Decizie nr. 599 din 21 octombrie 2014

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. f) şi art. 341 alin. (5)-(8) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Marcel Savin în Dosarul nr. 74/32/2014 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală, cauze cu minori şi familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 185D/2014, precum şi a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Mihai Leu în Dosarul nr. 266/787/2014 al Judecătoriei Avrig şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 538D/2014, dosar care, în cadrul dezbaterilor din data de 23 septembrie 2014, a fost conexat la primul înregistrat.

2.Dezbaterile au avut loc în ziua de 23 septembrie 2014, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea a amânat succesiv pronunţarea pentru 16 octombrie 2014 şi, respectiv, 21 octombrie 2014.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

3.Prin Încheierea nr. 2 din 18 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 74/32/2014, Curtea de Apel Bacău - Secţia penală, cauze cu minori şi familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. f) şi art. 341 alin. (5)-(8) din Codul de procedură penală, şi prin Încheierea din 15 mai 2014, pronunţată în Dosarul nr. 266/787/2014, Judecătoria Avrig a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţii ridicate de Marcel Savin şi Mihai Leu în cauze având ca obiect soluţionarea unor plângeri formulate împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată.

4.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. 38 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât posibilitatea ca magistraţii din cadrul unei curţi de apel să fie judecaţi la aceeaşi instanţă afectează dreptul la un proces echitabil şi aduce atingere principiilor constituţionale referitoare la nediscriminare, egalitatea în faţa legii, dreptul la apărare, considerând că "nu se poate vorbi de o cercetare obiectivă, imparţială în scopul aflării adevărului şi justei soluţionări a cauzei".

5.Totodată, art. 341 alin. (5)-(8) din Codul de procedură penală, potrivit cărora judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor, afectează publicitatea şi contradictorialitatea ca atribute esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, justiţia înfăptuindu-se în mod secret şi netransparent.

6.De asemenea, împrejurarea că încheierea astfel pronunţată este definitivă încalcă dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, dreptul la apărare şi accesul liber la justiţie, întrucât, în lipsa unei căi de atac, instanţa de judecată tinde să absolutizeze prezumţia de legalitate a soluţiei pronunţate de procuror.

7.Curtea de Apel Bacău - Secţia penală, cauze minori şi familie opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, dispoziţiile privitoare la competenţă, procedura de judecată şi căile de atac fiind atributul exclusiv al legiuitorului.

8.Judecătoria Avrig opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece, deşi se recunoaşte părţilor dreptul de a formula note scrise cu privire la temeinicia şi legalitatea plângerii, acestea nu cunosc apărările pe care le formulează cealaltă parte din dosar şi astfel nu sunt în măsură să îşi dezvolte toate apărările. De altfel, o componentă a garanţiilor unui proces echitabil, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, o reprezintă principiul contradictorialităţii care implică, în esenţă, posibilitatea pentru părţile unui proces penal, civil sau disciplinar de a lua cunoştinţă de toate piesele şi observaţiile prezentate judecătorului, chiar şi cele ce ar proveni de la un magistrat independent de natură săi influenţeze decizia, şi de a le discuta.

9.În concluzie, instanţa apreciază că prezenţa în faţa sa a petentului, intimatului în procesele penale, precum şi a reprezentantului Ministerului Public la dezbaterea cauzei este un element esenţial al asigurării principiului contradictorialităţii, al unui proces echitabil, cu atât mai mult cu cât soluţiile pronunţate în cadrul procedurii de soluţionare a plângerii împotriva soluţiilor de netrimitere sunt, de regulă, definitive.

10.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

11.Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile criticate sunt constituţionale.

12.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 38 alin. (1) lit. f) cu denumirea marginală Competenţa curţii de apel şi art. 341 alin. (5)-(8) cu denumirea marginală Soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară, care au următorul conţinut:

–Art. 38 alin. (1) lit. f): "(1) Curtea de apel judecă în primă instanţă: [...]

f)infracţiunile săvârşite de magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe;".

–Art. 341 alin. (5)-(8): "(5) Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor.

(6)În cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluţii:

a)respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată;

b)admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală;

c)admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.

(7)În cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară:

1.respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă;

2.verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii şi:

a)respinge plângerea ca nefondată;

b)admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală;

c)admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie;

d)admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.

(8)Încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6) şi la alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) este definitivă."

15.Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 11 referitor la Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1)-(3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 24 referitor la Dreptul la apărare şi art. 129 referitor la Folosirea căilor de atac, precum şi dispoziţiile art. 6 referitor la Dreptul la un proces echitabil, art. 13 referitor la Dreptul la un recurs efectiv, art. 14 referitor la Interzicerea discriminării şi art. 17 referitor la Interzicerea abuzului de drept din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu trimitere la art. 1 referitor la Interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenţie şi la art. 2 paragraful 1 referitor la Dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie şi art. 47 alin. 2 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

16.Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, Curtea constată că aceste prevederi au preluat soluţia legislativă care se regăsea în art. 28^1 pct. 1 lit. b^2) din Codul de procedură penală din 1968. Cu privire la conţinutul acestora instanţa de contencios constituţional a statuat prin Decizia nr. 909 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 11 ianuarie 2013, că stabilirea competenţei, inclusiv a celei după calitatea persoanei şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate prevedea, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, fără ca prin aceasta să se aducă atingere prevederilor constituţionale.

17.Astfel, reglementarea competenţei curţilor de apel de a soluţiona în primă instanţă infracţiunile săvârşite de judecătorii de la curţile de apel şi de procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe nu este de natură să aducă atingere prevederilor art. 16 din Legea fundamentală, deoarece situaţia deosebită a acestor categorii profesionale justifică un tratament juridic diferit.

18.De asemenea, textul de lege criticat nu contravine liberului acces la justiţie şi nici dreptului la un proces echitabil. Instituirea unor reguli de competenţă după calitatea persoanei nu îngrădeşte dreptul persoanelor de a se adresa instanţelor judecătoreşti şi de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, condiţii care sunt asigurate şi în situaţia judecării cauzelor în primă instanţă de către curţile de apel.

19.De asemenea, din punct de vedere terminologic, noţiunea de "tribunal independent şi imparţial" are un caracter autonom, fiind dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, această noţiune trebuie privită în sensul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Substanţa garanţiei în discuţie este dată de "dreptul la un tribunal" ca drept de acces la justiţie sau la un judecător. După cum a decis instanţa europeană de contencios al drepturilor omului, un "tribunal" se caracterizează, în sens material, prin rolul său jurisdicţional, acela de a tranşa, pe baza normelor legale aplicabile şi după o procedură organizată, orice litigiu dat în competenţa sa. În acelaşi timp, el trebuie să îndeplinească un ansamblu de condiţii, precum organizarea tribunalului prin lege, independenţa şi durata mandatului membrilor săi, precum şi imparţialitatea şi existenţa altor garanţii de procedură [a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată de Curtea de la Strasbourg în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 99].

20.Or, faptul că un judecător de la nivelul curţilor de apel poate fi judecat de către un complet constituit în cadrul aceleiaşi instanţe înlătură dubiile referitoare la imparţialitate câtă vreme acestea sunt organizate potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, şi beneficiază, în acord cu art. 35 alin. (2) din aceeaşi lege, de complete specializate pentru cauze penale. Totodată, potrivit art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, "repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat", iar, în acord cu art. 124 alin. (3) din Constituţie, "Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii", obligaţiile lor fiind cele stabilite prin Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

21.De aceea, ca o garanţie în plus, pentru înlăturarea oricăror suspiciuni de parţialitate, legiuitorul român a prevăzut în titlul IV "Răspunderea judecătorilor şi procurorilor" al Legii nr. 303/2004 [a se vedea art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004] cazurile şi condiţiile care atrag răspunderea judecătorilor şi procurorilor.

22.În ceea ce priveşte poziţia persoanelor vătămate ori a părţilor civile dintr-o cauză penală, este de observat că legiuitorul a instituit pentru acestea garanţii referitoare la modul de ascultare şi la dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a fi asistată de un avocat, de a fi încunoştinţată cu privire la desfăşurarea procedurii ori cu privire la dreptul avocatului acestora de a fi încunoştinţat să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală în condiţiile art. 111 şi următoarele şi ale art. 93 din Codul de procedură penală, după caz. În acest sens, ori de câte ori persoana vătămată are cunoştinţă de împrejurări de natură a ştirbi independenţa judecătorului competent, poate uza de prevederile art. 67 şi următoarele din Codul de procedură penală referitoare la recuzare ori strămutare. A porni de la premisa potrivit căreia completul de judecată care se supune numai legii nu poate judeca cu obiectivitate un alt judecător din cadrul aceleiaşi instanţe echivalează cu negarea tuturor acestor prevederi enunţate şi care, dimpotrivă, au menirea nu numai de a preveni, ci şi de a garanta o judecată imparţială.

23.În consecinţă, Curtea urmează a respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală.

24.În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (6)-(8), Curtea constată că aceste prevederi reglementează soluţiile pe care judecătorul de cameră preliminară le poate dispune cu privire la admisibilitatea plângerii formulate împotriva soluţiei de neurmărire sau de netrimitere în judecată, soluţii dispuse de către procuror, după cum în cauză a fost sau nu pusă în mişcare acţiunea penală şi, totodată, dispun cu privire la împrejurarea că încheierea astfel pronunţată, cu excepţia situaţiei referitoare la cazul în care se dispune începerea judecăţii, este definitivă.

25.Faptul că încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6) şi la alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) este definitivă nu este de natură a afecta constituţionalitatea prevederilor invocate, deoarece stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, atât art. 129, cât şi art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la "condiţiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată urmând a fi prevăzute "numai prin lege". Dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală şi nici accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate de autorii excepţiei nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, aşa cum s-a arătat mai sus, art. 129 din Constituţie stipulează că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii. Totodată, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispoziţiile art. 340 şi art. 341 din Codul de procedură penală, în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt aplicabile. De asemenea, prevederile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu au aplicabilitate în cauza de faţă, întrucât dreptul la un recurs efectiv este distinct de dreptul la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti.

26.Totodată, eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 şi art. 341 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului.

27.Aşa fiind, Curtea urmează să respingă ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (6)-(8) din Codul de procedură penală.

28.În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor legale criticate, judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii formulate împotriva soluţiei de neurmărire sau netrimitere în judecată dispuse de procuror prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor. Autorii excepţiei contestă aceste prevederi din perspectiva faptului că, nefiind citaţi, sunt supuşi unui act netransparent de înfăptuire a justiţiei. Totodată, sunt privaţi de dreptul la un proces echitabil, deoarece nu îşi pot face apărările în condiţii de contradictorialitate şi oralitate.

29.Curtea constată că procedura instituită de dispoziţiile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală are în vedere soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, soluţie care, în urma analizei judecătorului de cameră preliminară, poate fi confirmată sau infirmată. Raţiunea reglementării a fost impusă în legislaţia română încă din anul 1997 când Curtea, prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1997, a statuat că "fiind vorba de acte şi măsuri luate de procuror în cursul procesului penal, acestea trebuie să fie supuse nu numai controlului ierarhic, în cadrul Ministerului Public, dar şi controlului din partea instanţelor judecătoreşti". De aceea, legiuitorul, pe lângă obligaţia de a oferi oricărei persoane posibilitatea efectivă de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, trebuie să imprime acestei posibilităţi un caracter echitabil care să confere plenitudine de exerciţiu prin atingerea finalităţii urmărite.

30.Aceasta se poate realiza prin instituirea unei proceduri care să respecte cerinţele de echitate instituite de art. 21 alin. (3) în absenţa cărora este golită de conţinut orice cenzură a soluţiilor de clasare ori renunţare la urmărire penală dispuse de procuror. Exigenţa este cu atât mai evidentă cu cât ordonanţa procurorului, punând capăt conflictului de drept penal, intră în categoria actelor prin care se înfăptuieşte justiţia a căror verificare de către judecătorul de cameră preliminară trebuie să fie efectivă. Simplul drept al persoanei interesate de a se adresa justiţiei capătă caracter formal atâta vreme cât garanţiile specifice procesului echitabil nu sunt respectate.

31.Echitatea procedurii consacrată de art. 21 alin. (3) din Constituţie reprezintă o valorificare explicită a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Eo ipso aceste exigenţe erau implicit aplicabile în justiţie în temeiul art. 20 din Constituţie. Aşa fiind, aspectele legate de respectarea dreptului la un proces echitabil se examinează în funcţie de ansamblul procesului şi de principiile proprii de organizare a fiecărei proceduri. Totodată, nu poate fi înlăturată nicio eventuală analiză izolată a anumitor aspecte importante ale procedurii, chiar dacă aceasta se află într-o fază anterioară finalizării procesului. În acest sens, Curtea reaminteşte faptul că aplicabilitatea garanţiilor referitoare la procesul echitabil în fazele premergătoare judecăţii a fost confirmată în jurisprudenţa sa. Astfel, prin Decizia nr. 1.086 din 20 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 18 decembrie 2007, au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 172 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968, întrucât prevederea "care implică audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului căruia îi asigură apărarea" cuprinsă în acest text, precum şi dispoziţia "care implică audierea sau prezenţa părţii căreia îi asigură apărarea", cuprinsă în art. 173 alin. 1 din acelaşi cod, sunt neconstituţionale, fiind contrare art. 24 din Constituţie referitor la dreptul la apărare.

32.Spre deosebire de dispoziţiile art. 278^1 alin. 4 şi 5 din Codul de procedură penală din 1968, în prezent, soluţia adoptată de legiuitor, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă, în absenţa petentului, procurorului şi a intimaţilor, în condiţii lipsite de contradictorialitate şi oralitate, instituie un standard de protecţie mai scăzut. Acest fapt nu poate fi apreciat ab initio neconform cu principiile statuate de Constituţie ori de celelalte prevederi din tratatele internaţionale privind drepturile omului în măsura în care nu poate fi relevată producerea unui prejudiciu. De aceea, pentru a stabili dacă standardul astfel instituit de dispoziţiile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală afectează dreptul la un proces echitabil, Curtea este ţinută nu numai de o analiză izolată a acestora, ci şi de una din perspectivă sistematică prin încadrarea lor în economia întregii proceduri referitoare la soluţionarea plângerilor împotriva clasărilor şi renunţărilor la urmărire penală dispuse de procuror. Astfel, deşi faza prealabilă a procesului (anchetarea, instrumentarea cazului, ori verificarea legalităţii soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată dispuse de procuror) reprezintă o parte a tuturor procedurilor penale considerate ca un întreg, anumite condiţii impuse de art. 21 alin. (3) din Constituţie, cum ar fi dreptul la apărare ca o consecinţă a exercitării dreptului la un proces echitabil, pot fi relevante în măsura în care echitatea procesului poate fi afectată prin nerespectarea iniţială a acelor condiţii. De aceea, în cursul anchetei preliminare, modul de impunere a garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil este indisolubil legat de caracteristicile procedurii specifice, de circumstanţele cauzei, precum şi de posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea plângerii să fie decisiv pentru temeinicia unei acuzaţii în materie penală.

33.Conceptul de "acuzaţie în materie penală" trebuie înţeles în sensul Convenţiei şi poate fi definit drept "notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale", definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor "repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)" (a se vedea Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunţată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunţată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, paragraful 73.). Codul de procedură penală român consacră trei modalităţi de acuzaţie în materie penală reglementate de art. 307 referitor la aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, art. 309 referitor la punerea în mişcare a acţiunii penale şi la aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpat şi art. 327 lit. a) referitor la rezolvarea cauzelor prin emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată. Dacă în primele două situaţii, notificarea oficială constă în aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect înainte de prima sa audiere şi în comunicarea către inculpat a ordonanţei prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală care, de asemenea, este chemat în vederea audierii, în cea de-a treia situaţie, notificarea oficială constă în comunicarea către inculpat a unei copii certificate a rechizitoriului în condiţiile art. 344 alin. (2) din acelaşi cod ce dispune cu privire la procedura camerei preliminare.

34.Pe lângă aceste trei modalităţi de formulare a unei acuzaţii penale, Curtea identifică şi o altă posibilitate ce izvorăşte din procedura referitoare la soluţionarea plângerilor formulate împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Cu toate că procedura ce constituie obiectul analizei sale nu vizează ab initio existenţa unei acuzaţii în materie penală, deoarece ea a fost înlăturată de soluţiile pronunţate de procuror, câtă vreme, potrivit dispoziţiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate desfiinţa soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii, atunci încheierea pronunţată are valenţele unui rechizitoriu, deci a unei acuzaţii în materie penală. Aşa fiind, deşi dispoziţiile în cauză normează în domeniul unor proceduri penale care nu ţin de rezolvarea pe fond a cauzei, dreptul la un proces echitabil trebuie impus, întrucât există posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea plângerii să fie decisiv pentru stabilirea unei acuzaţii în materie penală.

35.Drept urmare, odată stabilită posibilitatea analizei respectării dreptului la un proces echitabil în cadrul procedurii referitoare la plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, Curtea urmează să constate dacă soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară fără participarea petentului, procurorului şi a intimaţilor respectă exigenţele de contradictorialitate şi oralitate impuse de dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie, în condiţiile în care procurorul şi părţile pot depune anumite note scrise.

36.Curtea constată că principiul contradictorialităţii îngăduie părţilor să participe în mod egal la prezentarea, argumentarea, discutarea şi combaterea susţinerilor făcute de fiecare şi să îşi exprime opinia asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului. Principiul este exprimat prin adagiul audiatur et altera pars. În materie penală, principiul contradictorialităţii exprimă şi cerinţa ca funcţia de învinuire să fie separată de funcţia jurisdicţională, fiind pe o poziţie procesuală egală cu funcţia de apărare. Învinuirea şi apărarea se combat în faţa instanţei de judecată de pe poziţii contradictorii, astfel încât autoritatea care judecă să ajungă la o apreciere corectă a probelor. Aşa fiind, aşezarea judecăţii pe principiul contradictorialităţii implică egalitatea de arme atât în privinţa laturii penale, cât şi în privinţa laturii civile.

37.Pentru ca părţile vătămate, părţile civile sau chiar părţile responsabile civilmente care au avut de suferit în urma unei fapte presupus penale să aibă plenitudinea exercitării drepturilor lor este necesar ca acestea să uzeze nu numai de o procedură eminamente scrisă, ci şi de contradictorialitate şi oralitate, componente esenţiale ale dreptului la un proces echitabil. Chiar dacă, în acord cu dispoziţiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, procurorul şi părţile pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii, nicio parte nu are posibilitatea de a cunoaşte conţinutul acestora şi de a produce contraargumente. Cu alte cuvinte, în sarcina instanţei cade obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor invocate de petent, părţi şi procuror care trebuie înţeleasă ca o necesitate a examinării argumentelor decisive pentru soluţionarea cauzei. Or, în cazul de faţă, instanţa, examinând numai plângerea şi notele scrise ale procurorului şi ale părţilor, nu poate examina un eventual argument decisiv, tocmai pentru că el nu îi poate fi relevat.

38.Garanţiile referitoare la un proces echitabil implică şi dreptul participanţilor la proces de a lua cunoştinţă de orice înscris sau observaţie prezentat/prezentată instanţei şi să îl/o dezbată. Acest aspect este esenţial pentru încrederea justiţiabililor în funcţionarea justiţiei şi se bazează pe siguranţa părţilor că s-au putut exprima cu privire la orice înscris din dosar.

39.Aşa fiind, împrejurarea că petentului i se comunică termenul de soluţionare a plângerii nu poate complini lipsa unei proceduri echitabile care reclamă în această situaţie citarea, cu atât mai mult cu cât echitatea are în vedere nu numai procedura în ansamblu, ci şi interesul public şi al victimelor unor infracţiuni.

40.Totodată, aşa cum rezultă din art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, un exemplar al plângerii formulate este comunicat procurorului şi părţilor. Potrivit art. 32 din Codul de procedură penală, părţi în procesul penal sunt numai inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Din această perspectivă, Curtea constată că persoana vătămată şi suspectul, în calitate de subiecţi procesuali principali, nu au posibilitatea de a-şi face apărarea cu privire la susţinerile petentului, deoarece acestora nu li se comunică un exemplar al plângerii. Or, în situaţia în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, subiecţii procesuali principali sunt privaţi de dreptul la un proces echitabil prin aceea că necunoscând conţinutul plângerii nu pot întreprinde niciun fel de demersuri în apărarea intereselor lor legitime. Aşa fiind, aceste neajunsuri pot fi acoperite în măsura în care judecătorul de cameră preliminară se va pronunţa asupra plângerii în cadrul unei proceduri contradictorii şi orale.

41.De asemenea, Curtea constată că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil constă în faptul că urmărirea penală trebuie să aibă un caracter contradictoriu şi să existe o egalitate a armelor între acuzare şi apărare. Principiul egalităţii armelor - unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil - prevede ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul său. Or, din această perspectivă, Curtea constată că prin absenţa dezbaterilor contradictorii petentul, partea civilă, partea responsabilă civilmente, suspectul sau persoana vătămată nu numai că nu poate, asemeni persoanei care a avut calitatea de inculpat, să formuleze cereri şi să ridice excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dar nu poate contesta în niciun fel aceste cereri sau excepţii, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. De aceea, în condiţiile în care persoanele interesate ar fi citate ar avea posibilitatea să se prezinte la dezbateri şi, prin urmare, ar putea beneficia de dreptul de a-şi exprima opiniile şi de a răspunde nu numai la aspectele relevate reciproc, dar şi la eventualele întrebări ale judecătorului de cameră preliminară.

42.Totodată, Curtea mai constată că interesul persoanei care a avut calitatea de inculpat de a fi citată şi de a dezbate în contradictoriu plângerea formulată este evident, deoarece, potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară poate dispune începerea judecăţii. De aceea, atunci când o instanţă - aşa cum este judecătorul de cameră preliminară - este competentă să analizeze temeinicia unei plângeri prin analiza întregii probaţiuni existente care fundamentează în ansamblu stingerea acţiunii penale, ea nu poate, din motive ce ţin de echitatea procedurii, să tranşeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis fapta considerată ca infracţiune. Prin urmare, posibilitatea prezenţei persoanei care a avut calitatea de inculpat este indispensabilă în acest stadiu al procedurii în care judecătorul de cameră preliminară trebuie să decidă atât cu privire la începerea sau nu a judecăţii, cât şi cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale.

43.În plus, în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, obiectul procedurii referitoare la soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată îl constituie nu numai admisibilitatea şi temeinicia acestora, cât şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. Potrivit art. 341 alin. (11) din Codul de procedură penală, probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, dacă judecătorul de cameră preliminară a dispus şi începerea judecăţii. Or, câtă vreme probele reprezintă chintesenţa oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului, atunci este evident că procedura desfăşurată în aceste situaţii are o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. Acest aspect presupune asigurarea posibilităţii participării atât a inculpatului, cât şi a procurorului la soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară, aşezarea drepturilor apărării deopotrivă cu cele ale acuzării fiind de esenţa unui proces echitabil care implică şi egalitatea de arme.

44.Totodată, Curtea reaminteşte faptul că, în calitate de reprezentant al intereselor generale ale societăţii, procurorul apără ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor. În acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Ministerul Public exercită prin procurori mai multe atribuţii, între care regăsim pe acelea referitoare la efectuarea urmăririi penale şi la exercitarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege. Or, câtă vreme procedura din camera preliminară supusă prezentului control de constituţionalitate poate duce la începerea judecăţii şi deci la formularea unei acuzaţii în materie penală, este evident că, în activitatea judiciară, în calitate de apărător al ordinii de drept, se impune citarea acestuia în cadrul soluţionării plângerilor formulate împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Curtea mai constată că acest fapt nu trebuie înţeles ca un drept subiectiv propriu al procurorului, pentru că el, în virtutea rolului constituţional statuat de dispoziţiile art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală, este o autoritate competentă să instrumenteze şi să soluţioneze cauza prin emiterea unei soluţii de neurmărire sau netrimitere în judecată.

45.Totodată, Curtea constată că garanţiile procedurale referitoare la dreptul la un proces echitabil ce guvernează întreaga procedură referitoare la temeinicia unei acuzaţii în materie penală trebuie să dubleze şi procedura ce ţine de instituirea definitivă a legalităţii acuzaţiei stabilită prin încheierea judecătorului de cameră preliminară de începere a judecăţii. Per a contrario, ar însemna să se accepte posibilitatea ca o procedură de judecată pe fond să se întemeieze pe o procedură anterioară care, într-o manieră incompatibilă cu garanţiile dreptului la un proces echitabil, restrânge, prin absenţa contradictorialităţii şi oralităţii, dreptul la apărare.

46.Astfel, din perspectiva contradictorialităţii şi oralităţii, ca elemente esenţiale ale egalităţii de arme şi ale dreptului la un proces echitabil, Curtea constată că legea trebuie să prevadă posibilitatea părţilor, subiecţilor procesuali principali şi procurorului de a dezbate, în mod efectiv, observaţiile depuse judecătorului de camera preliminară. Aşa fiind, pentru realizarea acestor garanţii este necesară citarea lor.

47.În consecinţă, Curtea constată că dispoziţiile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală referitoare la judecarea plângerii "fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor" contravin dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate şi oralitate, întrucât atât plângerea petentului, cât şi notele scrise ale procurorului şi ale intimaţilor sunt susceptibile de a influenţa soluţia privind litigiul ce face obiectul acelei proceduri, determinantă cu privire la confirmarea/infirmarea stingerii acţiunii penale.

48.Jurisprudenţa instanţei europene confirmă o astfel de interpretare, sens în care prin Hotărârea din 9 noiembrie 2010 pronunţată în Cauza AGVPS-Bacău împotriva României, paragraful 55, Curtea de la Strasbourg a identificat existenţa unui prejudiciu real după ce a constatat că părţile interesate nu au putut fi informate cu privire la desfăşurarea dezbaterilor. Or, în cazul de faţă, nu poate fi pus în discuţie un astfel de aspect câtă vreme, prin prezenta decizie, Curtea Constituţională, cenzurând absenţa contradictorialităţii şi oralităţii, a instituit necesitatea lor cu prilejul pronunţării asupra plângerilor împotriva soluţiilor procurorului.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, ridicată de Marcel Savin în Dosarul nr. 74/32/2014 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală, cauze cu minori şi familie şi de Mihai Leu în Dosarul nr. 266/787/2014 al Judecătoriei Avrig, şi constată că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii "fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor" este neconstituţională.

2.Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Marcel Savin în Dosarul nr. 74/32/2014 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală, cauze cu minori şi familie şi constată că dispoziţiile art. 38 alin. (1) lit. f) şi art. 341 alin. (6)-(8) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Curţii de Apel Bacău - Secţia penală, cauze cu minori şi familie şi Judecătoriei Avrig şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 21 octombrie 2014.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru