Decizie nr. 240 din 27 mai 2004

Nicolae Popa - preşedinte

Costică Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Şerban Viorel Stănoiu - judecător

Lucian Stângu - judecător

Ioan Vida - judecător

Nicoleta Grigorescu - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 81 alin. 3, art. 86^1 alin. 3 şi ale art. 86^7 alin. 3 din Codul penal, excepţie ridicată de Florentin Avădani şi Corneliu Creţu în Dosarul nr. 2.292/2003 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală.

La apelul nominal răspunde, pentru autorii excepţiei, avocat Ioan Vlaic, lipsind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul autorilor excepţiei solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, susţinând oral motivele de neconstituţionalitate a textelor de lege criticate, expuse în notele scrise depuse la dosar.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, invocând în acest sens jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale şi arătând că egalitatea în drepturi a cetăţenilor nu se identifică cu egalitatea de tratament juridic. Pericolul social ridicat al anumitor fapte penale determină un tratament juridic diferenţiat cu privire la individualizarea modalităţii de executare a pedepsei, tratament juridic stabilit de legiuitor în exercitarea atribuţiilor sale cuprinse în art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, republicată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 16 ianuarie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 2.292/2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 81 alin. 3, art. 86^1 alin. 3 şi ale art. 86^7 alin. 3 din Codul penal, excepţie ridicată de Florentin Avădani şi Corneliu Creţu, inculpaţi în dosarul menţionat, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se consideră că dispoziţia legală criticată contravine prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2) referitoare la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (9) referitoare la legalitatea pedepsei, ale art. 123 alin. (1^1) referitoare la înfăptuirea justiţiei, precum şi celor ale art. 6 şi 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Se susţine că textele criticate instituie un regim discriminatoriu pentru destinatarii legii penale care săvârşesc infracţiuni intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani. Totodată, se îngrădeşte dreptul cetăţeanului de a beneficia de măsurile menţionate, deşi pericolul social al faptei este extrem de redus, încălcându-se astfel şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În opinia autorului excepţiei, ceea ce trebuie să primeze nu este pedeapsa prevăzută de lege, ci aceea stabilită de judecător în funcţie de pericolul social concret al faptei, de persoana făptuitorului şi de celelalte criterii generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 din Codul penal. Or, pentru a proceda la o justă individualizare a pedepsei, judecătorul trebuie în mod necesar să aibă la îndemână şi controlul suveran asupra modalităţilor de executare a acesteia. Atâta timp cât capacitatea judecătorului de a proceda la individualizarea pedepsei este îngrădită de limitări "în abstracto" venind din partea legiuitorului, se produce o iremediabilă contradicţie între scopul represiunii penale şi capacitatea actului de justiţie de a realiza acest scop, fiind astfel încălcate dispoziţiile cuprinse în art. 123 alin. (1^1) din Legea fundamentală, privind înfăptuirea justiţiei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece prevederile constituţionale pretins încălcate se referă la egalitatea în drepturi între cetăţeni, fără a obliga la o identitate de tratament juridic între anumite categorii de persoane.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18^1 din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocând în acest sens jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale. Se arată că textele atacate nu contravin art. 16 din Constituţie, republicată, deoarece nu se încalcă nici unul dintre criteriile egalităţii în drepturi cuprinse în art. 4 alin. (2) din Legea fundamentală, iar egalitatea între cetăţeni nu presupune o identitate de tratament juridic. Nu sunt încălcate nici dispoziţiile art. 124 alin. (2) din Constituţia republicată, deoarece regimul executării pedepselor constituie o problemă de politică penală pe care legiuitorul este singurul îndreptăţit să o soluţioneze, individualizarea judiciară a pedepsei făcându-se în mod obligatoriu în cadrul individualizării legale.

Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, Curtea Constituţională statuând în jurisprudenţa sa că principiul egalităţii cuprinde egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, iar nu egalitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetăţeni în comparaţie cu alta. Se apreciază că regimul executării pedepselor constituie o problemă de politică penală pe care organul legislativ este abilitat să o soluţioneze în funcţie de împrejurările concrete existente la un anumit moment. Prin textele criticate s-a urmărit instituirea unui tratament penal mai sever pentru acele categorii de infracţiuni apreciate de legiuitor ca fapte cu un grad de pericol social ridicat. Pe de altă parte, cele trei măsuri de individualizare judiciară a executării pedepsei dau inculpatului numai o vocaţie, iar nu un drept de a beneficia de acestea.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, precum şi celor ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 81 alin. 3, art. 86^1 alin. 3 şi art. 86^7 alin. 3 din Codul penal, care au următorul conţinut:

–Art. 81 alin. 3: "Suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum şi în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 182, art. 183, art. 197 alin. 1 şi 2 şi art. 267^1 alin. 1 şi 2.";

–Art. 86^1 alin. 3: "Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum şi în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 182, art. 183, art. 197 alin. 1 şi 2 şi art. 267^1 alin. 1 şi 2. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere poate fi dispusă în cazul infracţiunii de furt calificat prevăzute la art. 209 alin. 3, dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani.";

–Art. 86^7 alin. 3: "Executarea pedepsei la locul de muncă nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum şi în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 182, art. 183, art. 197 alin. 1 şi 2 şi art. 267^1 alin. 1 şi 2. Executarea pedepsei la locul de muncă poate fi dispusă în cazul infracţiunii de furt calificat prevăzute la art. 209 alin. 3, dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani."

Aceste dispoziţii sunt considerate de autorul excepţiei ca fiind neconstituţionale în raport cu prevederile art. 16 alin. (1) şi (2) referitoare la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (9) referitoare la legalitatea pedepsei, ale art. 123 alin. (1^1) referitoare la înfăptuirea justiţiei. Potrivit Constituţiei republicate, cu reactualizarea denumirilor şi o nouă numerotare a textelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, art. 23 alin. (9) a devenit art. 23 alin. (12) şi art. 123 alin. (1^1) a devenit art. 124 alin. (2). Se susţine de asemenea că sunt încălcate art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională constată că asupra constituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate s-a pronunţat prin numeroase decizii, unele privind dispoziţiile art. 81 alin. 3, altele privind dispoziţiile art. 81 alin. 3 şi ale art. 86^1 alin. 3 şi altele privind dispoziţiile art. 81 alin. 3, ale art. 86^1 alin. 3 şi ale art. 86^7 alin. 3 din Codul penal. Dintre acestea din urmă, care au avut acela şi obiect ca şi excepţia ridicată în cauza de faţă, menţionăm Decizia nr. 116 din 15 iunie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341 din 21 iulie 2000, şi Decizia nr. 131 din 6 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 august 2000. Curtea Constituţională a respins toate excepţiile de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile de lege în discuţie, subliniind că cele trei măsuri de individualizare a executării pedepsei, şi anume suspendarea condiţionată a executării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi executarea pedepsei la locul de muncă, sunt create de legiuitor şi puse la dispoziţia instanţei ca mijloace de individualizare judiciară a executării pedepsei. Ele dau inculpatului numai o vocaţie, iar nu un drept de a beneficia de aceste măsuri. Fiind o creaţie a legiuitorului, este firesc ca acesta să determine nu numai condiţiile, dar şi sfera de incidenţă a acestor măsuri, respectiv să excludă de la aceste măsuri persoanele care au săvâr şit infracţiuni deosebit de grave sau infracţiuni de violenţă care vădesc o periculozitate aparte a infractorului. Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile legale în discuţie nu încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei.

În ceea ce priveşte susţinerea autorului excepţiei, în sensul că dispoziţiile de lege criticate sunt contrare art. 16 alin. (1)şi (2) din Constituţie, republicată, aceasta nu poate fi reţinută. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că, de şi prin prevederile art. 81 alin. 3, art. 86^1 alin. 3 şi art. 86^7 alin. 3 din Codul penal legiuitorul a restrâns aplicarea măsurii de individualizare a pedepsei, în sensul că nu poate fi dispusă în cazul persoanelor care au săvârşit, cu intenţie, infracţiunile menţionate de acest text de lege, aceasta nu contravine însă prevederilor constituţionale ale art. 16, deoarece limitarea legală a aplicării suspendării condiţionate, a suspendării sub supraveghere sau a executării pedepsei la locul de muncă nu încalcă nici unul dintre criteriile egalităţii în drepturi. Drepturile fundamentale reprezintă o constantă a personalităţii cetăţeanului, o şansă egală acordată fiecărui individ şi, din această cauză, principiul egalităţii cuprinde egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, iar nu egalitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetăţeni în comparaţie cu alta. În această situaţie este evident că regimul pedepselor constituie o problemă de politică penală, pe care organul legislativ este singurul îndreptăţit să o soluţioneze în funcţie de împrejurările existente la un moment dat în domeniul criminalităţii. Prin măsurile instituite în condiţiile art. 81 alin. 3, art. 86^1 alin. 3 şi art. 86^7 alin. 3 din Codul penal s-a urmărit în exclusivitate instituirea unui tratament penal mai sever pentru acele categorii de infracţiuni apreciate de legiuitor ca fapte cu un grad de pericol ridicat. În asemenea condiţii încălcarea principiului egalităţii s-ar putea pune în discuţie numai dacă reglementarea unor astfel de măsuri ar crea discriminări între cetăţeni, potrivit criteriilor stabilite de legiuitorul constituant. Dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, republicată, vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui.

Pentru motivele mai sus arătate nu poate fi reţinută nici încălcarea art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Susţinerea autorului excepţiei, în sensul că dispoziţiile criticate încalcă prevederile art. 23 alin. (12) din Constituţie, de asemenea, nu poate fi reţinută, deoarece regimul executării pedepselor este stabilit de legiuitor în cuprinsul Codului penal, lege organică, cu respectarea unor raţiuni de politică penală impuse de împrejurările existente la un moment dat.

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 124 alin. (2) din Constituţie, republicată, potrivit cărora "Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi", Curtea reţine că acestea trebuie corelate cu dispoziţiile alin. (1) şi alin. (3) ale aceluia şi articol, potrivit cărora "Justiţia se înfăptuieşte în numele legii".i "Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii". Din această perspectivă susţinerea autorului excepţiei potrivit căreia judecătorul ar trebui să facă o individualizare a modului de executare a pedepsei, fără limitările în abstracto impuse de lege, apar ca neîntemeiate. Cele trei măsuri de individualizare a executării pedepsei, şi anume suspendarea condiţionată a executării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi executarea pedepsei la locul de muncă, sunt o creaţie a legiuitorului, astfel încât este firesc ca acesta să determine nu numai condiţiile, dar şi sfera de incidenţă a acestor măsuri, respectiv să excludă de la aceste măsuri persoanele care au săvârşit infracţiuni deosebit de grave sau infracţiuni de violenţă care vădesc o periculozitate aparte a infractorului.

Întrucât aplicarea măsurilor menţionate se face prin hotărârea judecătorească pronunţată ca urmare a încălcarea dreptului la un proces echitabil cuprins în art. 21 alin. (3) din Constituţie, republicată, şi în art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Faţă de cele de mai sus şi având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 81 alin. 3, art. 86^1 alin. 3 şi art. 86^7 alin. 3 din Codul penal urmează a fi respinsă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A. c), al art. 23 alin. (1) şi al art. 25 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 81 alin. 3, art. 86^1 alin. 3 şi ale art. 86^7 alin. 3 din Codul penal, excepţie ridicată de Florentin Avădani şi Corneliu Creţu în Dosarul nr. 2.292/2003 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 27 mai 2004.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,

Florentina Geangu