Hotărârea din 26 februarie 2019

La originea cauzei se află cererile îndreptate împotriva României, introduse la Curte în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția“) de către resortisanți români, în marea lor majoritate, la diferite date indicate în tabelul anexat.

Guvernul român („Guvernul“) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Guvernul român a fost informat în privința tuturor cererilor în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; de asemenea, a fost informat în privința unor cereri (nr. 37.487/03, 21.121/04, 13.354/05 și 35.547/07) în care au fost formulate capete de cerere și în temeiul art. 6 din Convenție.

Informate în privința dreptului lor de a depune observații scrise în temeiul art. 36 § 1 din Convenție, guvernele francez (cererile nr. 37.487/03 și 7.174/04) și german (Cererea nr. 12.838/07) nu și-au exprimat intenția de a interveni în cadrul procedurii.

Doamna Iulia Motoc, judecător ales să reprezinte România, s-a abținut de la judecarea cauzei (art. 28 din Regulamentul Curții). În consecință, președintele a decis să îl desemneze pe domnul Krzysztof Wojtyczek, judecătorul ales să reprezinte Polonia, drept judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din Convenție și art. 29 § 1 din Regulament).

ÎN FAPTI. Circumstanțele cauzei

Lista reclamanților și detaliile relevante ale cererilor sunt prezentate în tabelul anexat.

Circumstanțele de fapt și de drept prezentate în cererile actuale sunt similare cu cele ale reclamanților din Cauza Străin și alții împotriva României (Cererea nr. 57.001/00, pct. 5-18, CEDO 2005-VII), precum și ale reclamanților Rodan, soț și soție, din Cauza Preda și alții împotriva României (Cererea nr. 9.584/02 și alte 7 cereri, pct. 35-41, 29 aprilie 2014).

Pe scurt, reclamanții au obținut hotărâri judecătorești definitive care constatau că naționalizarea de către fostul regim comunist a proprietăților acestora fusese nelegală și că nu au încetat să fie titularii legitimi ai respectivelor proprietăți. În pofida faptului că titlurile de proprietate ale acestora nu au fost contestate, reclamanții nu au putut redobândi posesia asupra proprietăților, întrucât acestea din urmă fuseseră vândute de către stat unor terțe părți. Reclamanții nu au primit compensații pentru respectivele proprietăți.

Istoricul dreptului și practicii interne relevante în ceea ce privește recunoașterea proprietăților naționalizate în mod nelegal vândute de către stat către terțe părți a fost rezumat în hotărârile Curții în cauzele Brumărescu împotriva României (MC) (nr. 28.342/95, pct. 34-35, CEDO 1999-VII); Străin și alții (citată anterior, pct. 19-23); Maria Atanasiu și alții împotriva României (nr. 30.767/05 și 33.800/06, pct. 44 și urm., 12 octombrie 2010); Preda și alții (citată anterior, pct. 68-74); și Dickmann și Gion împotriva României (nr. 10.346/03 și 10.893/04, pct. 52-58, 24 octombrie 2017).

ÎN DREPTI. Cu privire la conexarea cererilor

Având în vedere obiectul similar al cererilor, Curtea consideră oportună examinarea acestora conexat, într-o singură hotărâre.II. Locus standi

Moștenitorii unora dintre reclamanți au informat Curtea despre decesul respectivilor reclamanți și, în calitate de rude apropiate, și-au exprimat intenția de a continua procedura în locul lor. Guvernul nu a prezentat obiecții în acest sens. Având în vedere legăturile strânse de rudenie și interesele legitime ale moștenitorilor de a continua procedura, Curtea admite că moștenitorii reclamanților decedați pot continua procedura în locul lor. Prin urmare, va continua să examineze cererile respective, la solicitarea moștenitorilor (a se vedea tabelul anexat pentru detalii).III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

Reclamanții au susținut că imposibilitatea de a redobândi posesia proprietăților lor naționalizate în mod nelegal sau de a le fi asigurate compensații, în pofida hotărârilor care le-au recunoscut drepturile de proprietate, a constituit o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede:

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.

A. Cu privire la admisibilitate1. Cererile nr. 20.106/04 și 12.838/07a) Cererea nr. 20.106/04 (Maria Magdalena Suru)

În 2015, părțile au transmis informații actualizate cu privire la capetele de cerere formulate de reclamantă în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1; aceste informații arătau că, la 5 martie 2014, reclamanta a primit despăgubiri din partea autorităților interne. În special, în temeiul unei hotărâri din 19 iunie 2012 pronunțate de instanțele interne, care i-au recunoscut încă o dată dreptul la despăgubiri, reclamanta fusese invitată să aleagă două proprietăți dintr-o listă pusă la dispoziție de autorități. Reclamanta a făcut o alegere la momentul respectiv. În acest sens, Guvernul a susținut că problema ridicată de prezenta cerere a fost soluționată.

În observațiile sale din 12 ianuarie 2015, reclamanta a arătat că nu a putut intra în posesia proprietăților primite ca despăgubire.

Curtea reamintește că, în temeiul art. 37 § 1 lit. b) din Convenție, poate, „[...] în orice stadiu al procedurii, să hotărască scoaterea de pe rol a unei cereri atunci când circumstanțele permit să se tragă concluzia că [...] litigiul a fost rezolvat [...]“.

Curtea ia notă de susținerile părților și de faptul că reclamanta a acceptat despăgubirea care i-a fost acordată la 5 martie 2014. Din dosarul cauzei, inclusiv din observațiile Guvernului din octombrie 2015 reiese că, începând cu 16 octombrie 2015, beneficiază de deplina posesie asupra celor două proprietăți primite ca despăgubire.

Prin urmare, Curtea apreciază că aspectul care a dus la plângerea formulată de reclamantă în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost soluționat în sensul art. 37 §1 lit. b) din Convenție și că respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt definite în Convenție și în protocoalele la aceasta, nu îi impune să continue examinarea cererii în temeiul art. 37 § 1 in fine. În consecință, cauza trebuie să fie scoasă de pe rol, în măsura în care se referă la acest capăt de cerere.

b)Cererea nr. 12.838/07 (Michael și Iohann Ehrmann)

Guvernul a susținut, printre altele, că reclamanții au depus cererea de restituire în 2005 și că nu au introdus o cale de atac împotriva deciziei interne prin care li s-a respins acțiunea în despăgubiri. În consecință, Guvernul a invocat neepuizarea căilor de atac interne disponibile.

Reclamanții au susținut că autoritățile ar fi trebuit să soluționeze cererea lor de reparare integrală (restitutio in integrum) în temeiul dispozițiilor generale care reglementează proprietatea, astfel cum sunt prevăzute de Codul civil, iar nu în temeiul legilor speciale privind restituirea proprietăților naționalizate.

Curtea observă de la bun început că hotărârea judecătorească definitivă în cauza reclamanților se limita la recunoașterea unui drept la despăgubire în conformitate cu legile speciale de restituire a proprietății și că, în anul 2005, reclamanții au ales să depună o cerere de restituire în conformitate cu Legea nr. 10/2001 privind restituirile. Cu toate acestea, nu au urmat cu diligență această cale de atac.

Având în vedere cele menționate anterior, Curtea consideră că obiecția Guvernului trebuie admisă și că acest capăt de cerere trebuie respins în temeiul art. 35 §1 și §4 din Convenție pentru neepuizarea căilor de atac interne.

2.Restul cererilor

Guvernul a susținut că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne disponibile și/sau că aceștia nu puteau pretinde că dețin o proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, plângerile lor fiind, prin urmare, incompatibile rationae materiae.

Reclamanții au contestat aceste argumente și au susținut că mecanismul de compensare instituit prin legislația internă nu era eficient.

Curtea reamintește că a luat deja pe larg în considerare și a respins aceleași obiecții privind pretinsa inaplicabilitate a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în situații identice celor din prezenta cauză (a se vedea Străin și alții, citată anterior, pct. 30, 31 și 38).

De asemenea, a luat deja în considerare și a respins în repetate rânduri susținerile Guvernului în ceea ce privește pretinsa eficacitate a legilor de restituire a proprietății, inclusiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013, în cauze în care existau titluri de proprietate valide concurente (a se vedea Străin și alții, citată anterior, pct. 54-56, Preda și alții, citată anterior, pct. 133 și 141, și Dickmann și Gion, citată anterior, pct. 72 și 78).

Constată că, în cauză de față, Guvernul nu a invocat niciun fapt nou sau argument în măsură să o convingă să ajungă la o concluzie diferită cu privire la admisibilitatea acestui capăt de cerere. Obiecția Guvernului în această privință trebuie așadar respinsă.

De asemenea, Curtea observă că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarate admisibile.B. Cu privire la fond

Reclamanții au susținut că faptul că până în prezent nu au redobândit posesia bunurilor lor sau nu le-a fost oferită o despăgubire în cazul în care redobândirea posesiei nu era posibilă le-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor.

Guvernul și-a reiterat obiecția privind admisibilitatea și a susținut că reclamanții ar fi trebuit să urmeze procedurile prevăzute de legile de restituire a proprietății, inclusiv Legea nr. 165/2013.

Curtea observă că, la fel ca în cazul reclamanților din Cauza Străin și alții, citată anterior, și, totodată, ca în cazul doamnei și domnului Rodan din Cauza Preda și alții, citată anterior, reclamanții din prezenta cauză au obținut hotărâri definitive care recunoșteau nelegalitatea confiscării proprietăților lor de către stat și dreptul lor de proprietate legitim cu efect retroactiv asupra respectivelor proprietăți. Aceste hotărâri nu au fost contestate sau casate până în prezent. Reclamanții nu au fost în măsură, până în prezent, să redobândească posesia proprietăților menționate în tabelul anexat sau să obțină despăgubiri pentru această lipsire de proprietate.

Curtea reamintește că în Cauza Preda și alții a constatat că imposibilitatea reclamanților de a redobândi posesia proprietăților lor, în pofida hotărârilor definitive care le recunoșteau retroactiv drepturile de proprietate, a constituit o lipsire de proprietate în sensul celei de a doua teze a art. 1 primul paragraf din Protocolul nr. 1 și că o astfel de lipsire, coroborată cu lipsa totală a unei despăgubiri, le-a impus reclamanților o sarcină disproporționată și excesivă, cu încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Preda și alții, citată anterior, pct. 146, 148 și 49).

A reiterat constatările din cauza cea mai recentă și similară, Dickmann și Gion, citată anterior (pct. 103-104).

De asemenea, Curtea constată că Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument în măsură să o convingă să ajungă la o concluzie diferită în speță. În special, Legea nr. 165/2013, care, potrivit Curții, nu oferă o cale de atac efectivă pentru situații similare celor din prezenta cauză (a se vedea Preda și alții, citată anterior, pct. 149, Dickman și Gion, citată anterior, pct. 100-102, și supra, pct. 23), nu a fost modificată în urma hotărârilor Curții sus-menționate. Nici Guvernul nu a susținut că practica instanțelor interne s-a schimbat ulterior acestor hotărâri pentru a interpreta Legea nr. 165/2013 astfel încât să poată fi considerată ca oferind o cale de atac efectivă pentru reclamanții din speță.

Considerentele de mai sus îi sunt suficiente Curții pentru a-i permite să concluzioneze că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Toți reclamanții, cu excepția celor din cererile nr. 37.487/03, 1.195/04, 21.121/04 și 33.435/04, au formulat, de asemenea, diverse capete de cerere în temeiul art. 6 din Convenție pe care Curtea le-a examinat cu atenție. În lumina tuturor elementelor de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor și a libertăților stabilite în Convenție sau în protocoalele la aceasta.

Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) și art. 35 § 4 din Convenție.V. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

Art. 41 din Convenție prevede:

În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.

Reclamanții au depus cereri de acordare a unei reparații echitabile la diferite date, în perioada 2006-2010. În 2015 au actualizat aceste cereri la solicitarea Curții.

Guvernul a făcut comentarii în replică la cererile inițiale și actualizate ale reclamanților de acordare a unei reparații echitabile.

În sprijinul cererilor și susținerilor în ceea ce privește prejudiciul material, reclamanții și Guvernul au transmis unul sau mai multe dintre următoarele documente:

a)rapoarte de expertiză realizate de experți autorizați, fie ai Ministerului Justiției sau membri ai Asociației Naționale a Evaluatorilor (ANEVAR), care este o asociație recunoscută de guvernul român drept asociație de interes public. Rapoartele de expertiză au estimat valoarea de piață a proprietăților pretinse după vizitarea acestora (experții reclamanților), utilizând criteriile definite de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2008, care stabilește chiriile proprietăților de stat, standardele și recomandările stabilite de Asociația Națională a Evaluatorilor (ANEVAR) și Standardele internaționale de evaluare (IVS). Experții guvernamentali nu au vizitat proprietățile;

b)deciziile administrative în temeiul Legii nr. 165/2013 care acordă măsuri compensatorii calculate potrivit criteriilor stabilite de legea menționată sau valori estimative calculate de organele administrative competente (a se vedea art. 41 din Legea nr. 165/2013, Preda și alții, citată anterior, pct. 70);

c)copii ale contractelor de vânzare care indică prețul pe metru pătrat pentru proprietățile învecinate.

Astfel cum Curtea s-a pronunțat în mai multe rânduri, o hotărâre prin care Curtea constată o încălcare impune statului pârât obligația legală de a pune capăt respectivei încălcări și de a-i repara consecințele astfel încât să restabilească pe cât posibil situația existentă înainte de încălcare [a se vedea Iatridis împotriva Greciei (reparație echitabilă) (MC), nr. 31.107/96, pct. 32, CEDO 2000-XI, și Guiso-Gallisay împotriva Italiei (reparație echitabilă) (MC), nr. 58.858/00, pct. 90, 22 decembrie 2009].

Curtea consideră că, în circumstanțele cauzei, restituirea proprietăților în discuție va pune reclamanții, pe cât posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.

În lipsa unei asemenea restituiri din partea statului pârât, Curtea reține că acesta trebuie să plătească reclamanților, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare cu valoarea actuală a proprietăților (a se vedea Preda și alții, citată anterior, pct. 163).

În ceea ce privește suma de bani pretinsă cu titlu de foloase sau beneficii nerealizate din bunurile reclamantelor, Curtea respinge acest capăt de cerere. A acorda o sumă de bani pe această bază ar reprezenta un proces speculativ, având în vedere că foloasele obținute din deținerea proprietății depind de diverși factori [a se vedea Buzatu împotriva României (reparație echitabilă), nr. 34.642/97, pct. 18, 27 ianuarie 2005, și Preda și alții, citată anterior, pct. 164)].

Curtea observă discrepanța dintre estimările reclamanților în privința valorii proprietăților lor și cele avansate de Guvern.

Având în vedere informațiile de care dispune referitoare la prețurile bunurilor imobile pe piața locală, inclusiv documentele transmise de părți, precum și jurisprudența sa consacrată privind cauze similare (a se vedea Maria Atanasiu și alții, citată anterior, pct. 253; Preda și alții, citată anterior, pct. 164; și Dickmann și Gion, citată anterior, pct. 113-18), Curtea consideră rezonabil și echitabil, astfel cum prevede art. 41, să acorde reclamanților sumele indicate în tabelul anexat, pentru prejudiciul material.

Curtea consideră că ingerința gravă în exercitarea dreptului reclamanților la respectarea bunurilor lor nu poate fi compensată în mod adecvat prin simpla constatare a unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1. Pronunțându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenție, Curtea acordă reclamanților sumele indicate în tabelul anexat, pentru prejudiciul moral.

Unii dintre reclamanți fie nu au formulat cereri pentru rambursarea cheltuielilor de judecată, fie nu au reușit să le justifice. În consecință, Curtea nu consideră că există vreun motiv pentru a le acorda vreo sumă cu acest titlu (a se vedea tabelul anexat).

În ceea ce privește capetele de cerere formulate de restul reclamanților, ținând seama de documentele pe care le deține și de jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabil să acorde sumele indicate în tabelul anexat pentru toate cheltuielile de judecată.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.