Hotărâre
Hotărâre din 4 mai 2000
în cauza Rotaru împotriva României
- Emitent
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Publicat în
- Monitorul Oficial nr. 19 din 11 ianuarie 2001
Textul actului · 22 de articole
100%
în cauza Rotaru împotriva României
Notă *) Traducere.
În cauza Rotaru împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită în Marea Camera formată din următorii judecători:
domnul L. Wildhaber, preşedinte;
doamna E. Palm;
domnii A. Pastor Ridruejo;
G. Bonello;
J. Makarczyk;
R. Turmen;
J.-P. Costa;
doamna F. Tulkens;
doamna V. Straznicka;
domnii P. Lorenzen;
M. Fischbach;
V. Butkevych;
J. Casadevall;
A.B. Baka;
R. Maruste;
doamna S. Botoucharova;
doamna R. Weber, judecător ad-hoc;
şi domnul M. De Salvia, grefier,
deliberând în Camera de Consiliu, la 19 ianuarie şi la 29 martie 2000,
pronunţa următoarea hotărâre, adoptată la data de 29 martie 2000:
PROCEDURA
1.Curtea a fost sesizată, conform dispoziţiilor aplicabile anterior intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (convenţia)*1), de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) şi de către un cetăţean român, domnul Aurel Rotaru (reclamantul), la 3 iunie şi, respectiv, la 29 iunie 1999 (art. 5 alin. 4 din Protocolul nr. 11 şi fostele articole 47 şi 48 din convenţie).
2.La originea cauzei s-a aflat plângerea (nr. 28.341/95) îndreptată împotriva României, Comisia fiind sesizată la 22 februarie 1995 în temeiul fostului articol 25 din convenţie.
Reclamantul a invocat încălcarea dreptului la respectarea vieţii private, datorată faptului ca Serviciul Roman de Informaţii deţine şi foloseşte un fisier conţinând date personale. A mai invocat şi o încălcare a dreptului de acces la instanţa şi a dreptului de a beneficia de un remediu în faţa unei instanţe naţionale, competenţa să se pronunţe asupra cererii de modificare sau de distrugere a fisierului.
La data de 21 octombrie 1996 Comisia a declarat cererea admisibilă. Prin raportul din 1 martie 1999 (fostul articol 31 din convenţie) a constatat ca a existat o încălcare a art. 8 şi 13 din convenţie.*1)
Nota grefei:
*1) Protocolul nr. 11 a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998.
3.În procedura desfăşurată la Curte reclamantul a fost reprezentat de domnul I. Olteanu, avocat în cadrul Baroului Bucureşti (România) şi de fiul sau, domnul F. Rotaru. Guvernul a fost reprezentat de doamna R. Rizoiu, agent.
4.La data de 7 iulie 1999 Marea Camera a hotărât ca aceasta cauza ar trebui examinata chiar de către Marea Camera (art. 100 alin. 1 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii). În locul domnului Barsan, judecător ales din partea României şi care a luat parte la examinarea cauzei în cadrul Comisiei (art. 28), Guvernul a desemnat-o în calitate de judecător ad-hoc pe doamna R. Weber (art. 27 alin. 2 din convenţie şi art. 29 alin. 1 din regulament).
5.Atât reclamantul, cat şi Guvernul au depus câte un memoriu.
6.Audierea publică a avut loc la data de 19 ianuarie 2000, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.
Au participat:
–din partea Guvernului:
● doamna R. Rizoiu,
agent;
● domnul M. Selegean, consilier juridic în Ministerul Justiţiei;
● domnul T. Corlăţean, atasat pe lângă Reprezentanta Permanenta a României la Consiliul Europei,
consilieri;
–din partea reclamantului:
● domnul I. Olteanu,
avocat,
● domnul F. Rotaru, reprezentant şi fiu al reclamantului.
Curtea a luat act de concluziile verbale prezentate de doamna Rizoiu, domnul Selegean, domnul Olteanu şi de domnul F. Rotaru.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
1.Condamnarea reclamantului din 1948
7.Reclamantul s-a născut în anul 1921 şi a fost jurist de profesie. În prezent este pensionar şi locuieşte la Barlad.
8.În anul 1946, după instaurarea regimului comunist, reclamantului, pe atunci student, i s-a refuzat de către prefectul judeţului Vaslui publicarea a doua broşuri, "Suflet de student" şi "Proteste", cu motivarea ca aveau un caracter antiguvernamental.
9.Nemulţumit de acest refuz reclamantul a adresat prefectului doua scrisori în care protesta împotriva faptului ca noul regim popular a suprimat libertatea de exprimare. În urma acestor scrisori, la data de 7 iulie 1948 reclamantul a fost arestat. La data de 20 septembrie 1948 Tribunalul Popular din Vaslui l-a condamnat la un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj.
2.Procedura declansata conform Decretului-lege nr. 118/1990
10.După răsturnarea regimului comunist în anul 1989 noua putere a adoptat Decretul-lege nr. 118/1990, care acorda unele drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist şi care nu au avut activitate fascista (alin. 30 de mai jos).
11.În temeiul acestui decret-lege, la data de 30 iulie 1990 reclamantul a sesizat Judecătoria Barlad cu o cerere prin care chema în judecata Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale, precum şi Direcţia muncii din judeţul Vaslui, solicitând ca perioada în care s-a aflat în executarea pedepsei dispuse prin hotărârea penală din anul 1948 să fie luată în considerare la calcularea anilor de vechime în munca. A cerut, de asemenea, restituirea drepturilor băneşti corespunzătoare.
12.Judecătoria Barlad a pronunţat o sentinta la data de 11 ianuarie 1993. Având în vedere, printre altele, declaraţiile martorilor propuşi de reclamant, P.P. şi G.D., sentinta de condamnare din anul 1948 şi adeverintele de la Universitatea din Iaşi, instanţa a constatat ca în perioada 1946-1949 reclamantul fusese persecutat din motive politice. Prin urmare, a admis cererea reclamantului şi a acordat drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.
13.În susţinerea apărării sale Ministerul de Interne a prezentat instanţei o scrisoare din 19 decembrie 1990, primită de la Serviciul Roman de Informaţii (S.R.I.). Aceasta scrisoare avea următorul cuprins:
La adresa dumneavoastră nr. 99.110 din 11 decembrie 1990, privind pe numitul Rotaru Aurel, din Barlad, va facem cunoscut ca în urma verificărilor efectuate au rezultat următoarele:
–sus-numitul, pe perioada efectuării studiilor la «Facultatea de Ştiinţe» din Iaşi a activat ca membru legionar în Asociaţia Studenţilor Crestini;
–în anul 1946 a înaintat Cenzurii oraşului Vaslui doua broşuri intitulate «Suflet de student» şi «Proteste», solicitând publicarea lor, dar nu a obţinut acest lucru, deoarece aveau conţinut antiguvernamental;
–dintr-o declaraţie data în anul 1948 rezultă ca a făcut parte din organizaţia P.N.T. - tineret;
–sus-numitul nu are fond penal şi nu a fost arestat în perioada menţionată de el;
–între anii 1946-1948, datorită conceptiilor sale a fost chemat de mai multe ori de către organele de siguranţă şi audiat în legătură cu atitudinea sa. (...).
3.Procedura declansata împotriva S.R.I.
14.Reclamantul a chemat în judecata S.R.I., arătând că nu a fost niciodată membru al miscarii legionare române, că nu a fost nici student la Facultatea de Ştiinţe, ci la Facultatea de Drept din Iaşi şi ca şi alte informaţii furnizate de S.R.I. în scrisoarea din 19 decembrie 1990 erau false şi defaimatoare.
Cererea a fost intemeiata pe dispoziţiile Codului civil referitoare la răspunderea civilă delictuala, reclamantul solicitând obligarea S.R.I. de a plati unele despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Fără a invoca un anume text de lege, el a cerut, de asemenea, ca S.R.I. să fie obligat sa modifice sau sa distruga fisierul conţinând informaţiile cu privire la presupusul sau trecut legionar.
15.Prin sentinta pronunţată la 6 ianuarie 1993 Judecătoria Bucureşti a respins cererea, invocand dispoziţiile legale în materia răspunderii civile delictuale.
16.Împotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat recurs.
17.La data de 18 ianuarie 1994 Tribunalul Municipiului Bucureşti a constatat ca informaţia privind trecutul legionar al reclamantului era falsa. Cu toate acestea, a respins recursul declarat, arătând că nu exista o culpa a S.R.I. din moment ce acesta nu era decât depozitarul datelor contestate, iar în lipsa culpei, nu se poate vorbi de o răspundere civilă delictuala.
Instanţa a constatat ca informaţiile au fost culese de fostele servicii de siguranţă ale statului. În anul 1949, în urma desfiinţării acestor servicii arhivele au fost transmise Securităţii, iar în anul 1990 S.R.I. a preluat arhivele fostei Securitati.
18.La data de 15 decembrie 1994 Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul reclamantului declarat împotriva deciziei Tribunalului Municipiului Bucureşti din 18 ianuarie 1994, cu următoarea motivare:
(...) Curtea constata ca recursul nu este fondat. În virtutea competentei legale pe care o are Serviciul Roman de Informaţii de depozitare a arhivelor fostelor organe de siguranţă, prin adresa nr. 705.567/1990 a comunicat Ministerului de Interne împrejurări ce vizează activitatea personală a recurentului în timpul efectuării studiilor universitare, asa cum sunt reflectate în documentele relatate în acea perioada de către organele de siguranţă. Rezultă deci ca instanţele judecătoreşti nu au competenţa sa anuleze sau sa modifice conţinutul adresei redactate de S.R.I., care este numai depozitar al fondului arhivistic al fostelor organe de siguranţă ale statului. Respingandu-i acţiunea, instanţele judecătoreşti nu au încălcat dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi nici dispoziţiile art. 3 din Codul civil, ci au judecat pricina potrivit competentei prevăzute de Codul de procedură civilă.
4.Cererea prin care reclamantul a solicitat obligarea judecătorilor de a plati daunele morale
19.La data de 13 iunie 1995 reclamantul a introdus o cerere prin care solicită obligarea la despăgubiri a tuturor judecătorilor care i-au respins cererea prin care solicită anularea sau distrugerea fisierului. A invocat dispoziţiile art. 3 din Codul civil cu privire la denegarea de dreptate şi dispoziţiile art. 6 din convenţie. Reclamantul a afirmat ca atât Tribunalul Judeţean Vaslui, cat şi Curtea de Apel au refuzat sa îi înregistreze cererea.
Cu privire la acest aspect, la data de 5 august 1998 reclamantul a sesizat Comisia cu o noua cerere, înregistrată sub numărul 46.597/1998 şi aflată în prezent pe rolul Curţii.
5.Cererea de revizuire
20.În luna iunie 1997 ministrul justiţiei a comunicat directorului S.R.I. ca plângerea reclamantului a fost declarata admisibilă de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului. În consecinţa, ministrul justiţiei a solicitat directorului S.R.I. sa verifice încă o dată dacă reclamantul apartinuse miscarii legionare şi, dacă aceasta informaţie se va dovedi falsa, sa înştiinţeze reclamantul despre acest fapt, pentru ca acesta sa-l poată folosi ulterior într-o eventuala cerere de revizuire.
21.La data de 6 iulie 1997 directorul S.R.I. l-a informat pe ministrul justiţiei ca datele privind trecutul legionar al reclamantului, menţionate în scrisoarea din 19 decembrie 1990, au fost obţinute în urma studierii arhivelor S.R.I.
A fost găsit astfel un tabel întocmit de Biroul Siguranţei din Iaşi, în care la numărul 165 era menţionat un anume Aurel Rotaru, "element de masa, membru al Asociaţiei Studenţilor Crestini". Directorul S.R.I. a arătat ca tabelul purta data de 15 februarie 1937 şi a apreciat ca, deoarece la acea data domnul Rotaru, "în vârsta de aproximativ 16 ani, nu putea fi student la Facultatea de Ştiinţe din Iaşi, credem ca ne aflam în prezenta unei regretabile erori care a făcut sa consideram ca domnul Rotaru Aurel din Barlad este aceeaşi persoana cu cea înscrisă în tabelul respectiv ca membru legionar. De altfel, din verificările amanuntite efectuate de către instituţia noastră pe raza judeţelor Iaşi şi Vaslui nu au apărut date care să confirme identitatea între cele doua nume (...)."
22.O copie de pe aceasta scrisoare a fost trimisa reclamantului care la data de 25 iulie 1997 a solicitat Curţii de Apel Bucureşti revizuirea hotărârii pronunţate la 15 decembrie 1994. În cererea de revizuire acesta a solicitat anularea documentelor defaimatoare, un leu cu titlu de despăgubiri morale, precum şi rambursarea, la valoarea actuala, a tuturor taxelor şi cheltuielilor suportate de la începutul procedurii.
23.S.R.I. a solicitat respingerea cererii de revizuire, apreciind ca, faţă de scrisoarea directorului S.R.I. din 6 iulie 1997, cererea a rămas fără obiect.
24.Printr-o hotărâre definitivă din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel Bucureşti a anulat hotărârea din 15 decembrie 1994 şi a admis cererea reclamantului, cu următoarea motivare:
Din adresa nr. 4.173 din 5 iulie 1997, eliberata de Serviciul Roman de Informaţii (...), rezultă ca în fondul de arhiva nr. 53.172, volum 796 la fila 243, se găseşte un tabel cu membrii legionari care nu îşi au domiciliul stabil în Iaşi, unde la poziţia 165 apare «Rotaru Aurel - Student ştiinţe, membru al Asociaţiei Studenţilor Crestini, legionar, element de masa». Întrucât la data întocmirii tabelului respectiv - 15.02.1937 revizuentul avea vârsta de aproape 16 ani, nu a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe din Iaşi, iar din verificările efectuate ulterior în evidentele cu membrii legionari nu apar numele şi prenumele revizuentului ca fiind cu domiciliul la Barlad şi cu datele personale ale acestuia, Serviciul Roman de Informaţii considera ca se afla în faţa unei regretabile confuzii de nume, iar persoana inclusă în tabel nu este revizuentul-reclamant.
Vazand conţinutul ultimei adrese, în baza art. 322 pct. 5 Cod procedura civilă, se constată că acest înscris îndeplineşte condiţiunile legale de act nou, determinant în cauza prin caracterul sau hotarator în a schimba total situaţia de fapt reţinută anterior, înscris care cuprinde date ce nu au putut fi înfăţişate în fazele procesuale precedente dintr-o împrejurare mai presus de voinţa reclamantului-revizuent.
Sub aspectul analizat, sunt fără de relevanta în cauza datele la care s-au înfiinţat organele de securitate ale statului, ori din ce structura faceau parte fostele organe de siguranţă, după cum în speta nu are relevanta aspectul - de altfel real ca Serviciul Roman de Informaţii este doar un depozitar al fondului arhivistic al fostelor organe de siguranţă. Important în cauza este numai ca adresa nr. 705.567 din 19 decembrie 1990 «S.R.I. - U.M. nr. 05007 Bucureşti» cuprinde menţiuni ce nu se referă la persoana reclamantului-revizuent, datele din aceasta adresa devenind astfel neadevărate cu privire la persoana acestuia şi care, dacă ar fi menţinute, i-ar aduce grave prejudicii demnităţii şi onoarei sale.
Faţa de cele ce preceda şi în temeiul textului de lege citat, cererea de revizuire promovata de reclamant se apreciază ca fondată şi va fi admisă, urmând a fi retractate hotărârile pronunţate anterior în cauza, şi, pe cale de consecinţa, acţiunea reclamantului-revizuent va fi admisă asa cum a fost formulată.
25.Curtea nu s-a pronunţat asupra capatului de cerere privind obligarea la despăgubiri şi nici cu privire la cheltuielile de judecată.
II. Dreptul intern aplicabil
A. Constituţia
26.Dispoziţiile aplicabile din Constituţie sunt următoarele:
"(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2)Dacă exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale."
"(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
(2)Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept."
B. Codul civil
27.Dispoziţiile aplicabile din Codul civil sunt următoarele:
Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt ca legea nu prevede sau ca este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate.
Orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obliga pe acela din a cărui greseala s-a ocazionat, a-l repara.
Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenta sa.
C. Codul de procedură civilă
28.Dispoziţiile aplicabile din Codul de procedură civilă sunt:
Articolul 322 (alin. 5)
Revizuirea unei hotărâri rămase definitive (...) se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnica sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor (...).
D. Decretul nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice şi juridice
29.Dispoziţiile aplicabile ale Decretului nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice şi juridice sunt:
"1) Persoana care a suferit o atingere în dreptul sau (...) la onoare, la reputaţie (...) sau în orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus menţionate.
2) Totodată, cel care a suferit o atingere a unor asemenea drepturi va putea cere instanţei sa oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept sa îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţa, spre a ajunge la restabilirea dreptului atins."
Dacă autorul faptei săvârşite fără drept nu îndeplineşte, în termenul stabilit prin hotărâre, faptele destinate sa restabileasca dreptul atins, instanţa judecătorească va putea sa-l oblige la plata, în folosul statului, a unei amenzi pe fiecare zi de întârziere, socotită de la data expirării termenului de mai sus (...).
E. Decretul-lege nr. 118 din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945
30.La acea data dispoziţiile aplicabile din Decretul-lege nr. 118/1990 prevedeau:
"(1) Constituie vechime în munca şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în munca, timpul cat o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice:
a)a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracţiuni politice;
(...)."
"Pentru stabilirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se înfiinţează în fiecare judeţ (...) câte o comisie alcătuită din preşedinte şi cel mult şase membri.
Preşedintele trebuie să fie jurist. Din comisie fac parte 2 reprezentanţi ai direcţiilor de muncă şi ocrotiri sociale şi cel mult 4 reprezentanţi ai Asociaţilor foştilor deţinuţi politici şi victime ale dictaturii.
(...)."
"Dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate cu acte oficiale eliberate de organele competente, (...) prin orice mijloc de proba prevăzut de lege.
(...)."
Prevederile prezentului decret-lege nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracţiuni contra umanităţii sau celor care s-a dovedit ca au desfăşurat o activitate fascista în cadrul unei organizaţii sau miscari de acest fel, pe baza procedurii prevăzute la art. 5 şi 6.
F. Legea nr. 14 din 24 februarie 1992 cu privire la organizarea şi funcţionarea Serviciului Roman de Informaţii
31.Dispoziţiile aplicabile ale Legii nr. 14 din 24 februarie 1992, cu privire la organizarea şi funcţionarea Serviciului Roman de Informaţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992, sunt redactate după cum urmează:
Serviciul Roman de Informaţii organizează şi executa activităţi pentru culegerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor necesare cunoaşterii, prevenirii şi contracararii oricăror acţiuni care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României.
Serviciul Roman de Informaţii este autorizat să deţină şi sa folosească mijloace adecvate pentru obţinerea, verificarea, prelucrarea şi stocarea informaţiilor privitoare la siguranţa naţionala, în condiţiile legii.
"Documentele interne de orice fel ale Serviciului Roman de Informaţii au caracter de secret de stat, se păstrează în arhiva sa proprie şi nu pot fi consultate decât cu aprobarea directorului, în condiţiile legii.
Documentele, datele şi informaţiile Serviciului Roman de Informaţii pot deveni publice numai după trecerea unei perioade de 40 de ani de la arhivare.
Serviciul Roman de Informaţii preia spre conservare şi folosinţă fondurile de arhiva ce privesc siguranţa naţionala ale fostelor organe de informaţii cu competenţa pe teritoriul României.
Fondurile de arhiva ale fostului Departament al Securităţii Statului, ce privesc siguranţa naţionala, nu pot deveni publice decât după trecerea unei perioade de 40 de ani de la adoptarea prezentei legi."
G. Legea nr. 187 din 20 octombrie 1999 cu privire la accesul cetăţenilor la propriul dosar deţinut de Securitate şi deconspirarea securităţii ca poliţie politica
32.Dispoziţiile aplicabile ale Legii nr. 187 din 20 octombrie 1999, intrata în vigoare la data de 9 decembrie 1999, sunt următoarele:
"(1) Orice cetăţean român sau cetăţean străin care după 1945 a avut cetăţenie română are dreptul de acces la propriul dosar întocmit de organele securităţii (...). Acest drept se exercită la cerere şi consta în studierea nemijlocită a dosarului, eliberarea de copii de pe actele dosarului şi de pe înscrisurile doveditoare despre cuprinsul dosarului.
(2)Totodată persoana, subiect al unui dosar din care rezultă ca a fost urmărită de organele securităţii statului, are dreptul, la cerere, sa afle identitatea agenţilor de securitate şi a colaboratorilor, care au contribuit cu informaţii la completarea acestui dosar.
(3)De drepturile prevăzute de alin. (1) şi (2) beneficiază soţul supravieţuitor şi rudele până la gradul al doilea inclusiv ale persoanei decedate, în afară de cazul în care aceasta a dispus altfel."
"Pentru a asigura dreptul de acces la informaţiile de interes public, orice cetăţean român (...), precum şi presa scrisă şi audiovizuala, partidele politice (...) au dreptul de a fi informate (...) în legătură cu calitatea de agent sau de colaborator al organelor securităţii (...) a persoanelor care ocupa sau candidează pentru a fi alese ori numite în următoarele demnitati sau funcţii:
a)Preşedintele României;
b)deputat sau senator;
(...)."
"(1) Pentru aplicarea prevederilor prezentei legi se înfiinţează Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (...) cu sediul în municipiul Bucureşti, denumit în continuare Consiliu.
(2)Consiliul este un organism autonom cu personalitate juridică, supus controlului Parlamentului (...)."
"(1) Consiliul este condus de un colegiu compus din 11 membri.
(2)Membrii Colegiului Consiliului sunt numiţi de Parlament, la propunerea grupurilor parlamentare, potrivit configuraţiei politice a celor două Camere (...) pentru un mandat de 6 ani. Mandatul poate fi reînnoit o singură dată."
"(1) Persoanele îndreptăţite pot solicita Consiliului, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1), în condiţiile prezentei legi, următoarele:
a)consultarea dosarelor (...) întocmite până la data de 22 decembrie 1989 de organele de securitate;
b)eliberarea unor copii de pe (...) aceste dosare (...);
c)eliberarea unor adeverinte privind apartenenţa sau neapartenenta, colaborarea sau necolaborarea cu organele de securitate;
(...)."
(1)Conţinutul adeverintelor eliberate potrivit art. 13 alin. (1) lit. c) poate fi contestat la Colegiul Consiliului (...).
"(1) Dreptul de acces la informaţiile de interes public (...) se exercită de către persoana fizica sau persoana juridică indreptatita printr-o cerere adresată Consiliului.
(...)
(4)Pe baza cererilor primite potrivit alin. (1) Consiliul verifica probele deţinute, indiferent de forma lor, şi înştiinţează de îndată persoana (...)."
(1)Împotriva comunicării eliberate potrivit art. 15 alin. (4) solicitantul sau persoana cu privire la care s-a cerut verificarea se poate adresa Colegiului Consiliului printr-o contestaţie (...). Decizia Colegiului Consiliului poate fi atacată (...) la Curtea de Apel (...).
ÎN DREPT
I. Excepţii preliminare ridicate de Guvern
A. Cu privire la calitatea de victima
33.În primul rând, mentinandu-şi poziţia exprimată în faţa Comisiei, Guvernul a arătat ca reclamantul nu se mai poate pretinde "victima" a unei încălcări a convenţiei în sensul art. 34. A subliniat ca reclamantul a obţinut câştig de cauza în faţa Curţii de Apel Bucureşti care, prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997, a declarat nule menţiunile incluse în scrisoarea Serviciului Roman de Informaţii (S.R.I.) din 19 decembrie 1990. Or, în opinia Guvernului, singura încălcare a drepturilor reclamantului a provenit din aceasta scrisoare.
În orice caz, a susţinut Guvernul, reclamantul dispune în prezent de procedura deschisă de Legea nr. 187 din 29 octombrie 1999, care îi oferă toate garanţiile cerute de convenţie pentru protejarea drepturilor sale.
34.Reclamantul a solicitat Curţii sa continue examinarea cauzei, arătând ca Hotărârea din 25 noiembrie 1997 nu a schimbat în mod fundamental situaţia care a determinat plângerea iniţială. În primul rând, simplul fapt de a recunoaşte eroarea menţiunilor, după hotărârea de admisibilitate a Comisiei, nu poate constitui o reparatie adecvată a încălcării drepturilor garantate de convenţie. În al doilea rând, reclamantul nu are încă acces la dosarul sau secret, care nu este doar păstrat, ci şi folosit de S.R.I. Din aceasta cauza, chiar şi după Hotărârea din 25 noiembrie 1997 folosirea de către S.R.I. a informaţiilor privitoare la pretinsul trecut legionar al reclamantului sau a oricăror alte informaţii conţinute în dosarul sau nu poate fi exclusa.
35.În ceea ce priveşte noţiunea de victima Curtea reaminteste ca o persoană poate, în anumite condiţii, sa pretindă ca este victima a unei încălcări, generata de simpla existenta a unor măsuri secrete sau a unei legislaţii ce permite astfel de măsuri chiar dacă acestea nu i-au fost efectiv aplicate (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, pag. 18, alin. 34). De altfel, "o hotărâre sau o măsura favorabilă reclamantului nu este suficienta, în principiu, pentru a pierde calitatea de «victima», decât în situaţia în care autorităţile naţionale au recunoscut, explicit sau implicit, iar apoi au reparat încălcarea convenţiei" (Hotărârea Amuur împotriva Frantei din 25 iunie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III, pag. 846, alin. 36, şi Hotărârea Dalban împotriva României [GC] nr. 28.114/95, alin. 44, CEDO 1999-VI).
36.În speta Curtea observa ca reclamantul critica deţinerea unui registru secret conţinând date care îl privesc, a cărui existenta a fost dezvaluita în mod public în cursul unei proceduri judiciare. Din acest motiv reclamantul se poate pretinde victima a unei încălcări a convenţiei.
Curtea mai arata ca prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel Bucureşti a anulat menţiunile privind pretinsul trecut legionar al reclamantului, inserate în scrisoarea din 19 decembrie 1990, constatând că nu erau conforme realităţii - probabil se refereau la o altă persoană cu acelaşi nume.
Chiar acceptând ideea ca într-o anumită măsura reclamantul a obţinut prin aceasta hotărâre o reparatie în ceea ce priveşte informaţiile false din fisierul sau, Curtea apreciază ca aceasta reparatie nu este decât parţială şi ca, în orice caz, ea este insuficienta, în sensul jurisprudenţei sale, pentru pierderea calităţii de victima. În afară considerentelor de mai sus cu privire la calitatea de victima ce izvorăşte din deţinerea unui fisier secret, Curtea a avut în vedere şi alte elemente importante.
Se pare ca informaţiile asupra pretinsului trecut legionar al reclamantului mai sunt încă păstrate în fişierele S.R.I. fără sa fi fost facuta vreo menţiune cu privire la Hotărârea din 25 noiembrie 1997. În plus Curtea de Apel Bucureşti nu s-a pronunţat, şi nici nu avea competenţa sa o facă, asupra faptului ca S.R.I. este autorizat de legislaţia română să deţină şi sa folosească fisiere create de fostele servicii de informaţii, care conţin informaţii cu privire la reclamant. Or, capatul principal de cerere se referă la faptul ca legea interna nu reglementează suficient de precis condiţiile în care S.R.I. îşi exercită atribuţiile şi nu pune la dispoziţie persoanei o cale de a obţine repararea eventualelor prejudicii în faţa unei autorităţi naţionale.
În sfârşit Curtea de Apel Bucureşti, în Hotărârea din 25 noiembrie 1997, nu s-a pronunţat cu privire la despăgubirile solicitate pentru prejudiciul moral suferit şi nici asupra cheltuielilor de judecată.
37.În ceea ce priveşte Legea nr. 187 din 20 octombrie 1999, invocată de Guvern, Curtea apreciază, având în vedere circumstanţele prezentei cauze, ca această lege nu este aplicabilă (alin. 71 de mai jos).
38.Curtea concluzioneaza ca reclamantul se poate pretinde "victima" în sensul art. 34 din convenţie şi, în consecinţa, respinge excepţia invocată de Guvern.
B. Cu privire la epuizarea căilor de atac interne
39.Guvernul a mai ridicat şi excepţia neepuizarii căilor de atac interne. S-a arătat ca reclamantul putea invoca dispoziţiile Decretului nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice şi juridice, în baza cărora instanţa poate dispune orice măsură pentru a face sa înceteze atingerea reputaţiei unei persoane.
40.Curtea arata ca exista o strânsă legătură de cauzalitate între aceasta sustinere a Guvernului şi temeinicia cererii privind art. 13 din convenţie. Prin urmare, Curtea reuneste aceasta excepţie cu fondul (alin. 70 de mai jos).
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie
41.Reclamantul se plange ca S.R.I. deţine şi poate folosi în orice moment date cu privire la viaţa sa particulară, dintre care unele sunt false şi defaimatoare. El invoca încălcarea art. 8 din convenţie, care prevede următoarele:
1.Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului sau şi a corespondentei sale.
2.Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsura care, într-o societate democratica, este necesară pentru securitatea naţionala, siguranţa publică, bunăstarea economică a tarii, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
A. Cu privire la aplicabilitatea art. 8
42.Guvernul contesta aplicabilitatea art. 8, arătând ca informaţiile menţionate în scrisoarea S.R.I. din 19 decembrie 1990 nu ţin de viaţa particulară a reclamantului, ci de viaţa sa publică. Hotărând să se implice în activitatea politica şi sa publice pamflete, reclamantul a renunţat implicit la "anonimatul inerent vieţii private. În ceea ce priveşte interogarea sa de către poliţie şi cazierul sau judiciar, este vorba de informaţii publice.
43.Curtea reaminteste ca art. 8 alin. 1 din convenţie este aplicabil atunci când este vorba despre stocarea într-un registru secret şi comunicarea datelor privind "viaţa privată" a unei persoane (Hotărârea Leander împotriva Suediei din 26 martie 1987, seria A nr. 116, pag. 22, alin. 48).
Respectarea vieţii private include dreptul individului de a întreţine şi de a dezvolta relaţii cu semenii săi; în plus nici o ratiune nu permite excluderea activităţii profesionale sau comerciale din sfera notiunii de "viaţa privată" (hotărârile Niemietz împotriva Germaniei din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-B, pag. 33, alin. 29, şi Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere 1997-III, pag. 1015-1016, alin. 42-46).
Curtea a subliniat deja concordanta dintre aceasta interpretare extensiva şi Convenţia Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981 privind protecţia persoanelor faţă de procesarea datelor cu caracter personal, intrata în vigoare la 1 octombrie 1985, care are drept scop "protejarea (...) oricărei persoane fizice (...), respectarea (...) în special a dreptului la viaţa privată, faţă de procesarea datelor cu caracter personal" (art. 1), acestea fiind definite la art. 2 ca "orice informaţie privind o persoană fizica identificata sau identificabila" [Amann împotriva Suediei (GC) nr. 27.798/95, alin. 65, CEDO 2000-...].
În plus unele date de natura publică pot tine de viaţa privată atunci când ele sunt în mod sistematic adunate şi introduse în fisiere ţinute de autorităţile publice, cu atât mai mult cu cat se referă la trecutul îndepărtat al unei persoane.
44.În speta Curtea constata ca scrisoarea S.R.I. din 19 decembrie 1990 conţinea diverse informaţii asupra vieţii reclamantului, în special asupra studiilor sale, activităţilor politice şi cazierului sau judiciar, parte din ele fiind culese cu mai mult de 50 de ani înainte. În opinia Curţii, astfel de informaţii, sistematic culese şi introduse într-un fisier ţinut de agenţi ai statului, pot fi analizate din punctul de vedere al notiunii de "viaţa privată", în sensul art. 8 alin. 1 din convenţie. Şi aceasta cu atât mai mult cu cat unele informaţii au fost declarate nereale, ca în prezenta cauza, riscand sa aducă atingere reputaţiei reclamantului.
În consecinţa, art. 8 din convenţie este aplicabil.
B. Cu privire la respectarea exigenţelor art. 8
1.Cu privire la existenta unei încălcări
45.În opinia Guvernului trei condiţii trebuie îndeplinite cumulativ pentru a exista o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private:
–înregistrarea sa intereseze persoana în discuţie;
–informaţiile sa fi fost folosite;
–imposibilitatea persoanei respective de a le contesta.
Or, în speta atât înregistrarea, cat şi folosirea datelor referitoare la reclamant au avut loc înaintea ratificării convenţiei de către România. În ceea ce priveşte pretinsa imposibilitate de a contesta informaţiile, Guvernul susţine ca, dimpotriva, reclamantul are posibilitatea de a contesta datele care contravin realităţii, dar ca el nu a folosit cai de atac adecvate.
46.Curtea reaminteste ca atât înregistrarea de către o autoritate publică a unor date privind viaţa privată a unui individ, cat şi folosirea lor şi refuzul de a acorda posibilitatea ca acestea să fie contestate constituie o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private, garantat de art. 8 alin. 1 din convenţie (hotărârile Leander împotriva Suediei citata mai sus, pag. 22, alin. 48, Kopp împotriva Suediei din 25 martie 1998, Culegere 1998-II, pag. 540, alin. 53, şi Amann împotriva Suediei citata mai sus, alin. 69 şi 80).
În speta, din scrisoarea S.R.I., datată 19 decembrie 1990, reiese fără nici o indoiala ca acest serviciu deţine informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului. Dacă este adevărat ca aceasta scrisoare este anterioară datei de 20 iunie 1994, data la care dispoziţiile convenţiei au intrat în vigoare pentru România, Guvernul nu a susţinut ca începând cu această dată S.R.I. a încetat să deţină informaţii asupra vieţii private a reclamantului. Curtea subliniaza, de asemenea, ca aceste date au fost folosite şi ulterior, de exemplu în cadrul acţiunii în revizuire care s-a finalizat prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997.
Atât înregistrarea acestor date, cat şi folosirea lor, însoţite de refuzul de a-i acorda reclamantului posibilitatea să le conteste, constituie o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private, garantat de art. 8 alin. 1 din convenţie.
2.Justificarea încălcării
47.Principala problema care se pune este aceea de a şti dacă încălcarea astfel constatată se poate justifica din punct de vedere al art. 8 alin. 2 din convenţie. Reglementand o excepţie la un drept garantat de convenţie, acest alineat este de stricta interpretare. Recunoscând ca într-o societate democratica existenta unor servicii de informaţii se poate dovedi legitima, Curtea reaminteste ca supravegherea secreta a persoanelor nu este acceptată de convenţie decât ca o măsura strict necesară pentru apărarea instituţiilor democratice (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei mai sus citata, pag. 21, alin. 42).
48.Pentru a răspunde exigenţelor art. 8 din convenţie, o astfel de ingerinta trebuie să fie "prevăzută de lege", sa urmărească unul dintre scopurile legitime menţionate la alin. 2 şi, în plus, să fie necesară într-o societate democratica pentru atingerea scopului respectiv.
49.Guvernul a considerat ca măsurile în discuţie erau prevăzute de lege. Datele au fost folosite de S.R.I. în cadrul unei proceduri reglementate de Decretul-lege nr. 118/1990, care da posibilitatea persoanelor persecutate de regimul comunist sa primească despăgubiri. Conform art. 11 din actul normativ menţionat, nu se acordă despăgubiri persoanelor care au avut o activitate fascista.
50.Conform susţinerilor reclamantului, păstrarea şi folosirea fisierului nu sunt măsuri prevăzute de lege, deoarece dreptul intern nu are reglementări suficient de precise pentru ca cetăţenii sa cunoască în ce împrejurări şi condiţii autoritatea publică poate culege, stoca şi folosi informaţii cu privire la viaţa lor privată. Mai mult decât atât, legea interna nu defineste cu suficienta precizie modalitatea de exercitare a acestor competente şi nu conţine garanţii împotriva abuzurilor.
51.Comisia a considerat ca dreptul intern nu definea cu suficienta precizie condiţiile în care S.R.I. putea să arhiveze, sa comunice şi sa folosească informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului.
52.Curtea reaminteste jurisprudenta sa constanta, conform căreia "prevăzut de lege" înseamnă nu doar o anume baza legală în dreptul intern, dar şi calitatea legii în cauza: astfel, aceasta trebuie să fie accesibila persoanei şi previzibila (a se vedea Hotărârea Amann împotriva Elvetiei mai sus citata, alin. 50).
53.În cauza de faţa Curtea constata ca art. 6 din Decretul-lege nr. 118/1990, invocat de Guvern ca temei al măsurii incriminate, permite oricărei persoane să facă dovada ca răspunde cerinţelor necesare în vederea recunoaşterii anumitor drepturi, fie prin documente oficiale eliberate de autorităţile competente, fie prin orice element cu valoare de proba. Nu exista totuşi o anumită reglementare cu privire la modalitatea în care poate fi obţinută o astfel de proba şi nici nu se acordă competente Serviciului Roman de Informaţii de a culege, păstra şi comunică date privind viaţa privată.
Curtea trebuie deci sa verifice dacă Legea nr. 14/1992 cu privire la organizarea şi funcţionarea S.R.I., invocată de altfel şi de Guvern, poate constitui fundamentul legal al acestor măsuri. Cu privire la acest aspect se constată că legea menţionată autorizeaza S.R.I. sa culeagă, să arhiveze şi sa folosească informaţii care vizează securitatea naţionala, motiv pentru care Curtea are dubii cu privire la relevanta pentru securitatea naţionala a datelor deţinute despre reclamant. Cu toate acestea, reaminteste ca în primul rând autorităţile naţionale şi mai ales instanţele sunt chemate sa interpreteze şi să aplice dreptul intern (Hotărârea Kopp împotriva Elvetiei mai sus citata, pag. 541, alin. 59) şi constata ca prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel Bucureşti a confirmat legalitatea deţinerii de către S.R.I. a datelor respective, în calitate de depozitar al arhivelor fostelor organe de siguranţă.
Acesta este motivul pentru care Curtea concluzioneaza ca arhivarea unor date cu privire la viaţa privată a reclamantului are temei legal în dreptul intern.
54.Curtea apreciază ca şi cerinţa accesibilitatii legii a fost îndeplinită, din moment ce Legea nr. 14/1992 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992.
55.În ceea ce priveşte cerinţa previzibilitatii legii, Curtea reaminteste ca o norma este "previzibila" numai atunci când este redactată cu suficienta precizie, în asa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţa de specialitate - să îşi corecteze conduita. Curtea a subliniat importanţa acestui concept mai ales atunci când este vorba despre o supraveghere secreta (Hotărârea Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, reluată în Hotărârea Amann împotriva Elvetiei mai sus citata, alin. 56):
Curtea reaminteste ca sintagma «prevăzută de lege» nu se referă doar la dreptul intern, ci vizează şi calitatea «legii»; prin aceasta expresie se înţelege compatibilitatea legii cu principiul preeminentei dreptului, menţionat explicit în preambulul convenţiei (...). Înseamnă - şi aceasta reiese din obiectul şi din scopul articolului 8 - ca dreptul intern trebuie să ofere o anume protecţie împotriva incalcarilor arbitrare ale drepturilor garantate de paragraful 1 (...). Or, pericolul arbitrarului apare cu o deosebită claritate atunci când o autoritate îşi exercită în secret atribuţiile (...).
(...) Deoarece aplicarea unei măsuri secrete de supraveghere a convorbirilor telefonice nu poate fi cenzurata de persoana vizata sau de public, «legea» contravine principiului preeminentei dreptului atunci când marja de apreciere acordată executivului, nu este limitată. Prin urmare, legea trebuie să definească suficient de clar limitele marjei de apreciere acordate executivului, dar şi modalităţile de exercitare, având în vedere scopul legitim al măsurii în discuţie, pentru a oferi persoanei protecţie adecvată împotriva arbitrarului.
56.Pentru a se determina "calitatea" dispoziţiilor legale invocate în cauza, trebuie analizat în ce măsura dreptul intern stabileşte cu suficienta precizie condiţiile în care S.R.I. poate să arhiveze şi sa folosească informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului.
57.Curtea constata ca art. 8 din Legea nr. 14/1992 prevede că pot fi culese, înregistrate şi arhivate în dosare secrete informaţii vizând siguranţa naţionala.
Totuşi nici o reglementare interna nu prevede limite ce urmează să fie respectate în exercitarea acestei competente. Astfel, dreptul intern nu defineste genul de informaţie ce poate fi înregistrată, categoriile de persoane susceptibile să facă obiectul măsurilor de supraveghere, precum strângerea şi arhivarea datelor, nici împrejurările în care pot fi luate aceste măsuri şi nici procedura care trebuie urmată. De asemenea, legea nu stabileşte limite cu privire la vechimea informaţiilor deţinute şi la durata păstrării lor.
Art. 45 dispune ca S.R.I. va prelua în păstrare şi folosire arhivele care au aparţinut fostelor organe de informaţii care au avut competente pe teritoriul României şi permite consultarea documentelor S.R.I. cu aprobarea directorului.
Curtea observa ca acest articol nu include nici o dispoziţie explicita şi detaliată cu privire la persoanele autorizate sa consulte dosarele, natura dosarelor, procedura care trebuie urmată şi modul în care pot fi utilizate informaţiile astfel obţinute.
58.Curtea observa, de asemenea, ca, deşi art. 2 din Legea nr. 14/1992 împuterniceşte autorităţile competente sa autorizeze acele măsuri necesare în vederea prevenirii şi contracararii amenintarilor la siguranţa naţionala, motivul unor astfel de ingerinţe nu este suficient de precis definit.
59.Curtea trebuie, de asemenea, sa verifice dacă exista garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor, deoarece un sistem de supraveghere secreta destinat sa protejeze siguranţa naţionala, motivat de ideea apărării democraţiei, creează riscul de a o submina sau chiar de a o distruge (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei mai sus citata, alin. 49-50).
Pentru a fi compatibil cu exigenţele art. 8, un sistem de supraveghere secreta trebuie să conţină garanţii stabilite de lege, aplicabile atunci când activitatea structurilor abilitate sa supravegheze este controlată. Procedurile de control trebuie să respecte cat se poate de fidel valorile unei societăţi democratice, în special principiul preeminentei dreptului, la care se referă în mod expres preambulul convenţiei. Aceasta înseamnă ca orice ingerinta a executivului în exercitarea drepturilor unei persoane va fi supusă unui control eficient, asigurat - cel puţin şi în ultima instanţa - de către puterea judecătorească, care oferă cele mai largi garanţii de independenta, imparţialitate şi procedura (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei mai sus citata, pag. 25-26, alin. 55).
60.În cauza de faţa Curtea retine ca sistemul românesc de strangere şi de arhivare a informaţiilor nu furnizează astfel de garanţii, deoarece Legea nr. 14/1992 nu prevede nici o procedură de control în timpul aplicării măsurii sau după ce aceasta a încetat.
61.Prin urmare, Curtea constata ca dreptul intern nu indica cu suficienta claritate limitele şi modalităţile de exercitare a marjei de apreciere acordate autorităţilor.
62.Prin urmare, deţinerea şi folosirea de către S.R.I. a unor informaţii privind viaţa privată a reclamantului nu erau măsuri "prevăzute de lege", ceea ce este suficient pentru a se constata o încălcare a art. 8. Aceasta încălcare dispenseaza Curtea de sarcina de a examina legitimitatea scopului urmărit prin măsurile dispuse şi dacă acestea erau "necesare într-o societate democratica".
63.În consecinţa, a existat o încălcare a art. 8.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 din convenţie
64.Reclamantul a arătat ca absenta oricărei forme de atac în faţa unei instanţe naţionale, care să dispună anularea fisierului ce conţinea date privitoare la persoana sa şi a datelor inexacte, este contrară art. 13.
Conform art. 13:
Oricare persoana ale carei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost incalcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.
65.Guvernul a susţinut ca reclamantul a obţinut satisfactie prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997, care a declarat nule menţiunile făcute în Scrisoarea S.R.I. datată 19 decembrie 1990. În ceea ce priveşte distrugerea sau modificarea datelor din fisierul păstrat de S.R.I., Guvernul apreciază ca reclamantul nu a ales calea de atac adecvată. Cererea sa ar fi trebuit să aibă drept temei art. 54 alin. 2 din Decretul-lege nr. 31/1954, care împuterniceşte instanţa sa dispună orice măsură necesară pentru restabilirea dreptului încălcat, în speta dreptul la propria onoare şi reputaţie.
Pe de altă parte, subliniaza Guvernul, reclamantul poate să se prevaleze în prezent de dispoziţiile Legii nr. 187/1999 pentru a lua cunoştinţa de dosarul care i s-a întocmit de Securitate. În temeiul art. 15 şi 16 din această lege, reclamantul ar putea contesta în faţa unei instanţe veridicitatea informaţiilor conţinute în dosarul sau.
66.În opinia Comisiei Guvernul nu a reuşit sa demonstreze ca în dreptul român exista o cale de atac eficienta, în practica sau în drept, care să îi fi permis reclamantului să se planga de o încălcare a art. 8 din convenţie.
67.Interpretând art. 13 în lumina propriei jurisprudente, Curtea a stabilit ca doar pentru cererile ce pot fi considerate "întemeiate" din punct de vedere al convenţiei este necesară existenta unui remediu în dreptul intern (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Cakici împotriva Turciei [GC] nr. 23657/94, alin. 112, CEDO 1999-IV). Art. 13 solicita ca în fiecare ţara sa existe un mecanism care să permită persoanei remedierea în plan naţional a oricărei încălcări a unui drept consacrat în convenţie. Aceasta dispoziţie solicita deci o cale interna de atac în faţa unei "autorităţi naţionale competente" care să examineze orice cerere intemeiata pe dispoziţiile convenţiei, dar care să ofere şi reparaţia adecvată, chiar dacă statele contractante se bucura de o anume marja de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conformă obligaţiilor impuse de aceasta dispoziţie. Calea de atac la care art. 13 face referire trebuie să fie "efectivă" atât din punct de vedere al reglementării, cat şi al rezultatului practic (Hotărârea Wille împotriva Liechtenstein [GC]m nr. 28396/95, alin. 75, CEDO 1999-III).
68.Curtea constata ca cererea reclamantului privind deţinerea de date privind viaţa personală, în scop de arhivare şi utilizare, cu încălcarea art. 8 din convenţie, are fără indoiala un caracter întemeiat. Reclamantul trebuia deci sa beneficieze de o cale de atac interna efectivă în sensul art. 13 din convenţie.
69."Autoritatea" la care se referă art. 13 nu trebuie să fie neapărat o instanţa de judecată. Totuşi atribuţiile şi garanţiile procesuale oferite de o astfel de autoritate prezintă o deosebită importanţa pentru a determina caracterul efectiv al caii de atac oferite (Hotărârea Klass şi alţii mai sus citata, pag. 30, alin. 67).
În plus, atunci când este vorba despre un sistem secret de supraveghere, un mecanism obiectiv de control poate fi suficient atâta timp cat măsurile rămân secrete. Persoana trebuie să aibă la indemana o cale de atac numai atunci când măsurile au fost făcute publice (Hotărârea Klass şi alţii mai sus citata, pag. 31, alin. 70-71).
70.În cauza Guvernul a susţinut ca reclamantul putea introduce o acţiune intemeiata pe art. 54 din Decretul nr. 31/1954. Curtea apreciază ca aceasta apărare nu poate fi reţinută.
În primul rând, Curtea constata ca art. 54 din decret deschide calea unei acţiuni în justiţie cu caracter general, care are ca scop apărarea drepturilor nepatrimoniale incalcate. Or, Curtea de Apel Bucureşti a arătat în Hotărârea din 25 noiembrie 1997 ca S.R.I. era abilitat de lege să deţină informaţii cu privire la reclamant, provenite din dosarele fostelor servicii de informaţii.
În al doilea rând, Guvernul nu a putut prezenta Curţii vreo hotărâre pronunţată în dreptul intern care să constituie jurisprudenta în materie. El nu a demonstrat deci ca o astfel de cale de atac ar fi fost efectivă. Prin urmare, excepţia preliminară invocată de Guvern va fi respinsă.
71.În ceea ce priveşte mecanismul creat prin Legea nr. 187/1999, presupunand ca s-ar fi înfiinţat consiliul prevăzut, Curtea constata ca nici dispoziţiile invocate de Guvernul pârât şi nici vreo alta prevedere a acestei legi nu permit contestarea deţinerii de către agenţii de stat a datelor cu privire la viaţa particulară a unei persoane sau contestarea veridicitatii acestor informaţii. Sistemul de control instituit de art. 15 şi 16 nu vizează decât divulgarea de informaţii cu privire la identitatea unor colaboratori şi agenţi ai Securităţii.
72.Alte informaţii cu privire la alte dispoziţii din dreptul român care să permită contestarea deţinerii de către serviciile de informaţii a unor date referitoare la viaţa privată a reclamantului sau contestarea veridicitatii acestor informaţii nu au fost furnizate Curţii.
73.Prin urmare, Curtea constata ca reclamantul a fost victima încălcării art. 13.
IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din convenţie
74.Reclamantul a susţinut ca nesoluţionarea de către instanţe a cererilor privind despăgubirile civile şi cheltuielile de judecată a reprezentat o atingere a "dreptului la instanţa", incalcandu-se astfel dispoziţiile art. 6 din convenţie, care prevede următoarele:
1.Orice persoană are dreptul la judecarea într-un termen rezonabil a cauzei sale (...) de către o instanţa (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...).
75.Guvernul nu s-a pronunţat în aceasta privinta.
76.Comisia a decis sa examineze acest capăt de cerere din punctul de vedere al obligaţiei mai generale impuse de art. 13 de a oferi o cale de atac efectivă care să permită introducerea unor cereri privind încălcările convenţiei.
77.Curtea observa ca, pe lângă aspectele referitoare la absenta unei cai de atac care să permită soluţionarea cererii de modificare sau distrugere a fisierului conţinând datele personale ale reclamantului, acesta se plange şi de faptul ca, deşi a solicitat despăgubiri civile şi restituirea cheltuielilor de judecată, Curtea de Apel Bucureşti nu s-a pronunţat cu privire la aceste capete de cerere.
78.Nu exista nici un dubiu asupra caracterului civil, în sensul art. 6 alin. 1, al cererii de acordare a despăgubirilor civile şi cheltuielilor de judecată, iar Curtea de Apel Bucureşti era competenţa să se pronunţe cu privire la acestea (Hotărârea Robins împotriva Regatului Unit din 23 septembrie 1997, Culegere 1997-V, pag. 1809, alin. 29).
Prin urmare, Curtea apreciază ca omisiunea Curţii de Apel Bucureşti de a examina aceasta cerere a adus atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A, pag. 12, alin. 30).
79.A existat deci şi o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie.
V. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
80.Reclamantul a solicitat acordarea unor despăgubiri în conformitate cu art. 41 din convenţie, care prevede următoarele:
Dacă Curtea declara ca a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite decât o inlaturare incompleta a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acorda părţii lezate, dacă este cazul, o reparatie echitabila.
A. Despăgubiri
81.Reclamantul a solicitat 20 miliarde lei (ROL) reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin divulgarea unor informaţii false şi defaimatoare în legătură cu persoana sa, precum şi prin refuzul autorităţilor timp de mai mulţi ani de a admite eroarea şi de a o indrepta.
82.Guvernul a solicitat respingerea acestor pretenţii, apreciind că nu sunt rezonabile, mai ales datorită faptului ca în faţa instanţelor naţionale reclamantul nu a solicitat astfel de despăgubiri.
83.Curtea reaminteste jurisprudenta sa constanta conform căreia împrejurarea ca un reclamant nu a solicitat despăgubiri în faţa unei instanţe interne nu va determina respingerea cererii respective ca nefondata, cu atât mai mult cu cat acest lucru nu constituie un obstacol în calea admisibilităţii cererii [Hotărârea De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva Belgiei din 10 martie 1972 (art. 50), seria A nr. 14, pag. 10, alin. 20]. Mai mult, în cazul de faţa Curtea constata, contrar susţinerilor Guvernului, ca reclamantul a cerut în faţa instanţelor interne sa i se acorde, cu titlu de prejudiciu moral, suma simbolica de 1 leu, cerere nesolutionata de instanţe.
Curtea mai observa ca informaţiile considerate defaimatoare au fost declarate nule de Curtea de Apel Bucureşti, răspunzând astfel parţial cererii reclamantului. Se apreciază ca reclamantul a suferit totuşi un prejudiciu moral, datorită faptului ca a existat un fisier secret, contrar exigenţelor art. 8, că nu a existat o cale de atac efectivă în aceasta privinta, nu a avut loc un proces echitabil şi a trecut un număr de ani până când o instanţa să constate ca este competenţa sa anuleze informaţiile defaimatoare.
Prin urmare, Curtea constata ca în cauza a existat o atingere grava a drepturilor domnului Rotaru, iar suma de 50.000 FRF reprezintă o reparatie echitabila a prejudiciului moral suferit. Aceasta suma va trebui plătită în lei româneşti, conform ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii.
B. Cheltuieli de judecată
84.Reclamantul a solicitat 38 milioane ROL (13.450 FRF) reprezentând:
a)30 milioane ROL, cheltuielile de judecată achitate în procedura interna, din care 20 milioane ROL, cheltuielile de transport şi cazare la Iaşi şi Bucureşti şi 10 milioane ROL pentru cheltuieli diverse (taxe de timbru, telefon, fotocopii etc.); b) 8 milioane ROL, taxele necesare în faţa instituţiilor convenţiei, din care 6 milioane ROL, cheltuieli de traducere şi secretariat, 1.250.000 ROL, cheltuieli de călătorie Barlad-Bucureşti şi 1 milion ROL, cheltuieli pentru viza franceza a fiului reclamantului.
85.Guvernul considera această sumă exorbitanta, cu atât mai mult cu cat reclamantul ar fi solicitat judecarea în lipsa în toate procedurile interne.
86.Curtea reaminteste ca în temeiul art. 41 din convenţie ea rambursează cheltuielile care au fost stabilite ca efectiv şi neapărat necesare şi au fost calculate la o sumă rezonabila (a se vedea, printre altele, Hotărârea Nikolova împotriva Bulgariei [GC] nr. 31.195/96, alin. 79, CEDO 1999-II). În aceasta privinta trebuie reamintit ca reclamantului i se poate acorda de către Curte nu numai plata taxelor şi cheltuielilor în faţa organelor convenţiei, ci şi plata celor suportate în faţa instanţelor naţionale, pentru ca acestea din urma sa prevină sau sa corecteze încălcările constatate de Curte (Hotărârea Van Geyseghem împotriva Belgiei [GC] nr. 26103/95, alin. 45, CEDO 1999-I).
87.Curtea observa ca reclamantul nu a fost reprezentat în faţa instanţelor interne. Ea arata, de asemenea, ca reclamantul şi-a aparat singur cauza în faţa Comisiei şi ca în faţa Curţii a fost reprezentat în şedinţa publică. Curtea constata, de asemenea, ca a fost plătită domnului Rotaru de către Consiliul Europei suma de 9.759,72 FRF cu titlu de asistenţa judiciară.
Curtea acorda integral reclamantului suma solicitată de el, mai precis 13.450 FRF, minus suma deja plătită de Consiliul Europei cu titlu de asistenţa judiciară. Suma este convertibilă în lei româneşti la rata de schimb de la data când vor fi făcute plăţile.
C. Dobânzi
88.Curtea considera potrivit să se retina nivelul dobânzilor care se aplică legal în Franţa la data adoptării prezentei hotărâri, adică 2,74% pe an.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA
1.respinge, în unanimitate, excepţia preliminară a Guvernului de pierdere a calităţii de victima;
2.uneste cu fondul, în unanimitate, excepţia preliminară a Guvernului de neepuizare a căilor de atac interne şi o respinge în unanimitate după examinarea pe fond;
3.decide, cu 16 voturi contra 1, ca a existat o încălcare a art. 8 din convenţie;
4.decide, în unanimitate, ca a existat o încălcare a art. 13 din convenţie;
5.decide, în unanimitate, ca a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie;
6.decide, în unanimitate:
a)ca statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în termen de 3 luni, 50.000 (cincizeci mii) franci francezi cu titlu de daune morale şi 13.450 (treisprezece mii patru sute cincizeci) franci francezi cu titlu de taxe şi cheltuieli, minus 9.759,72 (noua mii şapte sute cincizeci şi noua) franci francezi şi 72 (şaptezeci şi doua) centime, sume convertibile în lei româneşti la rata de schimb din ziua în care vor fi plătite;
b)ca aceste sume vor trebui majorate cu o dobânda simpla de 2,74% pe an, începând cu data expirării termenului menţionat şi până la data la care reclamantul îşi va incasa banii;
7.respinge, în unanimitate, alte cereri de satisfactie echitabila.
Redactată în limbile franceza şi engleza, apoi pronunţată în şedinţa publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg la data de 4 mai 2000.
Luzius Wildhaber,
preşedinte
Michele De Salvia,
grefier
La prezenta hotărâre se anexează, conform art. 45 alin. 2 din convenţie şi art. 74 alin. 2 din regulamentul Curţii, următoarele opinii:
–opinia concordanta a domnului Wildhaber, la care s-au alăturat domnii Makarczyk, Turmen, Costa, doamna Tulkens, domnul Casadevall şi doamna Weber;
–opinia concordanta a domnului Lorenzen;
–opinia parţial separată a domnului Bonello.
OPINIA CONCORDANTA
a domnului judecător Wildhaber, la care se alătură opiniile domnilor Makarczyk, Turmen, Costa, doamnei Tulkens, domnului Casadevall şi doamnei Weber
În cauza de faţa reclamantul a invocat o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private, cauzată de deţinerea şi utilizarea de către Serviciul Roman de Informaţii (S.R.I.) a unui fisier conţinând informaţii, cele mai multe din perioada 1946-1948. Una dintre acestea era în sensul că în anul 1937, în timpul studiilor (atunci când acesta avea doar şaisprezece ani), fusese membru al unei miscari de tip "legionar", adică o organizaţie paramilitara de extrema dreapta, naţionalista şi antisemita. Aceasta informaţie, dezvaluita într-o scrisoare de la sfârşitul lui 1990, expediată de Ministerul de Interne, a fost declarata inexactă în anul 1997 de către Curtea de Apel Bucureşti. Cu toate acestea, s-ar părea ca informaţia încă mai este consemnată în fişierele S.R.I., fără ca hotărârea din anul 1997 să fie şi ea menţionată în acel fisier. În plus, reclamantul nu a primit nici daune-interese şi nici vreo indemnizaţie pentru taxele şi cheltuielile ocazionate de procedurile iniţiate. O acţiune în despăgubire împotriva S.R.I. a fost respinsă în 1994. Aparent, dreptul românesc nu îi permite încă reclamantului sa conteste deţinerea de către S.R.I. a unor informaţii privind viaţa sa privată, sa respingă veridicitatea acestora din urma sau să solicite distrugerea lor.
În acest context Curtea din Strasbourg decide ca a existat o încălcare a art. 8, 13 şi a art. 6 alin. 1. Conform jurisprudenţei sale constante (Hotărârea Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, pag. 36-38, alin. 87-88; Hotărârea Kruslin şi Huvig împotriva Frantei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A, pag. 24-25, alin. 36-37, şi 176-B, pag. 56-57, alin. 35-36; Hotărârea Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III, pag. 1017, alin. 51; Hotărârea Kopp împotriva Elvetiei din 25 martie 1998, Culegere 1998-II, pag. 543, alin. 75-76; şi Hotărârea Amann împotriva Elvetiei [GC] nr. 27798/95, alin. 61-62 şi 77-81, CEDO 2000-...), Curtea apreciază ca normele de drept intern care permit strângerea, consemnarea şi arhivarea în dosare secrete a unor informaţii vizând securitatea naţionala nu prezintă un grad suficient de previzibilitate. Prin urmare, deţinerea şi folosirea de către S.R.I. a unor informaţii cu privire la viaţa privată a reclamantului nu erau "prevăzute de lege", motiv pentru care a existat o încălcare a art. 8. Personal, subscriu total acestor concluzii.
Cu toate acestea - fie ca baza legală este sau nu este suficienta -, as dori sa adaug ca în speta am serioase îndoieli cu privire la faptul ca încălcarea drepturilor reclamantului ar fi urmărit un scop legitim din punct de vedere al art. 8 alin. 2. De altfel, pentru mine este de necontestat ca restrangerea acestui drept nu este necesară într-o societate democratica.
În ceea ce priveşte scopul legitim, de obicei Curtea admite ca acesta este legitim atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alineatul 2 din art. 8-11. Totuşi, fiind vorba de securitatea naţionala, apreciez ca trebuie să existe cel puţin o legătură rezonabila şi reală între măsurile care aduc atingere vieţii private şi obiectivul invocat pentru ca acest scop să poată fi considerat legitim. Din punctul meu de vedere păstrarea arbitrară a unor informaţii privind viaţa privată a persoanelor cu scopul asigurării securităţii naţionale este de natura sa ridice probleme serioase.
În cauza Rotaru informaţiile culese de regimul trecut, într-un mod nelegal şi arbitrar, cu privire la activitatea desfăşurată de o persoană în adolescenta şi în timpul studiilor, în urma cu mai mult de 50 de ani şi chiar, în unul dintre cazuri, 63 de ani, unele dintre ele dovedindu-se că nu corespund adevărului, sunt încă păstrate, fără a se oferi vreo garanţie adecvată şi eficienta împotriva abuzurilor. Nu este sarcina Curţii să se pronunţe ca aceste informaţii trebuie distruse, ca trebuie să existe o reglementare privind dreptul de acces la aceste informaţii sau dreptul de a cere rectificarea acestora ori dacă un alt sistem ar fi conform convenţiei. Este totuşi greu de precizat ce anume interes privind securitatea naţionala poate justifica continua păstrare a informaţiilor privind viaţa privată a reclamantului. Prin urmare, consider ca onorata Curte ar fi trebuit să constate ca măsura în discuţie nu urmarea un scop legitim în sensul art. 8 alin. 2.
Aceasta concluzie nu ar mai fi făcut necesară examinarea împrejurării de a şti dacă măsura era necesară într-o societate democratica, deoarece aceasta depinde de existenta unui scop legitim. Dacă totuşi Curtea ar fi preferat sa accepte existenta unui scop legat de siguranţă naţionala, ar fi trebuit sa reaminteasca ca statele nu dispun de puteri discretionare nelimitate pentru a supune persoanele fizice unor măsuri de supraveghere secreta. Astfel, trebuie să existe un echilibru între interesul unui stat de a lua măsurile necesare pentru protecţia siguranţei naţionale şi gravitatea măsurilor care duc la încălcarea dreptului reclamantului la respectarea vieţii private. Curtea din Strasbourg a subliniat în repetate randuri ca "un sistem secret de supraveghere, având drept scop apărarea siguranţei naţionale, creează riscul de a pune în pericol sau chiar de a distruge democraţia pe motiv ca o apara" (Hotărârea Leander împotriva Suediei din 26 martie 1987, seria A nr. 116, pag. 25, alin. 60; vezi şi Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, pag. 21-23, alin. 42 şi 49 şi, mutatis mutandis, Hotărârea Chahal împotriva Regatului Unit din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, pag. 1.866, alin. 131, şi Hotărârea Tinnely amp; Sons Ltd şi alţii şi McElduff şi alţii împotriva Regatului Unit din 10 iulie 1998, Culegere 1998-IV, pag. 1662, alin. 77). Acesta este motivul pentru care Curtea trebuie să îşi formeze convingerea ca supravegherea secreta a cetăţenilor este strict necesară apărării instituţiilor democratice şi ca exista garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor.
Având în vedere ansamblul circumstanţelor cauzei şi în lumina consideratiilor de mai sus cu privire la scopul legitim, trebuie să tragem concluzia ca în speta nu era deloc necesară încălcarea dreptului reclamantului la viaţa privată într-o societate democratica, pentru atingerea unui scop legat de securitatea naţionala.
Într-un cuvânt deci, chiar dacă ar fi existat în cauza Rotaru un temei legal previzibil, Curtea ar fi trebuit totuşi să se pronunţe pentru încălcarea art. 8, fie pe motivul ca nici un scop legitim nu justifica perpetuarea păstrării unui sistem abuziv de fisiere secrete, fie pentru ca această măsură în mod evident nu era necesară într-o societate democratica.
OPINIA CONCORDANTA
a domnului judecător Lorenzen
Am votat în speta în favoarea concluziilor majorităţii, având în vedere aceleaşi motive. Aceasta nu înseamnă ca as fi în mod fundamental în dezacord cu observaţiile prezentate de domnul judecător Wilhaber în opinia sa concordanta cu privire la celelalte cerinţe ale art. 8 alin. 2. Motivul pentru care nu m-am raliat punctului sau de vedere consta doar în faptul ca în jurisprudenta sa Curtea a decis în mod constant ca atunci când o măsura ce a dus la încălcarea dreptului garantat de art. 8 nu este "prevăzută de lege", nu mai este necesar să se examineze dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii cerute de art. 8 alin. 2. Mi se pare esenţială menţinerea acestei jurisprudente.
OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ
a domnului judecător Bonello
1.Majoritatea a decis ca a existat o încălcare a art. 8, după ce a constatat ca dispoziţiile acestui articol sunt aplicabile cauzei analizate. Am votat împreună cu majoritatea în favoarea constatării altor încălcări ale convenţiei, dar nu pot sa reţin aplicabilitatea art. 8.
2.Art. 8 protejeaza viaţa privată a individului. În centrul acestei protecţii se afla dreptul oricărei persoane de a nu expune publicului aspectele cele mai intime ale fiinţei sale. Exista anumite elemente, în persoana noastră, în modul nostru de a gandi, care, din punct de vedere al convenţiei, trebuie să rămână inaccesibile. Nu este legitima disecarea, păstrarea, clasarea sau divulgarea unor date care se referă la domeniile cele mai secrete ale activităţii, orientarii sau convingerii unui individ, adapostite în spatele zidurilor confidenţialităţii.
3.În schimb, activităţi care sunt, prin însăşi natura lor, publice şi care se hranesc cu adevărat din publicitate nu beneficiază în nici un fel de protecţia oferită de art. 8.
4.Informaţiile secrete deţinute de serviciile de securitate ale statului, pe care reclamantul a solicitat să le consulte, erau în principal legate de:
a)participarea activa a unui anume Aurel Rotaru la o mişcare politica;
b)cererea sa pentru publicarea a doua pamflete politice;
c)apartenenţa sa la secţiunea tineret a unui partid politic;
d)faptul că nu avea antecedente penale (alin. 13).
5.Primele trei tipuri de informaţie trimit exclusiv la activităţile publice, eminamente publice as spune eu, în măsura în care activitatea politica şi publicistica implica noţiunea de public ca o condiţie a existenţei şi succesului sau. Documentele nu aratau ca reclamantul ar fi votat pentru un anume partid politic - ceea ce, bineînţeles, ar fi constituit o patrundere în zona interzisă de confidenţialitate -, ci faceau dovada, în principal, a unor manifestări publice de militantism public ale lui Aurel Rotaru în cadrul unor organizaţii publice.
6.În ce măsura păstrarea unor documente privind activităţile eminamente publice ale unui individ încalcă dreptul acestuia la viaţa privată? Până acum, în mod corect după aprecierea mea, Curtea a decis ca protecţia oferită de art. 8 vizează unele domenii confidenţiale, precum datele medicale şi sanitare, activitatea şi orientarea sexuală, legăturile de familie, relaţiile profesionale şi comerciale, precum şi alte probleme de ordin privat în care orice imixtiune a publicului ar constitui o depasire ilegala a barierelor naturale ale sinelui. Militantismul public în cadrul unor partide politice publice nu are, după părerea mea, nimic de-a face cu principiul care ridica protecţia vieţii private la rangul de drept fundamental.
7.Al patrulea element din informaţiile pe care le conţinea fisierul în ceea ce îl priveşte pe reclamant trimite la o nota în care se arata ca acesta nu are cazier judiciar. În opinia Curţii chiar şi aceasta informaţie atrage o încălcare a dreptului la viaţa privată al reclamantului. Curtea a subliniat ca observaţiile serviciilor române de informaţii (care conţin informaţii dintre care unele datează de mai mult de 50 de ani) includeau şi cazierul judiciar al reclamantului şi a concluzionat ca "astfel de informaţii, atunci când sunt sistematic strânse şi arhivate într-un fisier păstrat de agenţi ai statului, vizează «viaţa privată» în sensul art. 8 alin. 1 din convenţie" (alin. 44).
8.Aceasta, mi se pare mie, depăşeşte în mod periculos sfera art. 8. A declara ca păstrarea de către poliţie a cazierului judiciar a unei persoane aduce atingere art. 8 (chiar dacă reiese, ca în speta de faţa, ca individul în cauza nu are antecedente judiciare) poate avea consecinţe incalculabile şi importante în ceea ce priveşte securitatea naţionala, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infractionalitatii, valori pe care art. 8 le protejeaza în mod expres.
9.As fi acceptat, deşi nu cu toată convingerea, ca păstrarea de către poliţie a cazierului judiciar al unei persoane poate constitui o ingerinta în exercitarea dreptului la viaţa privată, dar m-as fi grabit sa adaug ca o asemenea ingerinta se justifica prin prevenirea unor infracţiuni penale şi protejarea securităţii naţionale. Curtea nu a considerat util să facă aceasta.
10.Bineînţeles, confuzia mea nu are ca obiect decât cenzurarea de către Curte a păstrării de informaţii de natura penală. Este absolut de înţeles ca divulgarea gratuita şi nelegitima a conţinutului cazierelor judiciare pune probleme din punct de vedere al art. 8.
11.Curtea pare sa acorde o importanţa deosebită faptului ca "unele informaţii au fost declarate false şi risca sa aducă atingere reputaţiei reclamantului" (alin. 4). Aceste preocupări pun doua probleme distincte: cea a inexactitatii informaţiilor şi cea a caracterului lor defaimator.
12.Unele dintre datele păstrate în fisierul reclamantului nu se referă în realitate la el, ci la o persoană care avea acelaşi nume. Fără indoiala, aceasta înseamnă informaţii "false" din punct de vedere al reclamantului. Dar inexactitatea "unor informaţii intrate în domeniul public" le transforma oare în date cu caracter privat? Logica acestui rationament imi scapa.
13.Încă o dată recunosc fără nici o dificultate ca informaţiile "false" stocate erau de natura sa îi afecteze reputaţia. S-ar părea ca în ultimul timp Curtea incearca sa acrediteze ideea ca "reputaţia" ar putea pune probleme din punctul de vedere al art. 8*1). Deschiderea art. 8 către aceste noi perspective ar adauga protecţiei dreptului omului o noua dimensiune incitanta. În opinia mea însă Curtea ar trebui sa atace frontal aceasta reforma şi nu sa o abordeze aproape pe furis, ca o problemă marginala a dreptului la viaţa privată.
*1) Hotărârea Fayed împotriva Regatului Unit din 21 septembrie 1994, seria A nr. 294-B, pag. 50-51; Hotărârea Niemietz împotriva Germaniei din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-B, pag. 36.
14.Dacă as fi impartasit teza majorităţii, conform căreia dreptul la viaţa privată protejeaza şi informaţii eminamente publice, as fi subscris şi eu la pronunţarea cu privire la încălcarea art. 8, deoarece nu am nici o rezervă referitor la concluzia Curţii, conform căreia păstrarea şi folosirea de către forţele de ordine a informaţiilor privitoare la reclamant nu erau "prevăzute de lege" (alin. 57-63).
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.