Decizie nr. 170 din 24 martie 2016

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată, din oficiu, de Tribunalul Mehedinţi - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 4.551/101/2014 al acestei instanţe şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.009D/2015.

2.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 3 martie 2016, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, amânarea pronunţării pentru 24 martie 2016, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

3.Prin Încheierea din 9 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 4.551/101/2014, Tribunalul Mehedinţi - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată din oficiu de instanţa de judecată într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii privind obligarea societăţilor pârâte de a finaliza lucrările de reabilitare termică începute, precum şi la plata de daune interese. În cauză a fost admisă excepţia de conexitate a Dosarului nr. 4.551/101/2014 al Tribunalului Mehedinţi - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la Dosarul nr. 4.535/101/2014 aflat pe rolul aceleiaşi instanţe. La data de 19 ianuarie 2015 completul iniţial învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 4.535/101/2014 a dispus disjungerea Dosarului nr. 4.551/101/2014 având în vedere că în cele două cauze nu este îndeplinită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

4.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că faţă de redactarea textului legal rezultă că instanţa la care s-a dispus conexarea nu are posibilitatea de a respinge această măsură şi de a restitui dosarul instanţei, ultima învestită, care a admis excepţia conexităţii. Potrivit textului legal criticat, încheierea prin care s-a dispus conexarea poate fi atacată numai odată cu fondul. Instanţa care dispune conexarea este la primul termen de judecată şi nu poate evalua impactul conexării cauzei la un dosar cu un probatoriu deja în derulare, poate chiar în stadiul de a fi soluţionat în fond. Instanţa la care s-a dispus conexarea nu are posibilitatea de a respinge conexarea şi de a restitui dosarul instanţei care a dispus această măsură.

5.Cu privire la posibilitatea atacării încheierii pronunţate asupra excepţiei conexităţii numai odată cu fondul, instanţa, menţionând doctrina în materie, arată că aprecierea în concret dacă se impunea sau nu conexarea este sustrasă controlului judiciar ori cel puţin lipsită de orice temei rezonabil.

6.Aşadar, s-ar putea critica pe calea apelului că s-a dispus conexarea, deşi pricinile nu prezintă nicio legătură între ele, ori, dimpotrivă, că deşi această legătură este manifestă, instanţa a negat-o fără temei. În măsura în care s-au conexat două pricini fără legătură între ele, nu este posibilă disjungerea apelurilor cu privire la cele două cauze, în raport cu art. 475 alin. (3) din Codul de procedură civilă. În măsura în care pricinile nu au fost conexate, deşi o atare măsură s-ar fi impus, instanţa de apel nu ar putea conexa apelurile, faţă de art. 139 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

7.Instanţa apreciază că prin finalitatea dispoziţiilor art. 139 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă se încalcă dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

8.Mai arată că textul legal criticat permite utilizarea unui criteriu subiectiv de apreciere, ceea ce echivalează cu lipsa de previzibilitate a normei şi cu lipsa garanţiilor oferite părţilor de a beneficia de o repartizare aleatorie a cauzelor şi de respectarea principiului continuităţii reglementat de art. 19 din Codul de procedură civilă.

9.Aşadar, în concluzie apreciază că prin înlăturarea controlului judecătoresc efectiv asupra măsurii dispuse cu privire la conexare se încalcă dreptul părţilor la un proces echitabil. Conexarea la instanţa aflată într-un stadiu avansat al procedurii, fiind prima instanţă sesizată, duce la stagnarea cursului rezonabil al procesului.

10.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

11.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 139 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Curtea observă că, ulterior sesizării sale, Codul de procedură civilă a fost republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, textele de lege criticate, păstrând conţinutul şi numerotarea, au următorul cuprins: "Excepţia conexităţii poate fi invocată de părţi sau din oficiu cel mai târziu la primul termen de judecată înaintea instanţei ulterior sesizate, care, prin încheiere, se va pronunţa asupra excepţiei. Încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul."

14.În opinia instanţei de judecată, autoare a excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil astfel cum acesta se interpretează potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţie, şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

15.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că art. 139 cu denumirea marginală Excepţia conexităţii este reglementat în cadrul capitolului IV - Incidente procedurale privitoare la competenţa instanţei al titlului III - Competenţa instanţelor judecătoreşti din Codul de procedură civilă.

16.Conexitatea reprezintă un caz de prorogare de competenţă prin care se urmăreşte asigurarea unei bune judecăţi şi presupune existenţa a două sau mai multe cauze care se află în primă instanţă, înaintea aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe deosebite, de acelaşi grad sau de grad diferit, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură.

17.Curtea observă că excepţia conexităţii se invocă în faţa instanţei ulterior sesizate, cel mai târziu la primul termen de judecată, de părţi sau de instanţă, din oficiu. Excepţia se soluţionează prin încheiere de către ultima instanţă sesizată în ordine cronologică care va dispune trimiterea dosarului instanţei mai întâi învestite, în afară de cazul când părţile cer trimiterea lui la una dintre celelalte instanţe. Încheierea prin care se soluţionează excepţia conexităţii poate fi atacată numai odată cu fondul, iar, potrivit alin. (6) al art. 139 din Codul de procedură civilă, cauzele conexate pot fi disjunse în orice stare a judecăţii, dacă numai una dintre ele este în stare de judecată.

18.Din modul de reglementare a excepţiei conexităţii, Curtea reţine că aceasta nu pune în discuţie fondul dreptului, ci se referă la modul de desfăşurare a procesului, conexitatea fiind, astfel cum rezultă din dispoziţiile alin. (1) al art. 139 din Codul de procedură civilă, o măsură de bună administrare a justiţiei, asupra căreia instanţele judecătoreşti pot aprecia în vederea evitării pronunţării unor hotărâri contradictorii. Astfel, în pofida conexării, cauzele nu îşi pierd individualitatea, ele urmând, doar, a fi soluţionate împreună, proces în cadrul căruia părţile îşi pot realiza drepturile şi pretenţiile, la fel ca şi în cazul în care pricinile ar fi fost judecate separat.

19.În continuare, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate sunt norme de procedură edictate de legiuitor în virtutea competenţei sale constituţionale conferite de art. 126 din Constituţie, potrivit cărora "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", şi de art. 129, potrivit căruia "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".

20.Astfel, dispoziţiile legale referitoare la excepţia conexităţii, norme de procedură, trebuie privite în contextul general al reglementării privitoare la căile de atac ce pot fi exercitate împotriva încheierilor premergătoare. Faptul că încheierea pronunţată asupra excepţiei conexităţii poate fi atacată numai odată cu fondul reprezintă o aplicare a regulii generale prevăzute de art. 466 alin. (4) din Codul de procedură civilă, potrivit căreia "împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel", prin care se împiedică prelungirea excesivă a duratei procesului şi contribuie, prin aceasta, la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.

21.Curtea reţine că dispoziţiile procedurale referitoare la posibilitatea atacării încheierii pronunţate asupra excepţiei conexităţii nu contravin în niciun fel dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât prin posibilitatea exercitării unei căi de atac împotriva încheierii pronunţate asupra excepţiei conexităţii odată cu fondul se asigură o judecată fluentă şi în condiţii de celeritate, părţile putându-şi exercita drepturile procesuale atât cu prilejul judecării în fond a cauzei, cât şi al soluţionării căilor de atac.

22.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de Tribunalul Mehedinţi - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 4.551/101/2014 al acestei instanţe şi constată că dispoziţiile art. 139 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Mehedinţi - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 24 martie 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

*

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu opinia majoritară, considerăm că soluţia corectă era admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, pentru următoarele considerente:

1.Textul de lege criticat - art. 139 alin. (2) ultima teză din Codul de procedură civilă - prevede că încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra excepţiei conexităţii poate fi atacată numai odată cu fondul, ceea ce însemna că acest regim se aplică atât încheierilor de respingere, cât şi celor de admitere a excepţiei conexităţii.

În principiu, atunci când se invocă excepţia conexităţii, instanţa verifică şi se pronunţă atât cu privire la oportunitatea măsurii (asigurarea unei bune judecăţi), cât şi asupra condiţiilor care trebuie îndeplinite pentru ca două cauze să poată fi conexate (aceleaşi părţi sau împreună cu alte părţi, iar obiectul - pretenţia concretă formulată - şi cauza - situaţia de fapt pe care se întemeiază pretenţiile - au o strânsă legătură între ele). Aşadar, în cazul admiterii, instanţa care dispune conexarea trimite dosarul instanţei prima învestită, pronunţându-se printr-o încheiere care are un caracter obligatoriu pentru instanţa de primire şi prin care instanţa ulterior învestită se dezînvesteşte.

2.Mai întâi trebuie stabilit felul încheierii împotriva căreia se îndrepta calea de atac, respectiv dacă încheierea pronunţată asupra excepţiei conexităţii este o încheiere preparatorie sau o încheiere interlocutorie.

Art. 235 din Codul de procedură civilă defineşte atât încheierile premergătoare cu caracter preparatoriu, cât şi pe cele interlocutorii, prevăzând că "instanţa nu este legată de încheierile premergătoare cu caracter preparatoriu, ci numai de cele interlocutorii. Sunt încheieri interlocutorii acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluţionează excepţii procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase" (s.n.).

Prin încheierile preparatorii instanţa dispune măsuri în vederea soluţionării litigiului, fără ca prin acestea să se întrevadă rezultatul final al procesului. Instanţa nu soluţionează aspecte legate de fondul cauzei, motiv pentru care nici nu este ţinută de măsurile dispuse, putând reveni asupra acestora motivat, pentru o mai bună administrare a justiţiei.

Din acest punct de vedere s-ar putea aprecia că încheierea pronunţată asupra conexităţii pare a fi o încheiere premergătoare preparatorie, întrucât ea precede hotărârea definitivă, iar instanţa dispune măsuri în vederea soluţionării litigiului, fără ca prin aceasta să se întrevadă rezultatul final al procesului.

Din modul de reglementare al excepţiei conexităţii ar rezulta că aceasta este o simplă excepţie de procedură care nu pune în discuţie fondul dreptului, ci se referă la modul de desfăşurare a procesului, fiind pronunţată printr-o încheiere premergătoare care precede hotărârea definitivă. Potrivit art. 248 din Codul de procedură civilă instanţa se pronunţă mai întâi asupra excepţiilor de procedură care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe noi ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. Acesta este şi motivul pentru care art. 139 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede că excepţia conexităţii poate fi invocată cel mai târziu la primul termen de judecată.

Dar dispoziţiile art. 139 alin. (2) ultima teză din Codul de procedură civilă nu trebuie privite exclusiv în contextul reglementării privitoare la căile de atac ce pot fi exercitate împotriva încheierilor premergătoare. Faptul că încheierea de admitere sau de respingere a excepţiei conexităţii poate fi atacată numai odată cu fondul reprezintă o aplicare a regulii generale prevăzute la art. 466 alin. (4) din Codul de procedură civilă potrivit căreia "împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel".

Apreciem că dacă noua lege procesual civilă ar fi prevăzut competenţa primei instanţe sesizate de a se pronunţa asupra excepţiei conexităţii, soluţia atacării încheierii odată cu fondul ar fi fost în deplin acord cu dispoziţiile art. 248 alin. (5) din Codul de procedură civilă potrivit cărora "încheierea prin care s-a respins excepţia, precum şi cea prin care, după admiterea excepţiei, instanţa a rămas în continuare învestită pot fi atacate numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel".

Cum însă asupra conexării se pronunţă instanţa ulterior sesizată, apreciem că natura încheierii de conexare, presupusă a fi una preparatorie, este de fapt una interlocutorie, ea legând atât instanţa de trimitere, cât şi pe cea de primire, niciuna dintre acestea nemaiputând reveni asupra măsurii dispuse prin încheiere.

3.Potrivit dispoziţiilor art. 139 din Codul de procedură civilă, prin încheierea de admitere a conexării instanţa se dezînvesteşte de soluţionarea cauzei, astfel că aceasta nu precede o hotărâre judecătorească, ci reprezintă însăşi hotărârea în sine. Pe de altă parte, instanţa de primire a dosarului este ţinută de încheierea instanţei de trimitere, ea neputând respinge conexarea, singura opţiune pe care o poate avea este disjungerea cauzelor în temeiul art. 139 alin. (6) din Codul de procedură civilă, însă această măsură nu reprezintă un remediu la conexare, ea putându-se face în orice stare a judecăţii, cu condiţia ca unul dintre procese să fie în stare de judecată.

În doctrină*1) s-a arătat că, în măsura în care s-au conexat două pricini fără legătură între ele în raport cu art. 475 alin. (3) din Codul de procedură civilă*2) nu este posibilă nici disjungerea apelurilor cu privire la cele două cauze. În măsura în care pricinile nu au fost conexate, deşi o atare măsură s-ar fi impus, instanţa de apel nu ar putea conexa apelurile, faţă de dispoziţiile art. 139 alin. (1) din Codul de procedură civilă*3) chiar dacă ambele pricini se află în acelaşi stadiu procesual. Trimiterea cauzelor spre rejudecare, pentru a fi judecate împreună, nu poate fi dispusă, nefiind îngăduită de textele legale aplicabile.

Încheierea pronunţată asupra excepţiei de conexitate nu este un simplu act de administrare a justiţiei, ci este rezultatul analizei efectuate de judecător care va decide dacă se impune sau nu conexarea. Prin reglementarea posibilităţii exercitării unei căi de atac împotriva încheierii pronunţate asupra excepţiei conexităţii odată cu fondul legiuitorul a urmărit asigurarea unei judecăţi fluente şi în condiţii de celeritate, dând competenţa de soluţionare a excepţiei unei instanţe care nu va judeca în continuare dosarul în caz de admitere a conexării.

Se constată însă că, în reglementarea normelor de procedură referitoare la exercitarea căilor de atac, legiuitorul este ţinut de respectarea tuturor dispoziţiilor şi principiilor constituţionale de referinţă, iar eventualele limitări aduse condiţiilor de exercitare a căilor de atac nu trebuie să aducă atingere dreptului în substanţa sa.

Legiuitorul, atunci când a prevăzut în mod expres prin art. 139 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă faptul că încheierea pronunţată asupra excepţiei conexităţii poate fi atacată numai odată cu fondul, nu a avut în vedere nici natura acestei încheieri (respectiv faptul că prin aceasta instanţa de trimitere se dezînvesteşte şi obligă instanţa de primire, lăsându-i acesteia puterea de decizie asupra modului de administrare a dosarului) şi nici efectele pe care le poate produce reglementarea, în aceste condiţii, a căii de atac.

Prin urmare, legiuitorul a configurat o cale de atac împotriva unei încheieri pronunţate de o instanţă, dar care poate fi exercitată numai odată cu fondul soluţionat de către o altă instanţă. În aceste condiţii, faptul că măsura conexării poate fi atacată odată cu fondul a dus la configurarea unei căi de atac care, din punctul de vedere al efectelor, este una tardivă în apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei. În fapt, o asemenea cale de atac devine una iluzorie şi lipsită de efectivitate din moment ce nu se poate constitui într-un remediu care să răspundă în mod prompt, concret şi real la cele stabilite prin încheierea pronunţată asupra excepţiei conexităţii.

Aşadar, soluţiile pronunţate de instanţa de control judiciar asupra măsurii luate de instanţele de fond care au admis sau, după caz, au respins excepţia conexităţii, nu ar mai putea oferi, în mod concret un remediu părţilor interesate, putând conduce chiar la o prelungire excesivă a soluţionării cauzelor (contrar scopului declarat de legiuitor). Schimbarea hotărârii după pronunţarea în fond, în sensul anulării conexării sau a dispunerii acesteia (în cazul când instanţa ulterior învestită a respins cererea de conexare), pare a nu mai avea nicio consecinţă practică.

Or, drepturile şi libertăţile fundamentale reglementate prin Constituţie trebuie să fie efective, şi nu abstracte sau iluzorii, tocmai pentru a asigura un nivel ridicat de protecţie subiectelor de drept*4).

Aşadar, dreptul de a ataca încheierea pronunţată asupra excepţiei conexităţii odată cu fondul nu reprezintă un remediu judiciar care să corespundă art. 21 din Constituţie. O cale de atac este efectivă în măsura în care conduce la o hotărâre care să vizeze temeinicia cererii şi la un remediu adecvat al oricărei încălcări constatate.

În consecinţă, apreciem că dispoziţiile art. 139 alin. (2) ultima teză din Codul de procedură civilă ar fi constituţionale numai în măsura în care ar permite atacarea pe cale separată a încheierii pronunţate asupra conexităţii, până la soluţionarea pe fond a cauzei.

4.Se mai observă că instanţa constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa*5) că prin reglementarea la nivel legal a principiilor constituţionale referitoare la procedura de judecată, legiuitorul asigură atât dreptul părţilor de a avea un parcurs procedural previzibil, cât şi dreptul acestora de a-şi adapta în mod rezonabil conduita procesuală în conformitate cu ipoteza normativă a legii, aspecte care se constituie în garanţii indispensabile ale dreptului la un proces echitabil. Orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat. În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Or, pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. În plus, nu poate fi considerată "lege" decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta*6). Astfel, apreciem că dispoziţiile legale criticate nu întrunesc nici exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate şi sunt astfel incompatibile cu principiul fundamental privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Or, textul de lege supus controlului de constituţionalitate creează o incertitudine atât cu privire la posibilele soluţii pronunţate de instanţa de control judiciar, cât şi la durata de soluţionare a unei cauze.

5.Prin urmare, şi din această perspectivă, deficienţele de reglementare a instituţiei conexării, în general, precum şi cele ale textului legal criticat, în special, sunt de natură să încalce dispoziţiile art. 1 alin. (5), ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Pentru cele arătate, apreciem că dispoziţiile art. 139 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă potrivit cărora "încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul" sunt neconstituţionale, întrucât prin lipsirea de efectivitate a controlului judecătoresc se încalcă dreptul părţilor la un proces echitabil.

Judecător,

prof. univ. dr. Mircea Ştefan Minea