referitoare la interpretarea art. 115 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare
Dosar nr. 1.449/1/2025
| Mariana Constantinescu | - vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului |
| Beatrice Ioana Nestor | - pentru președintele Secției I civile |
| Adina Oana Surdu | - președintele Secției a II-a civile |
| Elena Diana Tămagă | - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal |
| Lavinia Dascălu | - judecător la Secția I civilă |
| Mirela Vișan | - judecător la Secția I civilă |
| Maricel Nechita | - judecător la Secția I civilă |
| Liviu Eugen Făget | - judecător la Secția I civilă |
| Mihaela Glodeanu | - judecător la Secția I civilă |
| Mărioara Isailă | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Iulia Manuela Cîrnu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Cosmin Horia Mihăianu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Diana Manole | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Marcela Marta Iacob | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Cristinel Grosu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Alina Pohrib | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Andreea Bercaru | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Emilian-Constantin Meiu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Alexandru Răzvan George Popescu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).
Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena-Mădălina Ivănescu, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Iași - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 7.468/99/2019.
Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, iar părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept; au fost comunicate opinii de către specialiști.
Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
Prin Încheierea din 20 martie 2025 pronunțată în Dosarul nr. 7.468/99/2019, Curtea de Apel Iași - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, cu privire la următoarele chestiuni de drept:
În interpretarea art. 115 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, perioada de repaus de 24 de ore reprezintă un repaus zilnic, derogatoriu de la durata repausului zilnic reglementat prin art. 135 din Codul muncii, și, în cazul ultimei ture din săptămâna de lucru, se cumulează cu repausul săptămânal prevăzut de art. 137 din Codul muncii sau este o prevedere autonomă și se aplică în concret doar între două ture succesive de lucru?
În interpretarea art. 137 alin. (5) din Codul muncii, compensația pentru munca desfășurată în zile de repaus săptămânal, egală cu dublul compensațiilor aferente sporului pentru munca suplimentară, se cuvine salariatului chiar dacă munca prestată în zile de repaus săptămânal nu este în afara duratei normale a timpului de muncă?
Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 2 iulie 2025 cu nr. 1.449/1/2025, termenul de judecată fiind stabilit la 24 noiembrie 2025.II. Dispozițiile legale supuse interpretării
Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 53/2003 sau Codul muncii)
Articolul 115
(...)
(2)Durata zilnică a timpului de muncă de 12 ore va fi urmată de o perioadă de repaus de 24 de ore.
Articolul 135
(1)Salariații au dreptul între două zile de muncă la un repaus care nu poate fi mai mic de 12 ore consecutive.
(2)Prin excepție, în cazul muncii în schimburi, acest repaus nu poate fi mai mic de 8 ore între schimburi.
Articolul 137
(1)Repausul săptămânal este de 48 de ore consecutive, de regulă sâmbăta și duminica.
(…)
(4)În situații de excepție zilele de repaus săptămânal sunt acordate cumulat, după o perioadă de activitate continuă ce nu poate depăși 14 zile calendaristice, cu autorizarea inspectoratului teritorial de muncă și cu acordul sindicatului sau, după caz, al reprezentanților salariaților.
(5)Salariații al căror repaus săptămânal se acordă în condițiile alin. (4) au dreptul la dublul compensațiilor cuvenite potrivit art. 123 alin. (2)
Alte norme de drept relevante
Articolul 113
(1)Repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămânii este, de regulă, uniformă, de 8 ore pe zi timp de 5 zile, cu două zile de repaus.
(2)În funcție de specificul unității sau al muncii prestate, se poate opta și pentru o repartizare inegală a timpului de muncă, cu respectarea duratei normale a timpului de muncă de 40 de ore pe săptămână.
Articolul 120
(1)Munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art. 112, este considerată muncă suplimentară.
(...)
Articolul 121
(1)La solicitarea angajatorului salariații pot efectua muncă suplimentară, cu respectarea prevederilor art. 114 sau 115, după caz.
(...)
Articolul 123
(1)În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia.
(2)Sporul pentru munca suplimentară, acordat în condițiile prevăzute la alin. (1), se stabilește prin negociere, în cadrul contractului colectiv de muncă sau, după caz, al contractului individual de muncă, și nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iași - Secția I civilă, reclamantul Sindicatul Mișcarea Feroviară (Sindicatul), în numele și pentru membrul de sindicat AB, a solicitat, prin cel de-al cincilea capăt al cererii de chemare în judecată, obligarea angajatorului Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători“ - S.A. București - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Iași („CFR Călători - SA“) la plata dublului compensațiilor, conform art. 137 din Codul muncii, respectiv a sporului de ore suplimentare de 200% aferent orelor de muncă desfășurată cu nerespectarea repausului săptămânal, precizând că în ultimii 3 ani (3.12.2016-3.12.2019) a prestat activitatea continuă de 1.200 de ore (40 de ore pe lună) care ar trebui să fie plătite cu 200% din salariul de bază.
În motivarea acestui capăt de cerere, reclamantul a arătat că prin acordarea după ultima tură de lucru cu durată de 12 ore doar a unui repaus de 48 de ore consecutive, din care 24 de ore reprezintă repausul zilnic subsecvent ultimei ture de lucru, prevăzut de art. 115 alin. (2) din Codul muncii, și doar restul de 24 de ore reprezintă repausul săptămânal, a suferit nerespectarea permanentă și perpetuă a dreptului la repaus săptămânal de 48 de ore consecutive, prevăzut de art. 137 alin. (1) din Codul muncii, astfel că este îndreptățit la acordarea compensațiilor prevăzute de alin. (5) al aceluiași text legal.
Pârâta a depus întâmpinare, prin care, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii.
Prin întâmpinare și precizările depuse ulterior, pârâta a arătat că reclamantul a beneficiat de repaus săptămânal, însă în alte zile decât sâmbăta și duminica; în activitatea reclamantului nu au existat intervale de lucru continuu, nefiind incident art. 137 alin. (5) din Codul muncii; Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru („Directiva 2003/88/CE“) permite derogări de la durata repausului în cazul lucrătorilor din anumite domenii, precum cel feroviar; a fost respectat dreptul la repaus prin acordarea în succesiune, după prima tură de 12 ore, a unui repaus zilnic de 24 de ore și, după a doua tură de 12 ore, a unui repaus de 48 de ore, rotație reluată succesiv; această cadență a turelor de lucru și a repausurilor este necesară pentru a asigura efectuarea normei de muncă lunare de către angajații mecanici de tren.
Prin Sentința civilă nr. 751/2024 din 16 aprilie 2024, Tribunalul Iași - Secția I civilă a dispus, cu privire la cel de-al cincilea capăt al cererii de chemare în judecată, obligarea pârâtei să îi achite reclamantului sporul de ore suplimentare de 200% aferent orelor de muncă desfășurată cu nerespectarea repausului săptămânal, în perioada 3.12.2016-3.12.2019, conform evidențelor existente la nivelul angajatorului.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Iași a reținut aplicabilitatea prevederilor art. 112 alin. (1), art. 113, 115, 137 și art. 123 alin. (2) din Codul muncii.
În fapt, a constatat că durata timpului de lucru, pentru munca desfășurată de reclamant, este de 40 de ore pe săptămână, repartizarea timpului de lucru realizându-se în ture, inegal. Regimul de muncă este de 12 ore de serviciu urmate de 24 de ore de repaus. Această repartizare a timpului de muncă este în concordanță cu prevederile art. 113 alin. (2) din Codul muncii, precum și cu prevederile art. 115 din Codul muncii.
În aplicarea dispozițiilor art. 114 alin. (4) din Codul muncii, prin contractele colective de muncă încheiate la nivelul unității pârâte în perioada de referință (2016-2019) (CCM) s-a prevăzut, la art. 42 alin. (8) teza a V-a, faptul că durata timpului de muncă, ce include și orele suplimentare, poate fi prelungită peste 48 de ore pe săptămână, cu condiția ca media orelor de muncă, calculată pe o perioadă de referință de 6 luni calendaristice, să nu depășească 48 de ore pe săptămână.
În ceea ce privește acordarea repausului zilnic și săptămânal, potrivit art. 44 alin. (1) din contractele colective de muncă încheiate în perioada de referință 2016-2019, s-a stipulat că repausul săptămânal este, de regulă, sâmbăta și duminica, iar în situații de excepție zilele de repaus săptămânal sunt acordate cumulat, după o perioadă de activitate continuă ce nu poate depăși 14 zile calendaristice, cu autorizarea inspectoratului teritorial de muncă și cu acordul sindicatului, prevederile fiind în concordanță cu dispozițiile art. 137 alin. (1) și (4) din Codul muncii. Totodată, art. 44 alin. (3) din contractele colective de muncă prevede că timpul liber între două ture de lucru este de cel puțin 24 de ore consecutive, cuprinse între sfârșitul programului de lucru al unei ture și începutul programului de lucru al turei următoare, cu respectarea exigențelor impuse de dispozițiile art. 115 alin. (2) din Codul muncii.
Din probele administrate, tribunalul a constatat că reclamantul nu a beneficiat întotdeauna de repausul săptămânal de 48 de ore consecutive.
Împotriva încheierii de ședință din 6.12.2023 și a sentinței civile sus-menționate, a declarat apel pârâta CFR Călători - S.A., solicitând admiterea căii de atac și schimbarea în parte a hotărârii apelate.
În ceea ce privește obligarea „la plata cumulată a sporului pentru ore suplimentare și a sporului pentru zile festive, pentru orele suplimentare prestate în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale cu depășirea normei lunare și necompensate cu timp liber corespunzător, astfel cum rezultă din pontaje pentru perioada 3.12.2016-3.12.2019“, precum și a „sporului de ore suplimentare de 200%, aferent orelor de muncă desfășurată cu nerespectarea repausului săptămânal, în perioada 3.12.2016-3.12.2019“, raportat și la considerentele instanței de fond, având în vedere și dispozițiile art. 120 alin. (1), art. 122 alin. (1), art. 123 alin. (1), art. 137 din Codul muncii, art. 42 pct. 8, art. 44 alin. (2) și ale art. 24 din CCM/Acorduri privind repausul săptămânal, apelanta a susținut că din interpretarea coroborată a dispozițiilor anterior enunțate rezultă că repausul săptămânal este de 48 de ore consecutive, de regulă sâmbăta și duminica, iar, în cazul în care repausul în zilele de sâmbătă și duminică ar prejudicia interesul public sau desfășurarea normală a activității, acesta poate fi acordat și în alte zile stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate. În această situație, salariații vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă.
Pentru orele lucrate în zilele de sâmbătă și duminică, reclamantul nu poate beneficia atât de sporul pentru munca suplimentară, reglementat de CCM ori de Codul muncii, cât și de sporul pentru lucrul în zilele de repaus săptămânal.
Intimatul a depus întâmpinare la apel, solicitând respingerea căii de atac, menținerea soluției instanței de fond și obligarea la plata cheltuielilor de judecată din apel, invocând, printre altele, practica Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), respectiv Hotărârea din 2 martie 2023, pronunțată în Cauza C-477/2021, IH împotriva MÁV-START Vasúti Személyszállító Zrt. (Hotărârea CJUE din 2 martie 2023), prin care Curtea a arătat că perioadele de repaus zilnic și săptămânal constituie două drepturi distincte care urmăresc obiective diferite. Se susține că decizia CJUE sus-menționată înlătură tocmai argumentația pârâtei, care a considerat că repausul zilnic este integrat în repausul săptămânal.
