Decizie nr. 250 din 7 aprilie 2015

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Mihail Vlasov în Dosarul nr. 2.418/2/2014 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.193 D/2014.

2.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Se arată că niciuna dintre criticile autorului excepţiei nu poate fi reţinută, întrucât dispoziţiile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală nu reglementează un drept fundamental, ci un drept procedural, la care părţile pot să acceadă sau nu, în condiţiile stabilite de Codul de procedură penală. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la prevederile art. 320^1 din Codul penal din 1969, respectiv la deciziile nr. 975 şi nr. 988 din 22 noiembrie 2012, prin care instanţa de contencios constituţional a arătat că procedura recunoaşterii vinovăţiei, care a fost preluată într-o formă similară în cuprinsul actualului Cod de procedură penală, reprezintă o garanţie a prezumţiei de nevinovăţie, şi nu o încălcare a acesteia, şi că textele analizate nu limitează rolul judecătorului în soluţionarea cauzelor, întrucât acesta are posibilitatea să analizeze întregul probatoriu, să tragă concluziile care se impun şi să admită sau să respingă solicitarea de recunoaştere a vinovăţiei şi de aplicare a procedurii simplificate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 13 noiembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.418/2/2014, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Mihail Vlasov într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută la art. 291 alin. (1) din Codul penal, raportat la art. 6 şi art. 7 lit. d) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că sintagma "în totalitate" din cuprinsul textului criticat restrânge într-un mod nepermis dreptul de a recurge la procedura simplificată, încălcând dispoziţiile constituţionale invocate. Se arată că scopul reglementării procedurii simplificate este acela de asigurare a celerităţii procesului penal, prin evitarea administrării unui probatoriu inutil, îndelungat şi costisitor, scop ce justifică condiţia recunoaşterii faptelor prezentate în actul de sesizare a instanţei, pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale. Este subliniată, în acelaşi timp, posibilitatea judecătorului de a respinge cererea de procedură simplificată sau de a reveni la procedura obişnuită atunci când cunoaşterea adevărului o impune, dar şi legătura dintre principiul aflării adevărului şi procedura prevăzută la art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală. Se arată că, logic şi juridic, aceasta înseamnă că prin sintagma "faptele reţinute în sarcina sa" legiuitorul a înţeles să se refere la faptele rezultate din probele deja administrate, pe care inculpatul le acceptă, şi că orice desprindere a tabloului faptic de probatoriul administrat ar însemna valorizarea peste probatoriu a opiniilor, presupunerilor şi supoziţiilor autorului actului de sesizare, ceea ce l-ar transforma pe acesta într-un dictator al întregului proces penal şi ar goli de conţinut principiul egalităţii părţilor şi prezumţia de nevinovăţie. În acest sens, se arată că probele administrate în faza urmăririi penale pot conduce spre concluzii univoce, incontestabile, privind starea de fapt, sau pot avea o relevanţă limitată, aprecierea lor fiind prerogativa judecătorului, care le poate reţine sau înlătura. Se susţine, prin urmare, că expresia "în totalitate" din actuala redactare a textului criticat, precum şi trimiterea la actul de sesizare a instanţei făcută prin sintagma "reţinute în sarcina sa" limitează nepermis rolul judecătorului, transformând actul de justiţie într-o simulare. Pe de altă parte, se arată că desprinderea recunoaşterii de probatoriu şi de concludenţa acestuia determină inegalităţi de şanse între inculpaţi, de la un proces la altul, sau chiar în cadrul aceluiaşi proces, făcând ca recunoaşterea să depindă de obiectivitatea şi corectitudinea cu care autorul actului de sesizare a interpretat probatoriul administrat.

6.Referitor la pretinsa încălcare, prin prevederile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, autorul excepţiei susţine că sintagma criticată desfiinţează egalitatea părţilor în faţa justiţiei şi a legii, subordonând-o manierei şi măsurii în care actul de sesizare interpretează cu obiectivitate probele administrate şi că aceasta situează procurorul mai presus de lege, dând efect juridic major, restrictiv de drepturi şi libertăţi, modului în care acesta interpretează - corect sau greşit - probele, transformându-l într-un interpret de necontestat al situaţiei de fapt.

7.Cu privire la pretinsa încălcare prin textul criticat a prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, se arată că egalitatea părţilor, de care depinde nemijlocit caracterul echitabil al procesului, este ştirbită de obligaţia impusă inculpatului de a accepta fără rezerve interpretarea faptelor şi a probelor, precum şi a concluziei că faptele rezultă nu din probe (pe care are onestitatea să le recunoască), ci din redactarea rechizitoriului. Se subliniază, totodată, că perspectiva garantată de lege a reducerii limitelor pedepselor devine un element de constrângere a voinţei libere a inculpatului, pus să accepte nu numai realitatea faptelor, aşa cum rezultă indubitabil din probe, ci şi interpretarea lor subiectivă şi represivă de către procuror.

8.În susţinerea încălcării, prin prevederile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, a normei constituţionale de la art. 24 alin. (1), se arată că dreptul la apărare ar fi înlocuit cu dreptul la aliniere la gândirea, cunoştinţele profesionale şi conştiinţa procurorului şi că monopolul acestuia asupra administrării probelor în faza de urmărire penală, extins - prin consimţământul inculpatului - şi la faza de judecată, este transformat, într-un mod nedorit de legiuitor şi inacceptabil constituţional, în desfiinţarea practică a apărării inculpatului, care nu mai poate pune în discuţie niciun aspect neclar, echivoc sau chiar contrar realităţii evidente.

9.Referitor la încălcarea, prin dispoziţiile legale criticate, a prevederilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, autorul arată că valorizarea nemăsurată a gândirii autorului rechizitoriului absoarbe practic prerogativa instanţelor de a discerne în aflarea adevărului şi că libertatea judecătorului de a interpreta faptele reţinute în rechizitoriu, de a stabili caracterul lor infracţional sau lipsa acestuia, precum şi de a da dezlegările corecte este redusă la pecetluirea unei stări de fapt elaborate de un reprezentant al Ministerului Public.

10.Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că textul criticat nu încalcă prezumţia de nevinovăţie a inculpatului şi nici dreptul la apărare. Referitor la pretinsa încălcare a dreptului la apărare, instanţa subliniază că procedura simplificată este una specială, care se aplică în urma solicitării inculpatului, în limitele şi în condiţiile impuse de lege. Se susţine că apărarea inculpatului nu este înlăturată de recunoaşterea de către acesta a totalităţii faptelor săvârşite, aşa cum au fost reţinute în actul de sesizare a instanţei, pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, şi că acest drept a fost exercitat de către inculpat în faza camerei preliminare, când el a putut contesta legalitatea obţinerii probelor. Se arată, totodată, că discuţiile contradictorii, vizând aspectele neclare, echivoce sau contrare realităţii pot fi o modalitate concretă de exercitare a dreptului la apărare şi ţin de caracterul contradictoriu al şedinţei de judecată, care presupune dreptul părţilor de a lua cunoştinţă de observaţiile sau probele propuse de cealaltă parte şi de a le pune în discuţie.

11.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

12.Guvernul susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, făcând trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 975 şi nr. 988 din 22 noiembrie 2012 şi arătând că atât soluţia, cât şi considerentele acestora sunt aplicabile mutatis mutandis în prezenta cauză.

13.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, notele scrise depuse la dosarul cauzei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

14.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

15.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "În cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10)."

16.Se susţine că textele criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2) cu privire la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare şi art. 126 alin. (1) cu privire la instanţele judecătoreşti.

17.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală reprezintă o preluare a dispoziţiilor art. 320^1 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, conform cărora: "Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra la acest termen de judecată".

18.Dispoziţiile art. 320^1 alin. (2) din Codul de procedură penală din 1968 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate identice, prilejuri cu care Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiate excepţiile de neconstituţionalitate astfel invocate. În acest sens, cu titlu exemplificativ, Curtea reţine Decizia nr. 975 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 8 ianuarie 2013, şi Decizia nr. 988 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 19 ianuarie 2013.

19.Prin Decizia nr. 975 din 22 noiembrie 2012, instanţa de contencios constituţional a reţinut că aplicarea procedurii simplificate este o derogare de la dreptul comun şi presupune soluţionarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în prima fază a procesului penal au fost dezlegate în totalitate aspectele legate de existenţa infracţiunii şi de vinovăţia inculpatului. Această procedură nu este însă un drept fundamental şi inculpatul este liber să uzeze sau nu de ea, după cum instanţa de judecată, în condiţiile în care constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, poate respinge cererea.

20.Curtea a constatat, totodată, că aspectele legate de identificarea faptei şi vinovăţia autorului aşa cum au fost reglementate în textul criticat nu neagă celelalte judecăţi referitoare la aplicarea pedepsei şi la individualizarea ei, judecătorul putând dispune condamnarea inculpatului cu reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi cu reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. Astfel, s-a arătat că, potrivit art. 72 din Codul penal din 1969, la stabilirea şi la aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a aceluiaşi cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Or, aşa cum rezultă din chiar alin. 1 şi 2 al art. 320^1 din Codul de procedură penală din 1969, inculpatul, din proprie voinţă, poate declara că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în rechizitoriu şi poate solicita ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi, cu titlu de excepţie, pe baza unor înscrisuri în circumstanţiere pe care le poate administra la acel termen. În consecinţă, această procedură, pe lângă beneficiul celerităţii, este de natură a oferi inculpaţilor şi alte raţiuni pentru a depune toate diligenţele necesare apărării ori pentru lămurirea tuturor aspectelor legate de obţinerea unor acte în circumstanţiere, de legitimă apărare, de scuza provocării ori altele asemenea. În măsura în care consideră că urmărirea penală a fost efectuată cu încălcarea prevederilor legale, inculpatul este liber să nu uzeze de procedura simplificată.

21.Prin urmare, Curtea a constatat că nu putea fi primită susţinerea referitoare la încălcarea prin textul criticat a principiului egalităţii în faţa legii, a accesului liber la justiţie şi a dreptului la apărare şi nici cea potrivit căreia art. 320^1 din Codul de procedură penală din 1969 afectează actul de înfăptuire a justiţiei, prin aceea că nu au fost lămurite aspecte importante legate de depăşirea legitimei apărări, discernământ diminuat sau o altă participaţie decât cea stabilită prin rechizitoriu, întrucât, pe de o parte, aşa cum s-a arătat mai sus, instanţa poate respinge cererea de aplicare a dispoziţiilor art. 320^1 din Codul de procedură penală din 1968 şi, pe de altă parte, în situaţia în care face aplicarea procedurii simplificate, instanţa poate uza de prevederile art. 334 din Codul de procedură penală din 1968 referitoare la schimbarea încadrării juridice.

22.Aşa fiind, Curtea a reţinut că, ori de câte ori există dubii cu privire la vinovăţia inculpatului ori la existenţa legitimei apărări, care prin ele însele pot constitui cauze care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale ori care înlătură caracterul penal al faptei, tocmai în virtutea temeiului constituţional invocat, al art. 124 alin. (1), instanţa este datoare să respingă cererea formulată, întrucât înfăptuirea justiţiei presupune aplicarea legii în acord cu dreptatea ca valoare supremă a statului de drept. Nici nu ar putea fi admisă o teză contrară, deoarece ar echivala cu admiterea posibilităţii condamnării unui inculpat nevinovat pentru o faptă pe care, din diferite raţiuni, acesta a înţeles să o recunoască odată cu cererea de aplicare a prevederilor art. 320^1 din Codul de procedură penală din 1968. Prin urmare, aşa cum rezultă din economia sistematică a prevederilor contestate, legiuitorul, în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate, creează cadrul procesual adecvat unei justiţii echitabile.

23.De asemenea, prin Decizia nr. 988 din 22 noiembrie 2012, Curtea a constatat că limitele înlăuntrul cărora judecătorul poate respinge cererea formulată au în vedere criterii obiective şi rezonabile, întrucât, indiferent că ne aflăm în faţa unei recunoaşteri totale sau parţiale a vinovăţiei, ceea ce prevalează constă în existenţa unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaştere a vinovăţiei este determinantă pentru a se da eficienţă unui proces echitabil desfăşurat în limitele legalităţii şi imparţialităţii, aceasta constituind doar o condiţie procedurală, ci stabilirea vinovăţiei. De altfel, posibilitatea judecătorului de a respinge cererea de recunoaştere a vinovăţiei şi de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi o garantare a aplicării prezumţiei de nevinovăţie, mai ales în cazurile în care se exercită o presiune asupra inculpatului de a-şi recunoaşte vinovăţia. Aşa fiind, s-a concluzionat că judecătorul nu este obligat, în absenţa convingerii sincerităţii inculpatului ca autor al faptelor, să admită cererea formulată, chiar dacă acesta a recunoscut şi fapte pe care este posibil ca ulterior să le nege.

