30 septembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 7 noiembrie 2003, precum şi în Decizia nr. 13 din 20 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 76 din 29 ianuarie 2004. Chiar dacă în soluţionarea acestor excepţii Curtea a examinat constituţionalitatea art. 140 alin. 2 din Codul de procedură penală, în raport cu alte prevederi din Legea fundamentală decât cele invocate de autorul excepţiei de faţă, instanţa de contencios constituţional a analizat textul criticat şi din perspectiva încălcării principiului egalităţii în drepturi, stabilind că acesta nu este nesocotit.

Faţă de cele arătate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 140 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de inculpatul Mircea Hadade în Dosarul nr. 1.542/P/2005 al Tribunalului Bihor - Secţia penală.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 13 octombrie 2005.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Florentina Geangu