Prin Încheierea de ședință din 20 martie 2025, instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv:
a)există o cauză aflată în curs de judecată pe rolul Curții de Apel Iași, ce judecă în ultimă instanță, în conformitate cu prevederile art. 96 pct. 2, art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă și ale art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările ulterioare (Legea nr. 62/2011);
b)soluționarea apelului depinde de modalitatea de interpretare și aplicare a prevederilor art. 115 alin. (2) raportate la cele ale art. 113, 135 și 137 din Codul muncii. În dosarul de apel în cadrul căruia a fost formulată sesizarea, pentru a analiza în drept soluția dată de prima instanță asupra pretențiilor bănești ale reclamantului, justificate prin pretinsa neacordare integrală a repausului săptămânal și întemeiate pe art. 137 alin. (4) și (5) din Codul muncii, se impune interpretarea art. 115 alin. (2) raportat la art. 135 coroborat cu art. 137 din Codul muncii, respectiv identificarea duratei repausului subsecvent ultimei ture de lucru din săptămână (tura care precedă repausul săptămânal), cuvenit în cazul lucrătorilor cu program inegal care lucrează în ture de 12 ore. Totodată, în privința nivelului compensațiilor la care ar fi îndreptățit salariatul, soluționarea apelului depinde de interpretarea art. 137 alin. (4) și (5) din Codul muncii, în sensul de a se stabili dacă se cuvine salariatului compensația pentru munca desfășurată în intervale în care ar fi trebuit să se afle în repaus săptămânal, chiar dacă munca prestată în acele zile nu este în afara duratei normale a timpului de muncă;
c)dificultatea lămuririi chestiunilor de drept în discuție survine pe fondul existenței unor norme distincte de repartizare a timpului de muncă în cazul programului de lucru uniform față de cel inegal [art. 113 alin. (1) și (2) din Codul muncii], dar fără o reglementare corelativă în capitolul dedicat repausurilor periodice și fără o reglementare explicită a raportului dintre repausul zilnic și cel săptămânal (art. 135 și 137 din Codul muncii), precum și din reglementarea unor durate diferite de repaus fără o delimitare a câmpului de acțiune a fiecărei norme (art. 115 și 135 din Codul muncii), din reglementarea lacunară a situației în care repausul săptămânal este acordat cumulat prin raportare la o altă perioadă de referință decât săptămâna de lucru de 7 zile [art. 137 alin. (4) și (5) din Codul muncii], toate acestea alăturate necesității de interpretare a prevederilor legii naționale în conformitate cu dreptul comunitar care impune, prin art. 5 alin. (1) din Directiva 2003/88/CE, acordarea unei perioade de repaus zilnic care precedă perioada de repaus săptămânal și se cumulează cu aceasta.
d)Curtea de apel a constatat că din prevederile legale menționate nu rezultă dacă aceste compensații, prevăzute de art. 137 alin. (5) din Codul muncii, se cuvin doar dacă munca prestată în zile de repaus săptămânal este totodată și în afara duratei normale a timpului de muncă. Art. 137 alin. (4) din Codul muncii folosește sintagma „activitate continuă“, dar fără a reglementa explicit o activitate peste normă.
e)În privința noutății chestiunilor de drept sunt invocate Hotărârea CJUE din 2.03.2023 și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept nr. 65 din 26 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 13 ianuarie 2021 (Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 65/2020), arătându-se că, deși în cadrul acestei din urmă hotărâri, instanța supremă a făcut trimitere la prevederile generale din legislația primară a muncii, respectiv la art. 137 alin. (4) și (5) din Codul muncii, situația din speță ridică o chestiune diferită. În decizia sus-menționată s-a analizat aplicarea cumulativă a două sporuri reglementate în alte acte normative pentru a remunera aspecte diferite ale prestării aceleiași munci, în timp ce art. 137 alin. (4) și (5) din Codul muncii reglementează un aspect unic, cel al neacordării repausului săptămânal în cadența normată ca regulă, la 5 zile de muncă - 2 zile de repaus.
f)În urma consultării jurisprudenței instanței supreme s-a constatat că, asupra acestor probleme de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-o hotărâre pronunțată în recurs în interesul legii.
g)Problemele de drept în discuție nu fac obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, consultate la data pronunțării încheierii de sesizare.
Prin punctul de vedere formulat, apelanta-pârâtă a lăsat la aprecierea instanței de trimitere necesitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă și a arătat că a respectat întocmai atât cerințele prevăzute de Directiva 2003/88/CE, cât și prevederile Codului muncii și reglementările cuprinse în CCM.
În temeiul dispozițiilor art. 115 alin. (2) din Codul muncii, apelanta susține că, după cele 12 ore de muncă, reclamantul a beneficiat de 24 de ore de repaus zilnic, iar după tura de noapte a beneficiat de 48 de ore de repaus, ceea ce nu contravine nici art. 3 din Directiva 2003/88/CE și nici reglementărilor prevăzute în CCM în vigoare pentru perioada în litigiu [art. 44 alin. (3) din CCM].
Potrivit punctului de vedere al intimatului-reclamant, în numele și pentru membrul de sindicat reprezentat, angajatorul trebuia să-i acorde repausul zilnic de 24 de ore, plus 48 de ore repaus săptămânal, în total 72 de ore, Codul muncii fiind clar în ceea ce privește repausul zilnic și repausul săptămânal. Noțiunile de repaus zilnic și repaus săptămânal, așa cum sunt înțelese și definite de legislația Uniunii Europene, se suprapun perfect peste noțiunile de repaus zilnic și repaus săptămânal din legislația românească. Chiar dacă repausul săptămânal se acordă și în timpul săptămânii, în niciun caz nu poate fi confundat cu repausul zilnic de care beneficiază salariatul. Orele de repaus săptămânal care nu au fost acordate trebuie să fie acordate cumulat cu celelalte 48 de ore, neputând fi acordate defalcat.
În ședința publică din 13.02.2025, din oficiu, curtea de apel a mai pus în discuția părților calificarea drept ore suplimentare a orelor lucrate în perioada cuvenită ca repaus cumulat, zilnic și săptămânal.
Intimatul Sindicatul, în numele și pentru membrul de sindicat reprezentat, a exprimat oral un punct de vedere cu privire la chestiunea pusă în discuție, arătând că reprezintă muncă suplimentară orele lucrate în acele zile din cadrul repausului săptămânal care nu a fost acordat. Dacă nu s-a acordat repausul săptămânal integral într-o săptămână, restul de repaus săptămânal trebuie să fie acordat cumulat.
Titularul sesizării realizează o analiză a dreptului comunitar aplicabil în raport cu legislația națională și o prezentare exhaustivă a opiniilor exprimate cu privire la interpretarea și aplicarea normelor de drept în discuție, fără a formula însă un punct de vedere propriu cu privire la chestiunile de drept supuse dezlegării.
Ca urmare a consultării instanțelor de judecată au fost comunicate nouă hotărâri judecătorești definitive, din care rezultă o orientare jurisprudențială unanimă în sensul că:
a)în ceea ce privește prima chestiune de drept supusă dezlegării, în interpretarea art. 115 alin. (2) din Codul muncii, perioada de repaus de 24 de ore reprezintă un repaus zilnic și, în cazul ultimei ture din săptămâna de lucru, se cumulează cu repausul săptămânal prevăzut de art. 137 din Codul muncii;
b)în ceea ce privește cea de-a doua chestiune de drept supusă dezlegării, în interpretarea art. 137 alin. (5) din Codul muncii, compensația pentru munca desfășurată în zile de repaus săptămânal, egală cu dublul compensațiilor aferente sporului pentru munca suplimentară, se cuvine salariatului chiar dacă munca prestată în zile de repaus săptămânal nu este înafara duratei normale a timpului de muncă.
Din punctele de vedere teoretice transmise de către instanțele consultate au rezultat două opinii.
Într-o primă opinie, majoritară, s-a apreciat că, în interpretarea art. 115 alin. (2) din Codul muncii, perioada de repaus de 24 de ore reprezintă un repaus zilnic și, în cazul ultimei ture din săptămâna de lucru, se cumulează cu repausul săptămânal prevăzut de art. 137 din Codul muncii.
În susținerea acestei orientări au fost invocate dispozițiile articolelor 3, 5 și 15 din Directiva 2003/88/CE, precum și Hotărârea CJUE din 2 martie 2023, pronunțată în Cauza C477/21, IH împotriva MÁV-START Vasúti Személyszállító Zrt., concluzionându-se că, în condițiile în care perioadele de 11 ore și 24 de ore sunt reglementate de Directiva 2003/88/CE ca reprezentând duratele minime de repaus zilnic și repaus săptămânal, iar prin legislația națională [art. 115 alin. (2) și art. 137 alin. (1) din Codul muncii] s-au reglementat, pentru ipoteza supusă judecății, durate mai mari, de 24 de ore, respectiv 48 de ore, normele interne nefăcând altceva decât să transpună prevederile directivei într-un mod mai favorabil angajaților, permis de actul normativ european, natura juridică a perioadelor de timp arătate nu poate fi diferită, iar interpretarea dată de CJUE este pe deplin aplicabilă.
Cu privire la raporturile dintre dispozițiile art. 135 și ale art. 115 alin. (2) din Codul muncii s-a reținut că primele au un caracter general și stabilesc limitele minime, în vreme ce perioada de 24 de ore este mai mare decât aceste limite și este reglementată de art. 115 alin. (2) din Codul muncii pentru ipoteza indicată în acest articol, natura juridică fiind în esență aceeași.
Acordarea cumulată a repausului zilnic și a celui săptămânal este o regulă care se impune pentru toate categoriile de lucrători, prin urmare, inclusiv salariatul cu un program neuniform, indiferent de efectuarea normei de muncă de 40 de ore pe săptămână, trebuie să aibă asigurat un repaus cumulat, zilnic și săptămânal.
Într-o altă opinie teoretică, minoritară, s-a apreciat că, în cazul repausului zilnic de 24 de ore, prevăzut de art. 115 alin. (2) din Codul muncii, pentru respectarea dreptului la repaus săptămânal de 48 de ore consecutive, nu se impune un repaus cumulat de 72 de ore.
În susținerea acestei orientări teoretice s-a argumentat că, pentru situația salariatului cu program neuniform, inegal, prin art. 113 alin. (2) din Codul muncii, legiuitorul impune doar respectarea limitei maxime a duratei normale a timpului de muncă, de 40 de ore pe săptămână, fără a mai reglementa o anumită cadență a timpilor de lucru și de repaus.
Prevederea asigură indirect respectarea duratei totale a perioadelor de repaus dintr-o săptămână, dar poate fi considerată o excepție de la duratele perioadelor de repaus privite individual, căci repartizarea inegală a timpului de muncă va atrage implicit o dispunere neuniformă a repausurilor.
Săptămâna de lucru, în această repartizare inegală, nu ar mai asigura în mod natural, automat, o perioadă separată și integrală de repaus zilnic după ultima tură din săptămâna de lucru și înainte de repausul săptămânal, ci repausurile zilnice ar putea fi repartizate pe parcursul celor cinci zile de lucru în mod neuniform, în funcție de programarea efectuată de angajator.
Într-o primă opinie teoretică s-a apreciat că, în interpretarea art. 137 alin. (5) din Codul muncii, compensația pentru munca desfășurată în zile de repaus săptămânal, egală cu dublul compensațiilor aferente sporului pentru munca suplimentară, se cuvine salariatului chiar dacă munca prestată în zile de repaus săptămânal nu este în afara duratei normale a timpului de muncă.
În susținerea acestei orientări teoretice s-a arătat că art. 137 alin. (4) din Codul muncii nu conține vreo dispoziție care să justifice aplicarea doar în situația în care se efectuează ore suplimentare în zile ce ar fi trebuit să constituie repaus săptămânal, iar trimiterea din art. 137 alin. (5) din Codul muncii la prevederile art. 123 alin. (2) din același cod servește doar pentru cuantificarea compensațiilor cuvenite, fără a condiționa acordarea acestora de efectuarea de ore suplimentare.
Art. 137 alin. (5) din Codul muncii este o prevedere legală în favoarea angajatului, menită să compenseze afectarea dreptului acestuia la repausul săptămânal, conform alin. (4) din cuprinsul aceluiași articol, fiind suficientă existența unei situații excepționale, autorizarea inspectoratului teritorial de muncă și acordul sindicatului, respectiv acordarea repausului cumulat cu repausul săptămânal următor.
Un alt argument invocat are în vedere organizarea Codului muncii, respectiv faptul că art. 123 din codul menționat se regăsește în secțiunea a 2-a - „Munca suplimentară“ a capitolului I - „Timpul de muncă“, iar art. 137 se regăsește în secțiunea a 2-a - „Repausul săptămânal“ a capitolului II - „Repausuri periodice“.
Într-o altă opinie teoretică s-a apreciat că, în interpretarea art. 137 alin. (5) din Codul muncii, compensația pentru munca desfășurată în zile de repaus săptămânal, egală cu dublul compensațiilor aferente sporului pentru munca suplimentară, nu se acordă salariatului dacă munca prestată în zile de repaus săptămânal nu este în afara duratei normale a timpului de muncă.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat faptul că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.
În exercitarea controlului de constituționalitate a dispozițiilor legale supuse interpretării nu au fost identificate decizii care să prezinte relevanță directă cu privire la soluționarea prezentei sesizări.
În mecanismele de unificare a practicii judiciare de la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost identificată o decizie relevantă cu privire la problemele de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, respectiv:
–Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 65 din 26 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 37 din 13 ianuarie 2021, prin care a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și, în consecință, s-a stabilit că: „În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 8 și art. 10 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 raportat la art. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013 și art. IV alin. (1) și (6) din Legea nr. 79/2018 este permisă cumularea majorării de 75% din baza de calcul, acordată pentru activitatea desfășurată de funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, cu drepturile aferente muncii suplimentare prestate de aceiași funcționari peste programul normal de lucru, doar pentru orele efectiv lucrate ce depășesc durata normală a timpului de lucru potrivit art. 112 din Codul muncii.“
În jurisprudența CJUE a fost identificată o hotărâre relevantă cu privire la problemele de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, respectiv Hotărârea CJUE din 2 martie 2023, pronunțată în Cauza C-477/2021, IH împotriva MÁV-START Vasúti Személyszállító Zrt., prin care s-a stabilit că:1) „Articolul 5 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, citit în lumina articolului 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că repausul zilnic prevăzut la articolul 3 din această directivă nu face parte din perioada de repaus săptămânal prevăzută la articolul 5, ci se adaugă la aceasta.2) Articolele 3 și 5 din Directiva 2003/88, citite în lumina articolului 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că, atunci când o reglementare națională prevede o perioadă de repaus săptămânal care depășește 35 de ore consecutive, este necesar să se acorde lucrătorului, pe lângă această perioadă, și repausul zilnic, astfel cum este garantat de articolul 3 din această directivă.3) Articolul 3 din Directiva 2003/88, citit în lumina articolului 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că, atunci când unui lucrător i se acordă o perioadă de repaus săptămânal, acesta are dreptul de a beneficia și de o perioadă de repaus zilnic care precedă respectiva perioadă de repaus săptămânal.“
În conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (11) raportate la cele ale art. 516 alin. (6) din Codul de procedură civilă, au fost solicitate opiniile mai multor specialiști asupra chestiunilor de drept supuse examinării.
Au fost transmise puncte de vedere de către Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara - Catedra de drept privat, Facultatea de Drept din cadrul Academiei de Studii Economice din București și Facultatea de Drept din cadrul Universității Ecologice din București - Catedra de dreptul muncii și securității sociale.
Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au propus:
–respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Iași - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 7.468/99/2019, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
În interpretarea art. 115 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, perioada de repaus de 24 de ore reprezintă un repaus zilnic, derogatoriu de la durata repausului zilnic reglementat prin art. 135 din Codul muncii, și, în cazul ultimei ture din săptămâna de lucru, se cumulează cu repausul săptămânal prevăzut de art. 137 din Codul muncii sau este o prevedere autonomă și se aplică în concret doar între două ture succesive de lucru?
–admiterea sesizării formulate de Curtea de Apel Iași - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 7.468/99/2019 și, în consecință, în interpretarea art. 137 alin. (5) din Codul muncii, să se stabilească:
Compensația pentru munca desfășurată în zile de repaus săptămânal, egală cu dublul compensațiilor aferente sporului pentru munca suplimentară, se cuvine salariatului chiar dacă munca prestată în zile de repaus săptămânal nu este în afara duratei normale a timpului de muncă.
Conform art. 519 din Codul de procedură civilă, „dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“.
Din examinarea acestor prevederi legale, astfel cum au fost interpretate și aplicate în jurisprudența obligatorie anterioară de către Înalta Curte de Casație și Justiție, rezultă necesitatea întrunirii cumulative a următoarelor condiții de admisibilitate:
a)existența unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanță;
b)existența unei chestiuni de drept dificile, reale și veritabile, susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu;
c)soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;
d)noutatea chestiunii de drept;
e)chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
Verificându-se întrunirea acestor cerințe legale în raport cu elementele sesizării, rezultă că ele se regăsesc integral în ceea ce privește cea de-a doua întrebare, însă doar parțial raportat la prima întrebare.
Din cuprinsul încheierii de sesizare reiese că instanța de trimitere a solicitat, prin intermediul primei întrebări, lămurirea naturii juridice a noțiunii de „repaus“, inclusă în cuprinsul art. 115 alin. (2) din Codul muncii, respectiv dacă legiuitorul a înțeles să reglementeze o formă de repaus zilnic, derogatoriu, din punct de vedere al duratei, de la repausul zilnic reglementat prin art. 135 al aceluiași act normativ sau, dimpotrivă, a institut o noțiune autonomă. În funcție de răspunsul la această chestiune s-a solicitat tranșarea problemei cumulului acestui tip de repaus cu repausul săptămânal prevăzut de art. 137 din Codul muncii, în cazul ultimei ture din săptămâna de lucru.
Prin intermediul celei de-a doua întrebări s-a solicitat lămurirea regimului juridic al compensației prevăzute de art. 137 alin. (5) din Codul muncii, respectiv dacă aceasta se cuvine salariatului indiferent dacă munca prestată în zilele de repaus săptămânal nu excedează duratei normale a timpului de muncă.
Prima condiție pentru declanșarea mecanismului hotărârii prealabile este îndeplinită, deoarece litigiul în care s-a formulat sesizarea se derulează în Dosarul nr. 7.468/99/2019, în etapa procesuală a apelului, pe rolul Curții de Apel Iași - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale, care va statua în ultimă instanță, potrivit art. 214 din Legea nr. 62/2011 și art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
Condiția existenței unei chestiuni de drept dificile, reale și veritabile, susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, este, de asemenea, îndeplinită în ceea ce privește cea de-a doua întrebare și, parțial, în privința primei întrebări.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin jurisprudența sa obligatorie, a arătat că, pentru a fi în prezența unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile de a genera în viitor interpretări diferite ale unui text de lege, se cere ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, necorelată cu alte dispoziții legale. Așadar, pentru a fi considerată reală, chestiunea de drept trebuie să privească fie posibilitatea interpretării diferite sau contradictorii a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete ori, după caz, incerte, fie incidența unor principii generale, al căror conținut sau a căror sferă de aplicare este discutabil(ă) ori pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare. Simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru inițierea mecanismului de unificare jurisprudențială reprezentat de pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
În cazul prezentei sesizări, instanța de trimitere a justificat dificultatea chestiunilor de drept prin expunerea variantelor posibile de interpretare și a argumentelor care pot fi aduse în susținerea acestora.
Astfel, caracterul dificil al primei chestiuni de drept, referitoare la calificarea perioadei de repaus de 24 de ore, reglementată de art. 115 alin. (2) din Codul muncii, rezidă din omisiunea legiuitorului de a indica, în mod expres, dacă un astfel de repaus este unul zilnic, derogatoriu de la prevederile art. 135 al aceluiași act normativ, sau, dimpotrivă, reprezintă o dispoziție autonomă, cu consecința lipsei obligației angajatorului de a cumula, la sfârșitul ultimei ture de lucru a săptămânii, repausul zilnic aferent cu repausul săptămânal.
Cele două posibile interpretări învederate de către instanța de trimitere, cu consecințe diferite asupra drepturilor salariatului și obligațiilor angajatorului din perspectiva cumulului repausului zilnic cu repausul săptămânal, sunt generate și de modalitatea în care legiuitorul a înțeles să poziționeze textul art. 115 alin. (2) în corpul actului normativ. Deși, la prima vedere, acest text legal ar reglementa un repaus zilnic, în condițiile în care face vorbire despre o perioadă de repaus care urmează unei durate zilnice a timpului de muncă de 12 ore, legiuitorul a ales să includă prevederea legală în secțiunea referitoare la durata timpului de muncă, iar nu în secțiunea care reglementează repausul zilnic.
În continuarea analizei se impune a se observa însă că, prin intermediul primei întrebări adresate de către instanța de trimitere, aceasta nu a adus în discuție doar calificarea juridică a repausului reglementat de art. 115 alin. (2) din Codul muncii, ci și chestiunea cumulului între acest tip de repaus și repausul săptămânal, reglementat de art. 137 din același act normativ.
Această chestiune implică însă, după cum a argumentat însăși instanța de trimitere, necesitatea interpretării dreptului național din perspectiva dreptului comunitar și a dezlegărilor oferite de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în cuprinsul încheierii de sesizare făcându-se o analiză elaborată a Hotărârii din 2 martie 2023, pronunțată în Cauza C-477/2021, IH împotriva MÁV-START Vasúti Személyszállító Zrt. Or, astfel cum s-a statuat în mod constant în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate în cazul în care se solicită, pe calea sesizării privind pronunțarea hotărârii prealabile, lămurirea unor aspecte care se regăsesc tranșate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Prin urmare, această operațiune constituie prerogativa instanței de trimitere învestite cu soluționarea pe fond a cauzei, neputând fi delegată Înaltei Curți de Casație și Justiție pe calea procedurii hotărârii prealabile.
Așadar, este îndeplinită condiția de admisibilitate privind existența unei chestiuni de drept reale, veritabile, doar în ceea ce privește prima teză a primei întrebări adresate de către instanța de trimitere, cea de-a doua teză presupunând interpretarea și aplicarea, în cazul litigiului pendinte, a celor statuate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
În privința celei de-a doua chestiuni de drept, referitoare la regimul juridic al compensației reglementate de art. 137 alin. (5) din Codul muncii [care i se cuvine salariatului în ipoteza în care zilele de repaus săptămânal se acordă cumulat, în situația de excepție reglementată de alin. (4) al aceleiași norme legale], caracterul dificil rezidă din împrejurarea că, deși textul în discuție face vorbire despre compensația cuvenită în această ipoteză, conține o trimitere expresă la prevederile art. 123 alin. (2) din cod, care reglementează sporul pentru munca suplimentară. Prin urmare, se impune a se lămuri, astfel cum solicită instanța de trimitere, împrejurarea dacă dreptul la compensația instituită de art. 137 alin. (5) din Codul muncii se cuvine salariatului doar dacă munca prestată în zile de repaus săptămânal depășește durata normală a timpului de muncă.
Raportat la cea de-a treia condiție, din cuprinsul încheierii de sesizare reiese că soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată depinde de chestiunile de drept a căror lămurire se solicită. Astfel, obiectul litigiului este reprezentat de cererea reclamantului (membru de sindicat), în calitate de mecanic de locomotivă, de a-i fi acordate compensațiile prevăzute de art. 137 alin. (5) din Codul muncii, pentru orele de muncă prestate în timpul repausului săptămânal, invocându-se, în esență, că angajatorul nu a procedat, subsecvent ultimei ture din săptămâna de lucru, la cumulul repausului zilnic de 24 de ore, prevăzut de art. 115 alin. (2) din Codul muncii, cu repausul săptămânal de 48 de ore, prevăzut de art. 137 alin. (1) al aceluiași act normativ.
Ca urmare a admiterii acțiunii de către prima instanță, pârâta, în calitate de angajator, a formulat apel, susținând că a respectat normele legale, precum și că, pentru orele lucrate în zilele de sâmbătă și duminică, salariatul nu poate beneficia atât de sporul pentru munca suplimentară, cât și de sporul pentru lucrul în zilele de repaus săptămânal.
Așadar, este îndeplinită condiția referitoare la legătura dintre chestiunile de drept care formează obiectul sesizării și soluționarea pe fond a cauzei, în contextul în care instanța de apel urmează a valorifica, în soluționarea căii de atac, potențialele dezlegări oferite de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Este îndeplinită și condiția negativă potrivit căreia chestiunile de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. Din consultarea evidențelor instanței supreme nu rezultă existența unor dezlegări asupra chestiunilor de drept în discuție și nici a unor sesizări cu obiect similar.
În schimb, în ceea ce privește condiția referitoare la noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită, se constată că aceasta este îndeplinită doar prin raportare la cea de-a doua întrebare formulată.
Astfel cum s-a statuat în mod constant în jurisprudența consolidată a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unor interpretări concretizate într-o jurisprudență consacrată, când s-a depășit, așadar, stadiul unei practici incipiente, în curs de formare. În situația în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătorești care să fi soluționat, uneori chiar diferit, o problemă de drept, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcție de reglare - recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă (Decizia nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014; Decizia nr. 8 din 30 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 16 martie 2023).
De asemenea, s-a mai reținut în jurisprudența relevantă că noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci și de una veche, cu condiția însă ca instanța să fie chemată să se pronunțe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată. Examinarea acestei condiții necesită, prin verificarea jurisprudenței recente, a se vedea dacă, în procesul curent de aplicare a legii, instanțele au dat o rezolvare chestiunii de drept sesizate de instanța de trimitere, prezentând importanță existența și dezvoltarea unei practici judiciare constante în această materie (Decizia nr. 8 din 30 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 16 martie 2023; Decizia nr. 12 din 20 februarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 357 din 27 aprilie 2023).
Aplicând aceste principii prezentei sesizări, se observă că normele juridice a căror interpretare este solicitată se regăsesc în corpul Legii nr. 53/2003 încă de la data adoptării actului normativ, chiar dacă sub o altă numerotare [art. 112 alin. (2), respectiv art. 132 alin. (5)]. Prin urmare, pentru a fi îndeplinită condiția noutății este necesar ca practica judiciară să nu fi clarificat conținutul noțiunilor care formează obiectul sesizării.
Din această perspectivă, în urma analizei hotărârilor judecătorești comunicate de instanțele de judecată în procedura de consultare a acestora se desprinde concluzia în sensul că a fost pe deplin clarificat în jurisprudență conținutul noțiunii de „repaus“ din cuprinsul art. 115 alin. (2) din Codul muncii. Astfel, chiar dacă nu au analizat în mod expres regimul juridic al acestui tip de repaus și nu au abordat problematica unui eventual caracter autonom al noțiunii utilizate în articolul menționat, instanțele care au pronunțat hotărârile judecătorești comunicate au calificat, în mod constant și fără excepție, ca fiind un repaus zilnic cel reglementat de textul de lege indicat.
În acest context, existând un număr suficient de hotărâri judecătorești care au dezlegat chestiunea naturii juridice a repausului reglementat de art. 115 alin. (2) din Codul muncii, nefiind identificată, în practică, interpretarea concurentă prezentată de instanța de trimitere, se impune concluzia potrivit căreia, în procesul curent de aplicare a legii, instanțele au dat o rezolvare chestiunii de drept sesizate de instanța de trimitere, dezvoltându-se o practică judiciară constantă în această materie.
Prin urmare, în ceea ce privește prima chestiune de drept care formează obiectul sesizării, nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.
Procedându-se, în continuare, la analiza condiției noutății prin raportare la cea de-a doua întrebare care formează obiectul sesizării, se impune a se evidenția că, deși norma legală indicată [art. 137 alin. (5) din Codul muncii] face parte, deopotrivă, dintr-un act normativ care se află de mult timp în fondul activ al legislației, nu au fost identificate suficiente hotărâri judecătorești care să fi tranșat problema juridică adusă în discuție, în urma consultării instanțelor fiind transmis un singur exemplu jurisprudențial de interpretare și aplicare a acestui text legal.
Așadar, nu se poate reține că prevederile art. 137 alin. (5) din Codul muncii au fost lămurite prin intermediul unei practici judiciare consacrate, astfel că se păstrează caracterul de noutate, necesar pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile.
Pe cale de consecință, sintetizând cele anterior expuse, se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării în ceea ce privește prima chestiune de drept și analiza pe fond a celei de-a doua chestiuni.
Textul de lege a cărui lămurire este solicitată de către instanța de trimitere, respectiv art. 137 alin. (5) din Codul muncii, are următorul conținut: „Salariații al căror repaus săptămânal se acordă în condițiile alin. (4) au dreptul la dublul compensațiilor cuvenite potrivit art. 123 alin. (2).“
Analiza textuală a normei relevă trimiterea la alte două prevederi legale, și anume la art. 137 alin. (4) din Codul muncii, potrivit căruia „în situații de excepție zilele de repaus săptămânal sunt acordate cumulat, după o perioadă de activitate continuă ce nu poate depăși 14 zile calendaristice, cu autorizarea inspectoratului teritorial de muncă și cu acordul sindicatului sau, după caz, al reprezentanților salariaților“, respectiv la art. 123 alin. (2) din același act normativ, care prevede că „sporul pentru munca suplimentară, acordat în condițiile prevăzute la alin. (1), se stabilește prin negociere, în cadrul contractului colectiv de muncă sau, după caz, al contractului individual de muncă, și nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază“.
Dintru început, se impune a se observa că atât conținutul art. 137 alin. (5) din Codul muncii, cât și poziționarea acestuia în cuprinsul actului normativ conduc la concluzia că intenția legiuitorului nu a fost aceea de a remunera munca suplimentară prestată în afara normei legale de muncă, ci de a acorda o compensație acelor salariați care nu au beneficiat de un repaus săptămânal acordat în condițiile prevăzute de art. 137 alin. (1) și (2) al aceluiași act normativ.
Astfel, textul legal face vorbire despre situația acordării repausului săptămânal în situația de excepție reglementată la alin. (4), și anume în mod cumulat, după o perioadă de activitate continuă de maximum 14 zile calendaristice, reieșind că legiuitorul a instituit o compensație în favoarea acelor angajați care nu au beneficiat de acordarea, în fiecare săptămână de lucru, a repausului săptămânal de 48 de ore consecutive. Prin urmare, scopul normei nu constă în remunerarea unei munci suplimentare, ci în compensarea efortului depus de angajat în situația neacordării repausului săptămânal în condițiile art. 137 alin. (1) și (2) din Codul muncii.
Deopotrivă, textul legal analizat se regăsește în cuprinsul titlului III capitolul II secțiunea a 2-a din Codul muncii, referitoare la repausul săptămânal, poziționarea sa în configurarea actului normativ întărind concluzia în sensul că dreptul pecuniar instituit a fost destinat a compensa inconvenientele rezultate din faptul că angajatul nu a beneficiat, în fiecare săptămână de lucru, de 48 de ore consecutive reprezentând repaus săptămânal.
Este adevărat că art. 137 alin. (5) din Codul muncii face trimitere expresă la prevederile art. 123 alin. (2) ale aceluiași act normativ, care reglementează sporul pentru munca suplimentară, însă această trimitere servește doar cuantificării compensației cuvenite, fără a condiționa acordarea acesteia de efectuarea orelor suplimentare.
O interpretare contrară ar lăsa neacoperită situația în care angajatorul nu ar respecta prevederile referitoare la repausul săptămânal, fără a se depăși, totuși, durata normală a timpului de muncă, ipoteză în care salariatul și-ar vedea încălcat un drept important instituit de Codul muncii (dreptul la repaus săptămânal), fără posibilitatea de a fi compensat în mod corespunzător.
Pe cale de consecință, raportat la cea de-a doua întrebare, dezlegarea va fi în sensul că, în interpretarea art. 137 alin. (5) din Codul muncii, compensația pentru munca desfășurată în zile de repaus săptămânal, egală cu dublul compensațiilor aferente sporului pentru munca suplimentară, se cuvine salariatului chiar dacă munca prestată în zile de repaus săptămânal nu este în afara duratei normale a timpului de muncă.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Iași - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 7.468/99/2019, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
În interpretarea art. 115 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, perioada de repaus de 24 de ore reprezintă un repaus zilnic, derogatoriu de la durata repausului zilnic reglementat prin art. 135 din Codul muncii, și, în cazul ultimei ture din săptămâna de lucru, se cumulează cu repausul săptămânal prevăzut de art. 137 din Codul muncii sau este o prevedere autonomă și se aplică în concret doar între două ture succesive de lucru?
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Iași - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 7.468/99/2019 și, în consecință, în interpretarea art. 137 alin. (5) din Codul muncii, stabilește:
Compensația pentru munca desfășurată în zile de repaus săptămânal, egală cu dublul compensațiilor aferente sporului pentru munca suplimentară, se cuvine salariatului chiar dacă munca prestată în zile de repaus săptămânal nu este în afara duratei normale a timpului de muncă.
Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 noiembrie 2025.
VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
MARIANA CONSTANTINESCU
Magistrat-asistent,
Elena-Mădălina Ivănescu
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.