24.Raportând jurisprudenţa Curţii Constituţionale anterior invocată la criticile formulate în prezenta cauză, Curtea constată că susţinerea conform căreia textul criticat discriminează inculpatul în raport cu procurorul, întrucât îl obligă pe cel dintâi să recunoască întocmai faptele reţinute prin rechizitoriu pentru a putea beneficia de efectele procedurii accelerate, nu poate fi reţinută, întrucât soluţionarea cauzelor penale, chiar şi prin aplicarea dispoziţiilor ce reglementează procedura în cazul recunoaşterii învinuirii, au la bază principiul aflării adevărului, prevăzut la art. 5 din Codul de procedură penală. Potrivit acestuia, instanţa de judecată este obligată să verifice faptele reţinute în cuprinsul actului de sesizare în sarcina inculpatului şi probele administrate în cursul urmăririi penale. De altfel, o interpretare contrară ar da posibilitatea condamnării unei persoane nevinovate, care, din raţiuni exterioare ideii de înfăptuire a justiţiei, a recunoscut fapte pe care nu le-a comis.

25.De asemenea, Curtea reţine că textul criticat nu contravine prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, referitoare la dreptul la un proces echitabil, şi nici celor ale art. 126 alin. (1) din Constituţie, susţinerea că vinovăţia inculpatului este stabilită pe baza rechizitoriului şi depinde de felul în care acesta este redactat, şi nu pe baza probelor, fiind neîntemeiată. În realitate, conform art. 375 din Codul de procedură penală, dacă există dubii cu privire la vinovăţia inculpatului, conform art. 375 alin. (3) din Codul de procedură penală, instanţa poate respinge cererea acestuia de a fi judecat în condiţiile prevăzute la art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală şi poate proceda conform dispoziţiilor art. 374 alin. (5)-(10) din Codul de procedură penală. Totodată, art. 377 din Codul de procedură penală referitor la cercetarea judecătorească în cazul recunoaşterii învinuirii prevede, la alin. (4), că dacă instanţa constată, din oficiu, la cererea procurorului sau a părţilor, că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată, este obligată să pună în discuţie noua încadrare, iar, la alin. (5), că dacă pentru stabilirea încadrării juridice, precum şi dacă, după schimbarea încadrării juridice, este necesară administrarea altor probe, instanţa, luând concluziile procurorului şi ale părţilor, dispune efectuarea cercetării judecătoreşti, dispoziţiile art. 374 alin. (5)-(10) din Codul de procedură penală aplicându-se în mod corespunzător. Toate aceste aspecte procesuale sunt garanţii ale asigurării dreptului la un proces echitabil, invocat de autorul excepţiei, precum şi ale respectării prezumţiei de nevinovăţie, în procedura judecării cauzelor în cazul recunoaşterii învinuirii, garanţii care obligă instanţa de judecată, ca în cazul aplicării acestei proceduri să asigure existenţa corespondenţei faptelor reţinute prin rechizitoriu cu cele săvârşite de inculpat, a vinovăţiei acestuia şi a caracterului liber şi sincer al solicitării formulate de către el conform art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, asigurând, în acelaşi timp, exercitarea de către instanţa de judecată implicată în soluţionarea cauzei a rolului său constituţional, prevăzut la art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală.

26.Pentru motivele anterior invocate, Curtea constată că textul criticat nu contravine prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituţie, procedura de judecată în cazul recunoaşterii învinuirii oferind toate garanţiile necesare exercitării de către inculpat a dreptului la apărare. În exercitarea acestui drept, conform normelor procedurale mai sus invocate, inculpatul poate opta între procedura obişnuită şi cea prevăzută de lege în cazul recunoaşterii învinuirii şi poate propune probe cu înscrisuri, conform art. 375 alin. (2) din Codul de procedură penală. În acest sens, este de precizat că dreptul de a recurge la procedura accelerată de judecare a cauzelor penale şi de a beneficia de efectele aplicării acesteia nu este un drept fundamental al inculpatului, ci o opţiune pe care o poate exercita în condiţiile şi limitele prevăzute la art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală. Dacă inculpatul apreciază că urmărirea penală a fost făcută cu încălcarea dispoziţiilor legale sau că faptele reţinute în sarcina sa ori probele administrate în scopul demonstrării vinovăţiei sale nu corespund realităţii, acesta poate opta pentru judecarea cauzei conform procedurii penale obişnuite, în cadrul căreia poate pune în discuţie aspectele neclare, echivoce sau neconforme cu realitatea din cuprinsul rechizitoriului, exercitându-şi în mod efectiv dreptul la apărare. De asemenea, Curtea reţine că dispoziţiile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală vizează faza de judecată, momentul aplicării lor fiind aşadar ulterior procedurii camerei preliminare, în care inculpatul a putut invoca excepţii referitoare la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

27.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihail Vlasov în Dosarul nr. 2.418/2/2014 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 7 aprilie 2015.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop