Decizie nr. 2 din 17 ianuarie 2013

Acsinte Gaspar - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Fabian Niculae - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 77^1-77^3, art. 127 alin. (2^1), art. 141 alin. (2) lit. f), art. 125, art. 126, art. 127 şi art. 150 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 106/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum şi ale Legii nr. 174/2004 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Ioan Gancea şi de Maria Gancea în Dosarul nr. 821/57/2011 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.079D/2012.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.080D/2012 având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi dispoziţii legale, excepţie ridicată de Ioan Liviu Şerbu în Dosarul nr. 822/57/2011/a2 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Având în vedere identitatea de obiect a excepţiei de neconstituţionalitate în dosarele mai sus menţionate, Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 1.080D/2012 la Dosarul nr. 1.079D/2012.

Reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu conexarea cauzelor.

Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 1.080D/2012 la Dosarul nr. 1.079D/2012, care este primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

Prin încheierile din 3 aprilie 2012, pronunţate în dosarele nr. 821/57/2011 şi nr. 822/57/2011/a2, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 77^1-77^3, art. 127 alin. (2^1), art. 141 alin. (2) lit. f), art. 125, art. 126, art. 127 şi art. 150 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 106/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum şi ale Legii nr. 174/2004 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Excepţia a fost invocată de Ioan Gancea, de Maria Gancea şi de Ioan Liviu Şerbu, în dosare având ca obiect anularea unor decizii de impunere fiscală.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât prin intermediul unor ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă s-a reglementat în domeniul legii organice, afectându-se îndatoririle fundamentale (legate de contribuţiile financiare) prevăzute de Legea fundamentală.

După opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, Guvernului nu îi este permis să reglementeze prin ordonanţe de urgenţă în materia obligaţiilor de plată a taxelor şi impozitelor, fiind vorba de afectarea în mod negativ a unei îndatoriri fundamentale, lucru interzis de art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală. Mai mult, aceste modificări aduse Codului fiscal şi de procedură fiscală nu puteau fi operate decât printr-o lege a Parlamentului, potrivit art. 139 din Constituţie.

De asemenea, în cazul ordonanţelor de urgenţă adoptate, nu a fost respectată condiţia existenţei unei situaţii extraordinare, iar faptul că există o lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă nu duce la înlăturarea viciului de neconstituţionalitate.

Pe de altă parte, art. 73 alin. (3) lit. k) din Constituţie este foarte clar în a statua că legile ce reglementează în domeniul contenciosului administrativ sunt esenţialmente organice. Or, Codul de procedură fiscală (adoptat printr-o ordonanţă "simplă") reglementează în domeniul legilor organice (prin titlul IX referitor la soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrativ-fiscale), iar Guvernul a încălcat, în acest fel, dispoziţiile art. 115 alin. (1) din Constituţie. Ca şi în cazul ordonanţelor de urgenţă, existenţa unei legi de aprobare nu înlătură viciul de neconstituţionalitate existent la data adoptării ordonanţei Guvernului.

În continuare, autorul excepţiei de neconstituţionalitate semnalează neconcordanţe ale dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte termenii de taxă şi impozit. Esenţa criticii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 125-127 şi art. 150 din Codul fiscal vizează, după opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, contradicţia logică între tezele de reglementare a celor 4 articole, în sensul că persoana care efectuează operaţiuni economice ar fi persoană impozabilă (este obligată la plata T.V.A.), deşi art. 150 alin. (1) lit. a) califică operaţiunea în sine ca fiind taxabilă. Această contradicţie între sensurile de interpretare ale unor articole diferite ale aceluiaşi act normativ este de natură a crea confuzie cu privire la conţinutul obligaţiilor de natură fiscală, cu consecinţa posibilităţii abuzului de interpretare din partea autorităţii fiscale.

Or, acest lucru este de natură a încălca art. 16 din Constituţie, care obligă la asigurarea condiţiilor de egalitate a cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice.

Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia de contencios administrativ şi fiscal apreciază excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. După opinia sa, dispoziţiile legale criticate nu introduc o nouă obligaţie fiscală, ci doar modifică textul de lege anterior, obiectul de reglementare rămânând acelaşi.

Acesta mai arată că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate extrinsecă referitoare la Codul de procedură fiscală, întrucât contestaţia este o cale de atac necontencioasă, care nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin contencios administrativ se înţelege acea modalitate prin care, prin intermediul justiţiei, cetăţenii sunt apăraţi de eventualele abuzuri ale autorităţilor administraţiei publice. În schimb, procedura contestaţiei, reglementată de titlul IX din Codul de procedură fiscală, nu este o procedură contencioasă, întrucât nu este soluţionată de instanţele judecătoreşti. Potrivit art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 209 din Codul de procedură fiscală, contestaţia se depune la organul fiscal, respectiv vamal, al cărui act administrativ este atacat şi este soluţionată de către structura specializată de soluţionare a contestaţiilor din cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene, a municipiului Bucureşti sau de către Direcţia de soluţionare din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, după caz.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit încheierii de sesizare, îl constituie prevederile art. 77^1-77^3, art. 125, art. 126, art. 127, art. 127 alin. (2^1), art. 141 alin. (2) lit. f) şi art. 150 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 106/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, ale Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum şi ale Legii nr. 174/2004 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, precum şi natura criticilor de neconstituţionalitate formulate, Curtea constată că, în realitate, obiectul acesteia îl constituie dispoziţiile art. 125, art. 126, art. 127 şi art. 150 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, art. I pct. 25 din Legea nr. 163/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 1 iunie 2005, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 106/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 18 octombrie 2007, ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, ale Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007 precum şi ale Legii nr. 174/2004 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 25 mai 2004.

În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 56 privind contribuţiile financiare, art. 115 alin. (1), (4) şi (6) privind regimul ordonanţelor de urgenţă şi art. 139 alin. (1) privind impozitele, taxele şi alte contribuţii.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constată următoarele:

I. Referitor la criticile aduse art. 125-127 şi art. 150 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Curtea observă că, de fapt, autorii excepţiei de neconstituţionalitate nu formulează o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci deduc contrarietatea textelor de lege criticate cu Legea fundamentală prin comparaţia dintre aceste articole.

În acest context, aşa cum a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 16 din 17 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 7 martie 2012), examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu dispoziţii din Constituţie sau din actele internaţionale la care România este parte, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele şi nici coroborarea lor sau posibilele contradicţii din cadrul legislaţiei interne.

II. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 77^1-77^3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal care au fost reţinute de instanţa de judecată ca fiind obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în realitate, prin prisma naturii criticilor de neconstituţionalitate, obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile art. I pct. 25 din Legea nr. 163/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal. De altfel, autorii excepţiei de neconstituţionalitate au mai criticat aceleaşi dispoziţii legale, în cadrul aceloraşi procese, dar cu o motivare diferită.

Astfel, prin Decizia nr. 750 din 20 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 23 noiembrie 2012, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 25 din Legea nr. 163/2005 invocată de Ioan Gancea, Maria Gancea şi de Ioan Liviu Şerbu; în esenţă Curtea, raportat la criticile de neconstituţionalitate, a stabilit că în cadrul procedurii de adoptare a Legii nr. 163/2005 au fost respectate prevederile art. 61 şi ale art. 76 alin. (1) din Constituţie, referitoare la principiul bicameralismului şi la votul majorităţii membrilor fiecărei Camere cu care sunt adoptate legile organice şi hotărârile privind regulamentele Camerelor.

În prezentul dosar, autorii excepţiei de neconstituţionalitate consideră, în esenţă, că dispoziţiile art. 77^1-77^3 au fost introduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, fapt ce ar fi neconstituţional, având în vedere că, potrivit art. 115 alin. (6) din Constituţie, printr-o ordonanţă de urgenţă nu poate fi afectat regimul îndatoririlor fundamentale. Curtea observă însă, din examinarea fişei legislative a Codului fiscal, că aceste dispoziţii au fost introduse prin art. I pct. 25 din Legea nr. 163/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Parlamentul având competenţa constituţională de a aduce modificări unei ordonanţe de urgenţă prin legea de aprobare a acesteia.

Curtea constată, astfel, că respectiva critică de neconstituţionalitate nu poate fi reţinută, ea urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.

III. Referitor la criticile privind art. 127 alin. (2^1) din Codul fiscal, Curtea constată că, în realitate, ele privesc critici extrinseci ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate arată că se încalcă art. 115 alin. (6) coroborat cu art. 56 din Constituţie.

Prin dispoziţiile legale criticate se face trimitere la explicitarea unor situaţii juridice prin norme, fapt care corespunde, în această situaţie, normelor de tehnică legislativă, ele neavând rolul de a modifica sau completa dispoziţiile legale din Codul fiscal referitoare la situaţiile în care persoanele fizice sunt calificate ca persoane impozabile, ci doar de a clarifica ipoteza normei legale, în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, potrivit cărora "Textul articolelor trebuie să aibă caracter dispozitiv, să prezinte norma instituită fără explicaţii sau justificări."

În aceste condiţii, Curtea urmează să respingă ca neîntemeiată critica formulată faţă de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

IV. În ceea ce priveşte celelalte dispoziţii legale criticate, Curtea reţine că nemulţumirea principală a autorilor excepţiei este datorată faptului că prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 106/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, dispoziţiile art. 141 alin. (2) lit. f) au fost modificate într-un sens nefavorabil lor. Astfel, începând cu 1 ianuarie 2008, ei nu s-au mai putut prevala de aceste dispoziţii pentru a nu plăti T.V.A. pentru livrarea unor construcţii noi.

Pentru autori, soluţia a fost invocarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 106/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, argumentând, pe de o parte, că nu a fost respectată condiţia existenţei unei situaţii extraordinare cu ocazia emiterii ordonanţei de urgenţă şi, pe de altă parte, că printr-o ordonanţă de urgenţă nu pot fi modificate prevederile Codului fiscal care se referă la îndatoriri, cum este aceea de a contribui financiar la cheltuielile publice.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 106/2007 a fost adoptată motivându-se în preambulul său că s-ar fi ajuns la nerespectarea obligaţiilor asumate faţă de Comisia Europeană referitoare la transpunerea directivelor comunitare în domeniu, precum şi la imposibilitatea respectării calendarului bugetar aşa cum este stabilit prin Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002. În nota de fundamentare a ordonanţei de urgenţă se menţionează, de asemenea, necesitatea combaterii evaziunii fiscale.

Referitor la justificarea unei situaţii extraordinare prin faptul că România ar risca declanşarea procedurii de infringement, Curtea s-a pronunţat (de exemplu, prin Decizia nr. 1.540 din 6 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 7 martie 2012), reţinând că atâta timp cât Comisia Europeană nu a sesizat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cadrul acestei proceduri, nu există o situaţie extraordinară în sensul jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional.

În cazul de faţă, Guvernul a încercat luarea unor măsuri care să combată evaziunea fiscală într-un domeniu în care s-a înregistrat o activitate concertată, repetitivă şi speculativă de evaziune fiscală, activitate de natură să afecteze grav bugetul de stat. În concret, s-a ajuns la situaţia ca persoane fizice să preia din obiectul de activitate a unor persoane juridice construirea şi vânzarea pe scară largă de imobile pentru care nu încasau şi nu plăteau T.V.A. În aceste condiţii, Curtea constată că a existat o situaţie extraordinară a cărei reglementare nu putea fi amânată.

Referitor la critica bazată pe art. 115 alin. (6), Curtea constată că acest articol din Constituţie prevede că ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.

Potrivit criticilor formulate, Curtea urmează să răspundă dacă prin eliminarea scutirii de la plata T.V.A. se încalcă sau nu regimul unei îndatoriri fundamentale, şi anume aceea de a contribui la plata cheltuielilor publice, precum şi dacă în acest domeniu se poate reglementa numai prin lege sau şi printr-o ordonanţă de urgenţă.

Curtea constată că nu este încălcat art. 115 alin. (6), întrucât instituirea obligaţiei de plată a T.V.A. în sarcina autorilor excepţiei nu i-a fost afectat în niciun fel, ei având obligaţia de a încasa T.V.A. de la cumpărătorii imobilelor şi de a transmite mai departe această taxă organelor fiscale competente. Cu alte cuvinte, taxa pe valoare adăugată este plătită, de fapt, de consumatorul final. Efortul celui obligat să verse la bugetul de stat T.V.A. constă doar în plata în amonte a taxei şi încasarea de la beneficiarul imobilului vândut a taxei aferente; diferenţa între cele două taxe fiind datorată bugetului, persoanei fizice obligate nu i se îngreunează sarcina fiscală şi deci nu îi sunt afectate îndatoririle prevăzute de Constituţie.

Curtea Constituţională a precizat, de altfel, în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008), sensul noţiunii de "a afecta", reţinând sensul juridic al acestei noţiunii, sub diferite nuanţe, cum ar fi: "a suprima", "a aduce atingere", "a prejudicia", "a vătăma", "a leza", "a antrena consecinţe negative".

De asemenea, Curtea mai constată că în jurisprudenţa sa a reţinut că este dreptul legiuitorului, inclusiv derivat, de a stabili cuantumul taxelor şi impozitelor. Astfel, prin Decizia nr. 607 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 23 iulie 2012, Curtea a statuat că, în ceea ce priveşte raportarea la dispoziţiile constituţionale ale art. 44 şi 56, Curtea reţine că regula generală în materia impozitelor şi taxelor este cuprinsă în art. 139 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia "Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege", iar potrivit art. 56 din Constituţie, contribuţia cetăţenilor la cheltuielile publice constituie o îndatorire fundamentală a acestora, neputându-se reţine, de principiu, că prin stabilirea pe cale legală a unui impozit sau majorarea acestuia s-ar leza dreptul de proprietate al unei persoane.

Din aceste reglementări constituţionale rezultă că stabilirea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat intră în competenţa exclusivă a legiuitorului, acesta având dreptul de a stabili cuantumul impozitelor şi taxelor şi de a opta pentru acordarea unor exceptări sau scutiri de la aceste obligaţii în favoarea anumitor categorii de contribuabili şi în anumite perioade de timp, în funcţie de situaţiile conjuncturale, dar, evident, şi în raport cu situaţia economico-financiară a ţării în perioadele respective.

Întrucât stabilirea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat, precum şi a condiţiilor de impozitare intră în competenţa exclusivă a legiuitorului, adoptând reglementarea criticată, Guvernul, în calitatea sa de legiuitor delegat, a acţionat în limitele acestei competenţe, neputându-se reţine că astfel ar fi contravenit principiului aşezării juste a sarcinilor fiscale.

În ceea ce priveşte invocarea încălcării prevederilor art. 139 din Constituţie, Curtea constată că aceasta nu poate fi reţinută. Sintagma "numai prin lege" din cuprinsul art. 139 alin. (1) din Constituţia nu are o semnificaţie absolută, în sensul art. 73 din Constituţie.

A condiţiona adoptarea unor prevederi referitoare la bugetul de stat numai prin dezbatere parlamentară ar însemna a nu ţine cont de realităţile concrete ale derulării procedurilor parlamentare, astfel încât, pe perioada vacanţei parlamentare, să nu poată fi adoptate astfel de reglementări, în condiţiile prevederilor constituţionale referitoare la delegarea legislativă.

Sintagma "numai prin lege" urmăreşte, aşadar, să interzică stabilirea unor impozite şi taxe pentru bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat prin acte inferioare legii, cum ar fi hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniştrilor etc., sintagma nefiind aplicabilă în cazul adoptării ordonanţelor şi ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului în acest domeniu.

Mai mult, prin Decizia nr. 261 din 20 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 31 mai 2012, Curtea a statuat că termenul de "lege" folosit în prevederile constituţionale ale art. 139 alin. (1) desemnează acte normative ce au forţa juridică a legii, fiind incluse aici şi ordonanţele Guvernului.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în aceste decizii îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

V. În ceea ce priveşte reglementarea prin Codul de procedură fiscală, adoptat printr-o ordonanţă a Guvernului, a procedurii soluţionării contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale, Curtea constată că susţinerile autorilor excepţiei sunt neîntemeiate.

Aceştia afirmă că o astfel de procedură face parte din contenciosul administrativ; drept urmare, ea ar fi trebuit să fie reglementată, potrivit dispoziţiilor art. 73 alin. (3) lit. k) din Constituţie, prin prevederi de natura legii organice. Procedura respectivă, deşi litigioasă, nu face parte din contenciosul administrativ în sensul dispoziţiilor constituţionale coroborate cu cele ale art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin aceste din urmă prevederi se defineşte ca fiind "activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică", iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul legii, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Cu alte cuvinte, contenciosul administrativ este activitatea de soluţionare a unui litigiu de către instanţa competentă, litigiu în care cel puţin o parte este o autoritate publică.

Curtea mai reţine că respectivul Cod de procedură fiscală a fost adoptat prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 29 decembrie 2003. Emiterea acestui act normativ a fost posibilă în baza legii de abilitare a Guvernului de a emite diverse ordonanţe, printre care şi cea privind Codul de procedură fiscală, Legea nr. 559/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 19 decembrie 2003. Prin Legea nr. 174/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 25 mai 2004, Parlamentul a aprobat, potrivit dispoziţiilor constituţionale, ordonanţa Guvernului referitoare la Codul de procedură fiscală.

În aceste condiţii, se observă şi faptul că prin legea de aprobare nu s-a procedat la acoperirea vreunui viciu de neconstituţionalitate.

Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

I. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 125, art. 126, art. 127 şi art. 150 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Ioan Gancea, de Maria Gancea şi de Ioan Liviu Şerbu în dosarele nr. 822/57/2011/a2 şi nr. 821/57/2011 ale Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

II. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 25 din Legea nr. 163/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 106/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, ale Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum şi ale Legii nr. 174/2004 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de aceiaşi autori în aceleaşi dosare ale aceleiaşi instanţe.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2013.

PREŞEDINTE,

ACSINTE GASPAR

Magistrat-asistent,

Fabian Niculae