Decizie nr. LXXI (71) din 15 octombrie 2007

Dosar nr. 41/2007

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la stabilirea competenţei de soluţionare a plângerii formulată în temeiul art. 168 din Codul de procedură penală, când cauza se află în cursul urmăririi penale.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 86 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Niţu Tiberiu Mihail, prim-adjunct al procurorului general.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că, în cursul urmăririi penale, competenţa de a soluţiona plângerea formulată în temeiul art. 168 din Codul de procedură penală revine procurorului.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 168 din Codul de procedură penală, prin care este reglementată contestarea măsurii asigurătorii, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la competenţa de soluţionare a plângerii formulate în temeiul acestui text de lege.

Astfel, unele instanţe au apreciat că, în raport cu dispoziţiile art. 168 din Codul de procedură penală, prin care este instituită o competenţă alternativă, plângerea în contra măsurii asigurătorii luate şi a modului de ducere la îndeplinire a acesteia poate fi adresată fie procurorului, fie instanţei de judecată.

Alte instanţe au considerat că, în cursul urmăririi penale, competenţa de soluţionare a plângerii împotriva măsurii asigurătorii dispuse de procuror aparţine în exclusivitate procurorului.

În fine, au fost şi instanţe care s-au pronunţat în sensul că plângerea întemeiată pe dispoziţiile art. 168 din Codul de procedură penală revine competenţei de soluţionare a procurorului dacă este formulată în cursul urmăririi penale şi, respectiv, instanţei de judecată dacă este adresată în cursul judecăţii.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În adevăr, prin art. 168 alin. 1 din Codul de procedură penală, reglementându-se contestarea măsurii asigurătorii, s-a prevăzut că "în contra măsurii asigurătorii luate şi a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, învinuitul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, precum şi orice altă persoană se pot plânge procurorului sau instanţei de judecată, în orice fază a procesului penal".

Formularea "se pot plânge procurorului sau instanţei de judecată" nu presupune instituirea unei competenţe alternative, la alegerea celui care exercită un atare drept procesual, câtă vreme dispoziţiile de ansamblu ale alineatului menţionat nu reglementează o astfel de competenţă, ci doar prevăd posibilitatea pentru persoanele care au acest drept de a uza de el în orice fază a procesului penal.

A considera altfel ar însemna să se contravină principiului legalităţii procesului penal, instituit prin art. 2 alin. 1 din Codul de procedură penală, conform căruia "procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege".

De aceea, modul în care s-a reglementat prin art. 168 alin. 1 din Codul de procedură penală, în urma modificării ce i s-a adus acestui articol prin Legea nr. 281/2003, competenţa de soluţionare a plângerii contra măsurii asigurătorii nu poate conduce decât la concluzia că legiuitorul a urmărit ca o astfel de plângere să fie adresată organului judiciar cu atribuţie de decizie specific fiecărei faze a procesului penal, iar nu oricăruia dintre aceste organe.

De altfel, în art. 275 din Codul de procedură penală, prin care este reglementată plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, se prevede la alin. 3 că o astfel de plângere "se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală".

Aşa fiind şi cum prin nicio altă dispoziţie nu se instituie competenţa alternativă de soluţionare a unor asemenea plângeri, se impune să se considere că textul art. 168 alin. 1 din Codul de procedură penală nu poate fi interpretat decât în sensul că s-a urmărit ca plângerea respectivă să fie soluţionată numai de organul judiciar specific fiecărei faze procesuale, adică de procuror în timpul urmăririi penale şi de judecător în timpul judecăţii.

În acest sens mai trebuie observat că, în raport cu specificul normei juridice înscrise în art. 168 din Codul de procedură penală, este exclusă competenţa concomitentă a mai multor organe judiciare pentru soluţionarea plângerii în aceeaşi fază procesuală, pentru că s-ar contraveni principiului unicităţii organului judiciar în raport cu fiecare etapă procesuală şi s-ar crea o situaţie inadmisibilă de interferenţă concomitentă, lipsită de finalitate, între atribuţiile mai multor organe judiciare.

Mai mult, din reglementarea dată prin art. 278 şi 278^1 din Codul de procedură penală reiese, cu valoare de principiu, că interferenţa dintre atribuţiile procurorului şi cele ale instanţei de judecată, în legătură cu soluţionarea plângerilor împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, nu poate surveni decât în cazuri strict limitate şi numai după parcurgerea unei etape prealabile de soluţionare de către procurorul ierarhic superior a unei prime plângeri îndreptate împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor de netrimitere în judecată, emise de procurorul care a instrumentat în cauzele respective.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 414^2 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că plângerea întemeiată pe dispoziţiile art. 168 din Codul de procedură penală revine în competenţa de soluţionare a procurorului atunci când este formulată în cursul urmăririi penale şi, respectiv, a instanţei de judecată dacă se formulează în cursul judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DECID:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc:

Competenţa de a soluţiona plângerea formulată în temeiul art. 168 din Codul de procedură penală revine procurorului în cursul urmăririi penale şi, respectiv, instanţei de judecată în cursul judecăţii.

Obligatorie, potrivit art. 414^2 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI

DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei