Decizie nr. 458 din 28 octombrie 2004

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Constantin Doldur - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Şerban Viorel Stănoiu - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 din Codul de procedură penală, ridicată de Ionel George Gerhardt Mănăilă în Dosarul nr. 108/2004 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători.

La apelul nominal s-a prezentat autorul excepţiei. Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, se dă cuvântul autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia, susţinând oral motivele de neconstituţionalitate a textului de lege criticat, expuse în notele scrise depuse la dosar.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, considerând că dispoziţiile de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale şi nici celor din actele internaţionale invocate de autorul excepţiei.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 17 mai 2004, pronunţată în Dosarul nr. 108/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Ionel George Gerhardt Mănăilă într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului declarat de acesta împotriva Încheierii din 22 aprilie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, prin care s-a constatat că în cauză subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 300^2 şi 160^b din Codul de procedură penală, s-a dispus menţinerea acestei măsuri.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile art. 141 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, deoarece încalcă dispoziţiile art. 11 din Constituţie referitoare la dreptul internaţional şi dreptul intern, dispoziţiile art. 20 din Constituţie referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, dispoziţiile art. 23 alin. (7) din Legea fundamentală referitoare la căile de atac împotriva încheierilor instanţei privind măsura arestării preventive, dispoziţiile art. 51 din Constituţie referitoare la dreptul de petiţionare, dispoziţiile art. 5 pct. 4 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi dispoziţiile art. 2 pct. 1 din Protocolul adiţional nr. 7 la această convenţie. În esenţă, în motivarea excepţiei se susţine că statuarea, prin art. 141 din Codul de procedură penală, asupra posibilităţii atacării cu recurs exclusiv a încheierilor date la judecarea în fond şi în apel a cauzei penale, prin care s-a dispus cu privire la o măsură preventivă şi excluderea posibilităţii exercitării aceleiaşi căi de atac, în vederea verificării legalităţii încheierilor, cu acelaşi obiect, date la judecarea în recurs a cauzei penale, contravin dispoziţiilor constituţionale şi celor din actele internaţionale invocate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători şi-a exprimat opinia în sensul constituţionalităţii art. 141 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003.

În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatul Poporului pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul apreciază că excepţia ridicată este neîntemeiată, deoarece este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului penal. În ceea ce priveşte căile de atac, dispoziţiile art. 129 din Constituţie statuează că acestea se exercită numai în condiţiile stabilite de lege. De asemenea, arată că nici normele constituţionale, nici cele cuprinse în convenţiile internaţionale privind drepturile omului nu stabilesc dreptul la exercitarea căilor de atac împotriva încheierilor privind măsurile preventive. Astfel, dispoziţiile art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate de autorul excepţiei, stabilesc dreptul la un recurs efectiv pentru cauzele în care se atacă o hotărâre de condamnare, aşadar o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza în fond. Prin urmare, dispoziţiile art. 141 din Codul de procedură penală nu contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 11 şi 20. Dispoziţiile art. 141 din Codul de procedură penală nu contravin nici prevederilor art. 23 alin. (7) din Constituţie, potrivit cărora încheierile instanţei privind măsurile preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. Aşadar, reglementarea căilor de atac în materia măsurii arestării preventive este de competenţa exclusivă a legiuitorului.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 141 din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Arată, în acest sens, că prin textul de lege criticat legiuitorul a stabilit calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive, în deplină concordanţă cu prevederile art. 23 alin. (7) din Constituţie. Nici prevederile art. 11 şi 20 din Constituţie, raportate la dispoziţiile art. 5 pct. 4 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu sunt încălcate, întrucât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în legătură cu aplicarea art. 5 pct. 4 din convenţie, că aceste prevederi dau expresie dreptului persoanei arestate de a se plânge înaintea unui tribunal competent asupra măsurii de arestare sau deţinere luate împotriva sa, neavând semnificaţia reglementării unei căi de atac ulterioare împotriva soluţiei date de instanţa competentă. Totodată, consideră că nu sunt încălcate nici prevederile art. 13 din convenţie, întrucât textul de lege criticat permite persoanelor arestate pe nedrept să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale. În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 52 din Constituţie, precum şi a dispoziţiilor art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Avocatul Poporului apreciază că acestea nu au incidenţă în cauză.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Curtea constată că, deşi a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 din Codul de procedură penală, în realitate, aşa cum rezultă din motivarea excepţiei, critica de neconstituţionalitate priveşte numai dispoziţiile alin. 1 al art. 141 din Codul de procedură penală. Astfel fiind, Curtea Constituţională se va pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală, potrivit cărora: "Încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat. Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă."

Autorul excepţiei consideră că acest text legal este neconstituţional, deoarece nu prevede calea de atac a recursului şi împotriva încheierii de menţinere a măsurii arestării preventive, dată la judecarea în recurs a cauzei penale, ceea ce contravine prevederilor constituţionale ale art. 11 referitoare la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 23 alin. (7) referitoare la căile de atac împotriva încheierilor instanţei privind măsura arestării preventive şi ale art. 51 referitoare la dreptul de petiţionare. De asemenea, autorul excepţiei invocă şi încălcarea, prin acelaşi text legal, a dispoziţiilor art. 5 pct. 4 şi ale art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dispoziţii privind dreptul la libertate şi la siguranţă şi dreptul la un recurs efectiv, precum şi dispoziţiile art. 2 pct. 1 din Protocolul adiţional nr. 7 la convenţie, privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constată că dispoziţiile art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală prevăd posibilitatea atacării separat cu recurs, de procuror sau de inculpat, a încheierii date în primă instanţă şi în apel prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive. Rezultă că aceste dispoziţii se referă la o hotărâre care nu soluţionează fondul cauzei, ci care priveşte o măsură procesuală provizorie, chiar dacă aceasta este privativă de libertate. Inculpatul sau învinuitul poate cere punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, conform art. 5 alin. 5 din Codul de procedură penală, în tot cursul procesului penal, iar dacă nu mai există temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere, potrivit art. 139 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Aşadar, se constată că nu au incidenţă în cauză prevederile constituţionale ale art. 51 referitoare la dreptul de petiţionare, precum şi cele ale art. 2 pct. 1 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care se referă la dreptul oricărei persoane "declarată vinovată de o infracţiune" de a cere "examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară", deci la dreptul la o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti prin care se constată vinovăţia penală a unei persoane, iar nu la dreptul la recurs împotriva încheierilor privind măsurile preventive.

În ceea ce priveşte susţinerea autorului excepţiei referitoare la încălcarea prin art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală a art. 23 alin. (7) din Constituţie, este de reţinut că şi această critică este lipsită de temei. Potrivit art. 23 alin. (7) din Legea fundamentală, "Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege". Rezultă că opţiunea legiuitorului de a nu fi prevăzut o astfel de cale de atac şi împotriva încheierii de menţinere a măsurii arestării preventive, dată la judecarea în recurs a cauzei penale, nu poate fi considerată neconstituţională, deoarece, potrivit art. 129 din Constituţie, "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Este atributul exclusiv al legiuitorului de a institui căile de atac şi condiţiile în care acestea pot fi exercitate.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, în exercitarea controlului, "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului". Or, autorul excepţiei solicită tocmai completarea prevederilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală, solicitare contrară atât prevederilor menţionate, cât şi prevederilor constituţionale cuprinse în art. 61 alin. (1), potrivit cărora "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării".

Referitor la pretinsa contrarietate a dispoziţiilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală cu prevederile art. 5 pct. 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, conform cărora "Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală", se constată că şi aceasta este neîntemeiată. Astfel, sensul normei citate nu este cel al unei căi de atac la o altă contestare jurisdicţională anterioară, ci numai acela de a conferi persoanei arestate sau deţinute posibilitatea de a se plânge de ilegalitatea măsurii privative de libertate luate împotriva sa, prin sesizarea unui tribunal competent. Dacă dispoziţiile art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală deschid calea recursului la încheiere doar pentru unele situaţii - limitativ indicate în text -, acest fapt nu este de natură a atrage după sine înfrângerea dispoziţiilor art. 5 pct. 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aşa cum reiese din jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 38 din 26 februarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 13 mai 1998), în acord cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceste prevederi dau expresie dreptului persoanei arestate de a se plânge înaintea unui tribunal competent asupra măsurii de arestare sau deţinere luate împotriva sa, neavând semnificaţia reglementării unei căi de atac ulterioare îndreptate împotriva soluţiei date de instanţă în urma soluţionării plângerii.

Acestei cerinţe în răspunde în mod evident textul de lege criticat, care prevede în plus şi calea de atac a recursului împotriva încheierii privind măsurile preventive. Din această perspectivă, art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală nu contravine nici prevederilor constituţionale ale art. 11 referitoare la dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală, ridicată de Ionel George Gerhardt Mănăilă în Dosarul nr. 108/2004 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 28 octombrie 2004.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Florentina Geangu