Decizie nr. 287 din 22 mai 2014

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Valentina Bărbăţeanu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 105 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, excepţie ridicată de Paunovic Dragisa în Dosarul nr. 1.147/54/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care constituie obiectul Dosarului nr. 664D/2013 al Curţii Constituţionale.

2.La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că îşi menţin valabilitatea mutatis mutandis deciziile Curţii Constituţionale pronunţate cu privire la texte similare din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 care consacră caracterul definitiv al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materia regimului străinilor. Precizează, de asemenea, că, în realitate, criticile de neconstituţionalitate formulate vizează fondul litigiului.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 4 octombrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 1.147/54/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 105 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, excepţie ridicată de Paunovic Dragisa într-o cauză civilă având ca obiect soluţionarea recursului declarat împotriva sentinţei prin care a fost respinsă acţiunea introdusă în scopul anulării deciziei prin care s-a dispus luarea măsurii interzicerii intrării sale în România.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia precizează că, în lipsa unei căi de atac a hotărârii, instanţele de judecată absolutizează prezumţia de legalitate a actelor administrative emise de autoritatea care dispune măsura interzicerii intrării în România, respectiv de Oficiul Român pentru Imigrări sau de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră. Totodată, menţionează şi argumentele de fapt ce au motivat recursul în cadrul căruia a ridicat excepţia de neconstituţionalitate. Invocă, totodată, şi considerentele Deciziei nr. 500 din 15 mai 2012 a Curţii Constituţionale.

6.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, textele de lege criticate fiind conforme dispoziţiilor constituţionale menţionate.

7.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8.Avocatul Poporului apreciază că prevederile de lege criticate sunt constituţionale. În acest sens, arată că, astfel cum s-a statuat cu valoare de principiu în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, accesul la justiţie nu presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului. Precizează că faptul că hotărârea la care se referă art. 105 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 este irevocabilă nu conduce la absolutizarea prezumţiei de legalitate a actelor administrative emise de Oficiul Român pentru Imigrări, partea interesată având posibilitatea să le conteste în faţa instanţei judecătoreşti, fiind astfel pe deplin respectate prevederile constituţionale invocate, inclusiv dreptul la apărare. În plus, procedura de soluţionare a cererilor în justiţie formulate de străini în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 este o procedură specială şi accelerată, iar caracterul definitiv şi irevocabil al hotărârilor pronunţate în soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva măsurii de interzicere a intrării în România este justificat de celeritatea cu care trebuie soluţionate cererile în materia străinilor.

9.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 105 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 5 iunie 2008, cu modificările şi completările ulterioare. Analizând conţinutul motivării scrise a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorul acesteia critică doar constituţionalitatea tezei a treia din art. 105 alin. (5), aceasta urmând să formeze obiectul controlului de constituţionalitate. Textul art. 105 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 are următoarea redactare: "(5) Interzicerea intrării în România poate fi contestată de către străin în termen de 10 zile de la comunicare la curtea de apel în a cărei rază de competenţă se află formaţiunea care a dispus această măsură. Contestaţia nu suspendă executarea măsurilor de îndepărtare. Hotărârea instanţei este irevocabilă."

12.În opinia autorului excepţiei, textul de lege criticat contravine următoarelor dispoziţii din Constituţie: art. 21 alin. (1)-(3) care consacră dreptul de acces liber la justiţie şi la un proces echitabil, soluţionat într-un termen rezonabil, art. 24 alin. (1) care garantează dreptul la apărare, art. 124 alin. (2) potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi şi art. 129 care statuează că, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. În dezvoltarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie, face referire, în temeiul art. 20 din Constituţie, şi la prevederile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

13.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că autorul acesteia critică prevederile art. 105 alin. (5) teza a treia din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 care reglementează caracterul irevocabil al hotărârii pronunţate de instanţa competentă să soluţioneze plângerea introdusă de străinul împotriva căruia s-a dispus luarea măsurii interzicerii intrării în România.

14.În ceea ce priveşte pretinsa nesocotire a dreptului de acces liber la justiţie, statuat de art. 21 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că o asemenea critică nu poate fi reţinută, întrucât, din însăşi ipoteza textului, care are în vedere contestarea în justiţie a actului autorităţii administrative, rezultă că prevederile de lege supuse controlului nu încalcă dreptul constituţional invocat, străinul aflându-se în faţa unei instanţe de judecată, care va examina legalitatea şi temeinicia luării măsurii interzicerii intrării respectivului străin în România. Aşadar, invocarea prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea fundamentală este lipsită de fundament, de vreme ce autorul excepţiei a beneficiat de posibilitatea, valorificată în mod concret, de a se adresa unei instanţe naţionale, în speţă curtea de apel.

15.Totodată, aşa cum a statuat Curtea Constituţională cu valoare de principiu (a se vedea Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994), accesul liber la justiţie nu presupune accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, inclusiv în ce priveşte căile de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, potrivit prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (2).

16.În ceea ce priveşte invocarea, în cauza de faţă, a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în contextul problematicii intrării străinilor pe teritoriul unui stat, Curtea observă că din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că deciziile referitoare la intrarea, şederea şi îndepărtarea străinilor de pe teritoriul unui stat nu vizează determinarea unor drepturi sau obligaţii civile ale acestora şi nici nu implică acuzaţii de natură penală, astfel că textul convenţional menţionat nu este aplicabil în materia arătată. În acest sens este, de exemplu, Hotărârea din 5 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Maaouia împotriva Franţei, paragraful 40, dar şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 342 din 16 septembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 755 din 28 octombrie 2003.

17.În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în jurisprudenţa sa, de exemplu Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37-38, că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept. De asemenea, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, Curtea de la Strasbourg a arătat că accesul liber la justiţie implică prin natura sa o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului.

18.În considerarea aceluiaşi aspect, Curtea observă că instanţa europeană a constatat că şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră dreptul la un recurs efectiv, presupune doar existenţa posibilităţii efective de a supune judecăţii unei autorităţi naţionale cazul violării unui drept consacrat de Convenţie (Hotărârea din 26 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Kudla împotriva Poloniei, paragrafele 156-157) şi, în consecinţă, nu impune un anumit număr al gradelor de jurisdicţie sau un anumit număr al căilor de atac. În acelaşi sens sunt şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 288 din 3 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 5 august 2003, sau nr. 786 din 7 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 8 ianuarie 2007.

19.Ca atare, Curtea reţine că dispoziţiile art. 105 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 oferă străinului împotriva căruia s-a luat măsura interzicerii intrării în România dreptul de a contesta decizia administrativă în faţa unei instanţe de judecată, respectiv a curţii de apel, organ care întruneşte, prin ipoteză, exigenţele de independenţă şi imparţialitate cerute de prevederile europene mai sus citate. În acelaşi timp, străinul poate utiliza în faţa acestuia, prin intermediul unui avocat, toate mijloacele de apărare pe care le consideră necesare. Prin urmare, textul de lege criticat nu limitează dreptul la apărare sau garanţiile ce caracterizează dreptul la un proces echitabil.

20.De altfel, Curtea observă, de asemenea, faptul că nici legislaţia Uniunii Europene nu impune existenţa unui anumit număr de căi de atac, singura cerinţă fiind cea precizată mai sus, a existenţei unei căi de atac efective împotriva deciziei. Rămâne, astfel, la latitudinea statelor stabilirea regulilor procedurale corespunzătoare. În acest sens, este de reţinut că, potrivit art. 13 alin. (3) din Regulamentul (EC) nr. 562/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 martie 2006 de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L105/1, "Persoanele care au făcut obiectul unei decizii de refuz al intrării au dreptul la o cale de atac împotriva deciziei. Calea de atac se desfăşoară în conformitate cu legislaţia internă. Resortisantului ţării terţe i se pun la dispoziţie informaţii scrise cu privire la punctele de contact în măsură să îi comunice informaţii legate de reprezentanţii competenţi să acţioneze în numele resortisantului respectiv, în conformitate cu legislaţia internă".

21.Tot astfel, Curtea observă că prevederile art. 13 alin. (1) din Directiva 2008/115/CE din 16 decembrie 2008 a Parlamentului European şi a Consiliului privind standardele şi procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere ilegală, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 348/98, prevăd că resortisantului unei ţări terţe (străinului) faţă de care s-a emis o decizie de returnare însoţită de o interdicţie de intrare ar trebui să i se acorde posibilitatea unei căi de atac efective împotriva acestora "în faţa unei autorităţi judiciare sau administrative competente sau în faţa unui organ competent alcătuit din membri imparţiali şi care beneficiază de garanţii de independenţă".

22.Or, dispoziţiile art. 105 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 oferă străinului împotriva căruia s-a luat măsura interzicerii intrării în România dreptul de a contesta decizia administrativă în faţa unei instanţe de judecată, respectiv a curţii de apel. Este vorba, aşadar, despre un organ care întruneşte pe deplin exigenţele de independenţă şi imparţialitate cerute de prevederile europene mai sus citate.

23.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Paunovic Dragisa în Dosarul nr. 1.147/54/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 105 alin. (5) teza a treia din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 22 mai 2014.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Valentina Bărbăţeanu