referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 452 raportate la cele ale art. 470 din Codul de procedură civilă
Dosar nr. 892/1/2024
| Mariana Constantinescu | - vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului |
| Carmen Elena Popoiag | - președintele Secției I civile |
| Marian Budă | - președintele delegat al Secției a II-a civile |
| Elena Diana Tămagă | - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal |
| Simona Lala Cristescu | - judecător la Secția I civilă |
| Irina Alexandra Boldea | - judecător la Secția I civilă |
| Dorina Zeca | - judecător la Secția I civilă |
| Daniel Marian Drăghici | - judecător la Secția I civilă |
| Liviu Eugen Făget | - judecător la Secția I civilă |
| Iulia Manuela Cîrnu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Minodora Condoiu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Rodica Zaharia | - judecător la Secția a II-a civilă |
| George Bogdan Florescu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Marcela Marta Iacob | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Liliana Vișan | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Adrian Remus Ghiculescu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Mădălina Elena Vladu-Crevon | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Alina Pohrib | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Bogdan Cristea | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 892/1/2024, a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul).
Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Mureș - Secția civilă, în Dosarul nr. 18/289/2022.
Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.
De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanțele naționale hotărâri judecătorești și opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.
În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
Tribunalul Mureș - Secția civilă a dispus, prin încheierea din 14 decembrie 2023, în Dosarul nr. 18/289/2022, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dispozițiile art. 452 raportate la art. 470 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 25 iunie 2020 (Decizia nr. 9 din 30 martie 2020), se interpretează în sensul că, în ipoteza în care au fost solicitate cheltuieli de judecată în fața primei instanțe, dar nu s-a făcut dovada achitării acestora până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, în apelul declarat exclusiv împotriva soluției de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, nu se poate face dovada achitării cheltuielilor de judecată sau se interpretează în sensul că proba cu înscrisuri noi este admisibilă?
Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 15 aprilie 2024, cu nr. 892/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 17 iunie 2024.
Articolul 452
Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.
Articolul 470
(1)Cererea de apel va cuprinde:
a)numele și prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, codul unic de înregistrare sau
codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar. Dacă apelantul locuiește în străinătate, va arăta și domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;
b)indicarea hotărârii atacate;
c)motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul;
d)probele invocate în susținerea apelului;
e)semnătura.
(2)La cererea de apel se va atașa dovada achitării taxelor de timbru.
(3)Cerințele de la alin. (1) lit. b) și e) și cea de la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, iar cele de la alin. (1) lit. c) și d), sub sancțiunea decăderii. Lipsa semnăturii poate fi împlinită în condițiile art. 196 alin. (2), iar lipsa dovezii achitării taxei de timbru poate fi complinită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată în apel.
(4)Când dovezile propuse sunt martori sau înscrisuri nearătate la prima instanță, se vor aplica în mod corespunzător dispozițiile art. 194 lit. e).
(5)În cazul în care termenul pentru exercitarea apelului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, motivarea apelului se va face într-un termen de aceeași durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii.
Prin Încheierea civilă nr. 1.169 din 14 decembrie 2022, pronunțată de Judecătoria Reghin, în Dosarul nr. 18/289/2022, a fost respinsă ca rămasă fără obiect contestația la executare formulată de contestatoarea X - S.R.L., precum și cererea de obligare a intimatei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B - Administrația Județeană a Finanțelor Publice M la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Prima instanță a reținut, în privința cheltuielilor de judecată, că se impune respingerea cererii contestatoarei, având în vedere că la dosar s-a depus doar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 1.000 lei, fiind aplicabile în cauză dispozițiilor art. 45 alin. (1) lit. f) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013), conform cărora sumele achitate cu titlul de taxă judiciară de timbru se restituie, la cererea petiționarului, în cazul în care contestația a fost admisă, iar hotărârea a rămas definitivă.
Prima instanță a reținut că intimata nu poate fi obligată la plata către contestator a sumei reprezentând taxă judiciară de timbru cu titlu de cheltuieli de judecată, deoarece legiuitorul a dispus că sumele plătite cu acest titlu se restituie contestatorilor în cazul admiterii contestațiilor prin hotărâri definitive, iar hotărârea nu este definitivă. Așa fiind, suma achitată cu titlu de taxă judiciară de timbru nu poate fi restituită la acest moment, cererea fiind prematură, atât timp cât hotărârea poate fi atacată cu apel.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatoarea, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul obligării reclamantei la plata cheltuielilor judiciare în cuantum de 2.975 de lei reprezentând onorariu avocațial.
În motivarea apelului, apelanta-contestatoare a arătat că depune dovada achitării cheltuielilor de judecată, respectiv factura fiscală și chitanța care atestă plata onorariului avocațial, emise anterior pronunțării instanței de fond.
S-a mai arătat că apelanta nu a avut cunoștințe de specialitate juridică, motiv pentru care a fost nevoită să apeleze la servicii avocațiale, iar onorariul plătit constituie atât consultanță juridică, cât și reprezentare în fața instanței.
La termenul de judecată din 13 septembrie 2023 instanța de apel a pus în discuția părților sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: dispozițiile art. 452 raportate la art. 470 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020, se interpretează în sensul că în ipoteza în care au fost solicitate cheltuieli de judecată în fața primei instanțe, dar nu s-a făcut dovada achitării acestora până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, în apelul declarat exclusiv împotriva soluției de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, nu se poate face dovada achitării cheltuielilor de judecată sau se interpretează în sensul că proba cu înscrisuri noi este admisibilă?
Prin încheierea pronunțată la 14 decembrie 2023, sesizarea a fost considerată admisibilă și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecății.
Instanța de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.
Astfel, problema de drept ce face obiectul sesizării se ridică în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unui complet de judecată în apel al tribunalului învestit cu soluționarea cauzei având ca obiect contestație la executare în ultimă instanță.
Soluționarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea acestei chestiuni de drept, întrucât prin apelul declarat se solicită modificarea hotărârii atacate, în sensul obligării reclamantei la plata cheltuielilor judiciare în cuantum de 2.975 de lei reprezentând onorariu avocațial, în dovedirea cărora s-au depus atașat apelului factura fiscală și chitanța, înscrisuri care nu au fost depuse în primă instanță până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.
Este îndeplinită și condiția de admisibilitate reprezentată de noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, întrucât problema de drept sesizată nu a mai fost analizată în doctrină - în interpretarea unui act normativ mai vechi, aceasta decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare relativ recent, prin raportare la momentul sesizării, și nu există o practică clar cristalizată în timp a instanțelor și o orientare majoritară spre o anumită interpretare a normelor analizate.
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra problemei de drept din speță și aceasta nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
Apelanta-reclamantă a susținut în fața instanței de trimitere că, în apel, se poate face dovada cheltuielilor de judecată și după închiderea dezbaterilor la instanța de fond.
Intimata a depus un punct de vedere potrivit căruia nu se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât apelanta nu poate invoca în propria cale de atac omisiunea de a depune la prima instanță dovada cheltuielilor judiciare efectuate.
După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, în condițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.
Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 18/289/2022, pornind de la dispozitivul și considerentele Deciziei nr. 9 din 30 martie 2020, a apreciat că dispozițiile legale în discuție se interpretează în sensul că, în ipoteza în care au fost solicitate cheltuieli de judecată în fața primei instanțe, dar nu s-a făcut dovada achitării acestora până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, în apelul declarat exclusiv împotriva soluției de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată este admisibilă proba cu înscrisuri noi în dovedirea efectuării cheltuielilor de judecată în primă instanță.
Proba cu înscrisuri noi în apel a cheltuielilor de judecată suportate pentru judecata în primă instanță (înscrisuri pe care apelanta-contestatoare nu le-a solicitat și depus la instanța de fond) urmează regimul general al probelor în apel, conform dispozițiilor art. 470 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură civilă probele invocate în susținerea apelului trebuind să fie arătate în cererea de apel.
În cea de-a doua interpretare posibilă, dispozițiile art. 452 din Codul de procedură civilă au caracter de normă specială față de reglementarea generală a probațiunii, intenția legiuitorului fiind aceea de a limita posibilitatea dovezii existenței și întinderii cheltuielilor de judecată cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, astfel că în situația în care au fost solicitate cheltuieli de judecată în fața primei instanțe, dar nu s-a făcut dovada achitării acestora până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, în apelul declarat exclusiv împotriva soluției de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată nu se formulează de fapt critici de netemeinicie a hotărârii primei instanțe care a făcut aplicarea prevederilor art. 452 din Codul de procedură civilă, ci se încearcă în realitate eludarea acestor dispoziții legale, deși apelanta este decăzută din dreptul de a face dovada existenței și întinderii cheltuielilor de judecată pretinse.
Prin urmare, în această interpretare nu se poate face dovada achitării cheltuielilor de judecată cu înscrisuri noi depuse în apel.
La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat un număr relativ mic de hotărâri judecătorești, precum și opinii teoretice, din care a rezultat existența a două orientări jurisprudențiale diferite.
Astfel, într-o primă orientare jurisprudențială, s-a apreciat că, în cadrul apelului declarat exclusiv împotriva soluției de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, se poate face dovada acestora direct în calea de atac, față de caracterul devolutiv al apelului, de argumentele expuse în cadrul Deciziei nr. 9 din 30 martie 2020, paragrafele 70-80, precum și de caracterul accesoriu al capătului de cerere privind cheltuielile de judecată efectuate de părți.
Raționamentul expus pentru corelarea dispozițiilor art. 254 alin. (2) și ale 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă se poate aplica, mutatis mutandis, și în privința art. 452 alin. (2) din Codul de procedură civilă, articol ce cuprinde o sancțiune de același ordin cu cea instituită de art. 254, respectiv sancțiunea decăderii. Pentru aceleași rațiuni identificate de Înalta Curte de Casație și Justiție în îndepărtarea sancțiunii decăderii pentru probele ce vizează capetele de cerere principale, s-a apreciat că se impune admiterea probei cu înscrisuri direct în etapa apelului pentru dovedirea cheltuielilor judiciare efectuate de parte și solicitate în fața primei instanțe, însă nedovedite la momentul închiderii dezbaterilor.
În acest sens au comunicat hotărâri judecătorești și au exprimat opinii teoretice Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, o parte a judecătorilor Secției a IV-a civile, în opinie majoritară Secția a Va civilă și Secția a VI-a civilă (Decizia civilă nr. 1.423 din 24 septembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 43.561/3/2016/a1, definitivă), Tribunalul București - Secția a VI-a civilă (Decizia nr. 7.391 din 20 decembrie 2023, pronunțată în Dosarul nr. 45.693/299/2021), Tribunalul Ilfov, Tribunalul Sălaj - Secția civilă (Decizia nr. 442 din 6 mai 2021, pronunțată în Dosarul nr. 227/337/2018, definitivă), Curtea de Apel Galați - Secția I civilă, în opinie majoritară (Decizia civilă nr. 97 din 4 aprilie 2024, pronunțată în Dosarul nr. 13.062/231/2020), Curtea de Apel Iași - Secția civilă (Decizia civilă nr. 209 din 25 aprilie 2023, pronunțată în Dosarul nr. 3.722/99/2022), Tribunalul Iași - Secția civilă, Tribunalul Iași - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în opinie majoritară (Decizia civilă nr. 861 din 13 octombrie 2023, pronunțată în Dosarul nr. 8.403/245/2022), Judecătoria Iași - Secția civilă, Judecătoria Pașcani, Judecătoria Răducăneni, Tribunalul Vaslui, Judecătoria Huși, Judecătoria Bârlad, Curtea de Apel Oradea - Secția de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Bihor - Secția a III-a civilă, Tribunalul Buzău - Secția I civilă, o parte a judecătorilor Curții de Apel Suceava și ai instanțelor arondate, o parte a judecătorilor Curții de Apel Târgu Mureș, Curtea de Apel Timișoara - Secția I civilă și Secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, Tribunalul Timiș - Secția I civilă (Sentința civilă nr. 1.956 din 19 noiembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 1.882/30/2021, definitivă prin Decizia civilă nr. 555 din 29 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - Secția litigii de muncă și asigurări sociale).
Într-o a doua orientare jurisprudențială s-a apreciat că, în apelul declarat exclusiv împotriva soluției de respingere a cheltuielilor de judecată, nu se poate face dovada achitării acestora, în raport cu considerentele din paragraful 36 al Deciziei nr. 9 din 30 martie 2020. Dovezile privind cheltuielile de judecată efectuate în prima instanță nu pot constitui probe noi, deoarece acestea nu au fost propuse pentru susținerea motivelor de apel sau pentru stabilirea altei situații de fapt decât cea reținută de prima instanță.
În acest sens, au comunicat hotărâri judecătorești și au exprimat opinii teoretice Tribunalul Neamț - Secția I civilă și de contencios administrativ, Curtea de Apel Brașov - Secția civilă (Decizia nr. 1.543 din 2 decembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 3.201/62/2019), o parte a judecătorilor Secției a IV-a civile a Curții de Apel București, Tribunalul București în opinie minoritară, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Teleorman - Secția civilă, judecătoriile Alexandria, Roșiori de Vede, Turnu Măgurele, Videle și Zimnicea, Tribunalul Constanța - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Craiova și instanțele arondate (Decizia nr. 487 din 12 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă, în Dosarul nr. 12.540/318/2022), Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă (Decizia civilă nr. 53 din 14 februarie 2024, pronunțată în Dosarul nr. 826/113/2022), Curtea de Apel Galați - Secția pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale (Decizia civilă nr. 96 din 9 februarie 2023, pronunțată în Dosarul nr. 5.014/121/2021), Tribunalul Galați, Judecătoria Hârlău, Judecătoria Vaslui, Curtea de Apel Oradea - Secția I civilă, Tribunalul Bihor - secțiile I civilă și a II-a civilă, Tribunalul Vâlcea - Secția I civilă, Tribunalul Prahova - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Judecătoria Sinaia, o parte a judecătorilor Curții de Apel Suceava și ai instanțelor arondate, o parte a judecătorilor Curții de Apel Târgu Mureș.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.VIII. Jurisprudența Curții Constituționale
Curtea Constituțională nu s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 452 din Codul de procedură civilă.
Cât privește dispozițiile art. 470 din Codul de procedură civilă, instanța de contencios constituțional s-a pronunțat asupra altor aspecte decât cele care interesează în sesizarea de față.
Prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:
În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 470, art. 478 alin. (2) și a art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin raportare la art. 254 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, în noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ atât probele propuse în fața primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât și acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar în privința lor prima instanță de fond a constatat decăderea.
Relevante pentru cauza de față sunt considerentele de la paragrafele 71-75, respectiv:
71.De asemenea se constată că, potrivit art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2) din același act normativ.
72.Ca atare, art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă statuează clar că instanța de apel, exercitându-și atributele de jurisdicție, poate fie să refacă sau să completeze probele din primă instanță, fie să administreze probe noi în această etapă procesuală, câtă vreme au fost propuse potrivit regulilor de la art. 478 alin. (2) din același act normativ.
73.Limitările aduse de dispozițiile art. 254 din Codul de procedură civilă nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie, câtă vreme regulile privind judecata în primă instanță se aplică în apel doar în măsura compatibilității cu art. 479 din Codul de procedură civilă, care acordă posibilitatea instanței ca, în mod necondiționat, să refacă și să completeze probe administrate la prima instanță, dar și să administreze probe noi.
74.Rezultă deci că instanța de apel poate administra orice probe noi, indiferent dacă au fost sau nu solicitate în fața primei instanțe, cerința impusă de către legiuitor pentru etapa procesuală a apelului fiind ca acestea să se fi propus în condiții procedurale prin cererea de apel sau prin întâmpinare, iar instanța de apel să aprecieze că sunt necesare soluționării cauzei.
75.Mai mult decât atât, în acord cu orientarea jurisprudențială majoritară rezultată din anexele sesizării, se apreciază că, în condițiile tezei finale a art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care statuează că «instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri», și a art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă anterior expuse, raportat la prevederile art. 22 din același act normativ ce reglementează rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, efectele sancțiunii decăderii nu se întind asupra probelor ce pot fi încuviințate în apel, de vreme ce instanța de apel poate administra orice probe a căror necesitate rezultă din dezbateri.
Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori, constatând îndeplinirea cumulativă a condițiilor de admisibilitate a sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, au apreciat că dispozițiile art. 452 raportate la art. 470 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020, se interpretează în sensul că, în ipoteza în care au fost solicitate cheltuieli de judecată în fața primei instanțe, dar nu s-a făcut dovada achitării lor până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, se poate face, prin înscrisuri noi, această dovadă, în apelul declarat împotriva soluției de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.
Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:
Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.
Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, au fost decelate, pe cale jurisprudențială, următoarele condiții de admisibilitate ce este necesar a fi îndeplinite cumulativ:
(i)existența unei cauze aflate în curs de judecată;
(ii)cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit să soluționeze cauza;
(iii)instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță;
(iv)ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată;
(v)chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă;
(vi)asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
Primele trei condiții de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu având ca obiect contestație la executare, aflat pe rolul Tribunalul Mureș - Secția civilă, care este învestit în ultimă instanță cu soluționarea apelului exercitat împotriva unei sentințe pronunțate de Judecătoria Reghin, iar hotărârea ce urmează a fi pronunțată este definitivă, conform dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 coroborat cu art. 718 din Codul de procedură civilă.
În ceea ce privește condițiile referitoare la existența unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile de a da naștere unor interpretări diferite și de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, acestea sunt, de asemenea, îndeplinite.
Cu toate că noțiunea de „chestiune de drept“ nu este definită de legiuitor, aceasta presupune în mod necesar o problemă de drept reală și veritabilă, în sensul că norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. S-a statuat constant în jurisprudența instanței supreme că este necesar ca sesizarea să vizeze „o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății“ (Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, paragraful 37; Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.112 din 11 decembrie 2023, paragraful 42 etc.).
Instanța de trimitere a exprimat punctul său de vedere, potrivit căruia dispozițiile legale în discuție se interpretează în sensul că, în ipoteza în care au fost solicitate cheltuieli de judecată în fața primei instanțe, dar nu s-a făcut dovada achitării acestora până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, în apelul declarat exclusiv împotriva soluției de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată este admisibilă proba cu înscrisuri noi în dovedirea efectuării cheltuielilor de judecată în primă instanță; instanța de trimitere a reliefat, totodată, și posibila interpretare contrară a textului, potrivit căruia dispozițiile art. 452 din Codul de procedură civilă au caracter de normă specială față de reglementarea generală a probațiunii, intenția legiuitorului fiind aceea de a limita posibilitatea dovezii existenței și întinderii cheltuielilor de judecată cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, astfel că în situația în care au fost solicitate cheltuieli de judecată în fața primei instanțe, dar nu s-a făcut dovada achitării acestora până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei conform art. 452, apelul declarat exclusiv împotriva soluției de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată nu formulează de fapt critici de netemeinicie a hotărârii primei instanțe, ci încearcă, în realitate, eludarea acestor dispoziții legale, deși apelanta este decăzută din dreptul de a face dovada existenței și întinderii cheltuielilor de judecată pretinse.
Din analiza art. 452 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, rezultă că legiuitorul instituie o dispoziție cu caracter special și derogatoriu de la regimul general privind termenul de propunere și administrare a probelor, fără a stabili însă în mod explicit dacă derogarea vizează doar regulile de probațiune din fața primei instanțe sau vizează și regula posibilității administrării de probe noi în apel.
Natura echivocă și ambivalentă a dispoziției legale în ceea ce privește afectarea admisibilității administrării de probe noi în apel cu privire la cheltuielile de judecată nedovedite în termenul stabilit pentru judecata în prima instanță este confirmată și de cuprinsul punctelor de vedere teoretice exprimate de colectivele instanțelor consultate, egal împărțite între cele două interpretări posibile, astfel încât trebuie conchis că obiectul procedurii hotărârii prealabile este reprezentat de o normă de drept incompletă sau neclară, care, pe baza interpretării printr-o argumentație juridică adecvată, consistentă, poate primi înțelesuri și aplicări divergente în situații cvasiidentice și poate determina, în final, o jurisprudență neunitară (deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 70 din 31 octombrie 2022, precitată, paragraful 61; nr. 33 din 24 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 26 iunie 2023, paragraful 92 etc.).
Sesizarea urmărește interpretarea punctuală a problemei de drept, întrebarea fiind una calificată, iar nu una ipotetică ori enunțată într-o manieră prea generală (Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 52 din 18 septembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 16 octombrie 2023, paragraful 51).
Totodată, de soluționarea acestei chestiuni de drept depinde soluționarea pe fond a cauzei aflate pe rolul instanței de trimitere. În jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție a reliefat în mod constant că procedura hotărârii prealabile poate să aibă ca obiect o normă de drept material sau o normă de drept procedural, sesizarea fiind admisibilă dacă interpretarea pe care o va da instanța supremă produce consecințe juridice de natură să determine soluționarea pe fond a cauzei (deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 73 din 16 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 22 noiembrie 2017, paragraful 51; nr. 52 din 18 iunie 2018, precitată, paragraful 138).
În speță, soluționarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea acestei chestiuni de drept, întrucât prin apelul declarat se solicită schimbarea hotărârii atacate, în sensul obligării reclamantei la plata cheltuielilor judiciare reprezentând onorariu avocațial, în dovedirea cărora s-au depus atașat apelului factura fiscală și chitanța, înscrisuri care nu au fost depuse în primă instanță până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.
Este, de asemenea, îndeplinită și condiția potrivit căreia chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie nouă.
Îndeplinirea acestei condiții decurge din caracterul relativ recent al noului Cod de procedură civilă, intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013; aprecierea actului normativ ca fiind mai vechi sau mai recent ține și de amploarea și complexitatea reglementării, un cod ce reglementează și organizează procesul civil având nevoie de trecerea unui timp îndelungat pentru a consacra o practică stabilă în ansamblul materiei sale și în majoritatea detaliilor. Mai trebuie menționat că, anterior noului Cod de procedură civilă, Codul de procedură civilă din 1865 nu avea o reglementare expresă similară.
Sub regimul Codului de procedură civilă din 1865, soluția posibilității de a se solicita și dovedi cheltuielile de judecată inclusiv la momentul dezbaterii finale a procesului fusese consacrată de jurisprudență în virtutea implicațiilor Deciziei de îndrumare nr. 11/1959 a Plenului Tribunalului Suprem. Prin urmare, în cazul art. 452 din Codul de procedură civilă, nefiind vorba despre o soluție legislativă preluată dintr-o reglementare anterioară, caz în care nu ar mai fi fost una nouă, ci despre o primă consacrare în lege cu prilejul noului cod a unei norme derogatorii vizând regimul probațiunii cheltuielilor de judecată, implicând valențe noi de interpretare, nu se poate aduce obiecția unei soluții vechi și a unei practici consacrate.
De altminteri, din punct de vedere temporal, reperul care trebuie luat în considerare este unul chiar mai recent, respectiv Decizia nr. 9 din 30 martie 2020, întrucât problema de drept de față este ridicată în considerarea modului în care norma specială referitoare la regimul probării cheltuielilor de judecată este sau nu afectată de rezolvarea cu caracter de principiu, dată prin amintita decizie modului de interpretare a noțiunii generale de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului, prin includerea atât a probelor care nu au fost propuse în fața primei instanțe, cât și a celor care au fost propuse tardiv, iar în privința lor prima instanță de fond a constatat decăderea.
Pe de altă parte, noutatea chestiunii de drept nu trebuie apreciată dintr-o perspectivă strict temporală, prin raportare la vechimea actului normativ, ci și ținând seama în mod concret de complexitatea și noutatea conținutului normei juridice supuse interpretării.
Analiza punctelor de vedere teoretice formulate de judecătorii curților de apel și ai instanțelor judecătorești din circumscripțiile lor teritoriale, precum și cele câteva hotărâri judecătorești identificate relevă că instanțele naționale abordează în mod diferit admisibilitatea probei cu înscrisuri noi în apel, în materia cheltuielilor de judecată efectuate în fața primei instanțe. Numărul relativ mic de hotărâri judecătorești deja pronunțate trebuie raportat la caracterul potențial general al chestiunii, problema de drept analizată având aptitudinea de a se ivi într-un număr mare de cauze.
Se constată că instanțele judecătorești având competență în această materie nu au pronunțat un număr semnificativ de hotărâri judecătorești de natură a contura o jurisprudență consistentă în domeniul de referință, pe baza unei interpretări adecvate a textului care a generat chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită. Hotărârile depuse la dosarul cauzei reflectă însă incipient o divergență de interpretare cu caracter de principiu, fiind îndeplinită situația premisă a iminenței apariției unei practici judiciare neunitare (deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 30 din 24 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 16 mai 2023, paragrafele 88 și 89; nr. 52 din 18 septembrie 2023, precitată, paragraful 58).
De asemenea, asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat nici printr-o decizie de unificare a practicii judiciare și nici cu ocazia soluționării căii de atac a recursului. Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, devenind actuală cerința de a se da o rezolvare de principiu modului de interpretare și aplicare a normelor de drept analizate.
Trebuie spus că Decizia nr. 9 din 30 martie 2020 nu a tratat și rezolvat în mod explicit și distinct situația probelor noi în apel făcute în materia cheltuielilor de judecată, supuse regimului derogatoriu prevăzut de art. 452 din Codul de procedură civilă, dovadă că acest text de lege suscită în continuare o divergență de interpretare chiar și după publicarea amintitei decizii.
XI.
2.Asupra fondului sesizării
Chestiunea de drept care este supusă dezlegării Înaltei Curți de Casație și Justiție privește interpretarea dispozițiilor art. 452 raportate la cele ale art. 470 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020.
Art. 452 din Codul de procedură civilă prevede că „Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.“
(1)Cererea de apel va cuprinde:
a)numele și prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar. Dacă apelantul locuiește în străinătate, va arăta și domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;
b)indicarea hotărârii atacate;
c)motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul;
d)probele invocate în susținerea apelului;
e)semnătura.
(2)La cererea de apel se va atașa dovada achitării taxelor de timbru.
(3)Cerințele de la alin. (1) lit. b) și e) și cea de la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, iar cele de la alin. (1) lit. c) și d), sub sancțiunea decăderii. Lipsa semnăturii poate fi împlinită în condițiile art. 196 alin. (2), iar lipsa dovezii achitării taxei de timbru poate fi complinită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată în apel.
(4)Când dovezile propuse sunt martori sau înscrisuri nearătate la prima instanță, se vor aplica în mod corespunzător dispozițiile art. 194 lit. e).
(5)În cazul în care termenul pentru exercitarea apelului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, motivarea apelului se va face într-un termen de aceeași durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii.
Pentru argumentele care urmează a fi expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reține că dispozițiile art. 452 raportate la art. 470 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020, se interpretează în sensul că, în ipoteza în care au fost solicitate cheltuieli de judecată în fața primei instanțe, dar nu s-a făcut dovada achitării lor până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, se poate face, prin înscrisuri noi, această dovadă, în apelul declarat împotriva soluției de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.
Cu titlu prealabil, se observă că dispozițiile art. 452 din Codul de procedură civilă instituie, în privința dovedirii existenței și întinderii cheltuielilor de judecată, un regim juridic special și derogatoriu de la regimul general al probelor.
Dacă în ceea ce privește probatoriul necesar dovedirii susținerilor făcute pe fondul litigiului, art. 254 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că probele se propun, sub sancțiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel, ele putând fi propuse și oral, în cazurile anume prevăzute de lege, iar potrivit alin. (2), dovezile care nu au fost propuse în condițiile alin. (1) nu vor mai putea fi cerute și încuviințate în cursul procesului, în afară de cazurile acolo menționate, se constată că legiuitorul instituie un regim mai permisiv pentru administrarea dovezilor referitoare la cheltuielile de judecată, acestea putând fi propuse și administrate inclusiv în timpul sau ulterior cercetării procesului, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.
Soluția este una tradițională; chiar dacă în Codul de procedură civilă din 1865 nu a existat o reglementare expresă, jurisprudența a consacrat, în urma Deciziei de îndrumare nr. 11/1959 a Plenului Tribunalului Suprem, posibilitatea de a se solicita și dovedi cheltuielile de judecată inclusiv la momentul dezbaterii finale a procesului, rațiunile pornind de la faptul că întinderea cheltuielilor unei faze procesuale cel mai adesea nu poate fi cunoscută și probată de la început: onorariul avocatului poate fi suplimentat în funcție de durata și dificultatea efectivă a procesului, onorariul expertului se stabilește în cursul administrării probelor și poate fi suplimentat în raport cu dificultatea lucrării, pot apărea cheltuieli de transport sau de fotocopiere până la cel din urmă termen de judecată și alte asemenea situații.
Acestea fiind spuse, ceea ce trebuie dezlegat este în ce măsură prevederile art. 452 din Codul de procedură civilă sunt derogatorii doar de la regimul general al administrării probelor în fața primei instanțe, prevăzut de art. 254 din Codul de procedură civilă, în sensul că momentul până la care dovezile pot fi administrate se extinde până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, sau dacă derogarea afectează și regimul admisibilității probelor noi în apel, instituit de art. 470 alin. (1) lit. d), alin. (3) și (4), art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă - astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020 - în sensul că expresia „cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei“ exclude posibilitatea administrării în faza apelului a probelor referitoare la cheltuielile de judecată, ce nu au fost administrate în fața primei instanțe.
Cu alte cuvinte, fără a fi contestată natura specială și derogatorie a art. 452 din Codul de procedură civilă, trebuie lămurit și care este sensul derogării: derogă norma doar de la reglementarea generală a momentului până la care se pot solicita și administra înscrisurile în fața primei instanțe, pe care îl extinde, sau derogă și de la posibilitatea administrării de înscrisuri noi în apel, pe care o interzice?
Pentru a răspunde acestei probleme de interpretare trebuie avute în vedere, în primul rând, rațiunile pentru care legiuitorul a instituit derogarea prevăzută în textul de lege supus analizei, iar aceste rațiuni vizează faptul că abia după etapa cercetării procesului și la finalul dezbaterilor pe fond din prima instanță partea poate cunoaște, cel mai adesea, întinderea exactă a cheltuielilor unei faze procesuale, fie că este vorba despre cheltuieli făcute cu administrarea probelor, fie că este vorba despre cheltuielile de transport sau cazare, fie că este vorba despre cheltuielile de reprezentare și asistență juridică prin avocat, circumstanță ce a condus la necesitatea stabilirii unui regim mai permisiv și a unei perioade mai extinse în care dovezile referitoare la cheltuieli să poată fi administrate.
Prin urmare, câtă vreme intenția legiuitorului a fost aceea de a deroga de la un regim general mai strict al probatoriului cauzei, printr-un regim special mai permisiv în materia dovezilor referitoare la cheltuielile de judecată, nu se poate considera că o normă care s-a dorit a fi în favoarea părții ar trebui să fie interpretată ca având un caracter restrictiv, în sensul de a răpi acesteia posibilitatea de a aduce probe noi în apel cu privire la cheltuielile de judecată - fie când acestea au fost omise la prima instanță, fie când au fost considerate incomplete - în condițiile în care celelalte aspecte ale cauzei, deseori mai importante decât problema cheltuielilor de judecată, pot face obiectul probelor noi în calea ordinară de atac.
Este adevărat că interpretarea literală a textului, care cere ca dovezile privitoare la cheltuielile de judecată să fie făcute „cel mai târziu“ la data închiderii dezbaterilor, ar putea sugera o limită temporală maximă care nu mai poate fi depășită în proces, însă accentul trebuie pus pe faptul că textul extinde această limită, față de regimul general al probelor, iar nu că o face mai restrictivă.
Legea prevede limite temporale maxime nu doar pentru administrarea dovezilor referitoare la cheltuielile de judecată, ci inclusiv pentru celelalte probe referitoare la fondul litigiului - chiar mult mai restrictive, conform art. 254 din Codul de procedură civilă - ceea ce nu înseamnă că limitarea momentului solicitării și administrării acestora din urmă în prima instanță exclude posibilitatea administrării sau completării lor ca probe noi în faza apelului, calea devolutivă ordinară de atac, după cum s-a stabilit deja, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020.
În acest sens, trebuie remarcat că art. 452 din Codul de procedură civilă în discuție se regăsește în cartea a II-a, titlul I al Codului de procedură civilă, ce reglementează procedura în fața primei instanțe, neputând afecta regimul judecății apelului, situat în titlul II, și nici deroga de la normele specifice care reglementează administrarea probelor în apel. O interpretare contrară ar duce la concluzia că judecății apelului formulat împotriva soluției privitoare la cheltuielile de judecată i se vor aplica toate prevederile legale din titlul II, mai puțin cele care permit administrarea de probe noi. Or, nu există nicio rațiune pentru ca aceste prevederi legale, referitoare la probațiunea în apel, să fie excluse de la aplicare în situația în care apelul privește soluția pronunțată asupra cheltuielilor de judecată.
Singura modalitate în care efectele reglementării art. 452 din Codul de procedură civilă pot fi extinse asupra judecății în apel este aceea a aplicării normei în mod corespunzător în instanța de apel, cu privire la cheltuielile de judecată efectuate în calea de atac, dar nu și în sensul aplicării ei în mod derogatoriu și potrivnic regulilor specifice apelului, întrucât nu permite art. 482 din Codul de procedură civilă, conform căruia „dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol“.
Așadar, se regăsesc întru totul, inclusiv în cazul art. 452 din Codul de procedură civilă, rațiunile pentru care, prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a statuat, în privința art. 254 din Codul de procedură civilă, că „73. Limitările aduse de dispozițiile art. 254 din Codul de procedură civilă nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie, câtă vreme regulile privind judecata în primă instanță se aplică în apel doar în măsura compatibilității cu art. 479 din Codul de procedură civilă, care acordă posibilitatea instanței ca, în mod necondiționat, să refacă și să completeze probe administrate la prima instanță, dar și să administreze probe noi.
74.Rezultă deci că instanța de apel poate administra orice probe noi, indiferent dacă au fost sau nu solicitate în fața primei instanțe, cerința impusă de către legiuitor pentru etapa procesuală a apelului fiind ca acestea să se fi propus în condiții procedurale prin cererea de apel sau prin întâmpinare, iar instanța de apel să aprecieze că sunt necesare soluționării cauzei.“
Natura juridică devolutivă a căii de atac a apelului dă părții posibilitatea unei noi judecăți în fond cu privire la pretențiile sale; scopul apelului nu se reduce la a cenzura activitatea primei instanțe în raport cu probele administrate exclusiv în acea fază procesuală, ci și de a da părții posibilitatea de a-și completa și remedia situația probatorie, în raport cu cele reproșate prin sentința primei instanțe, obiectivul avut în vedere de legiuitor fiind cel al aflării adevărului și al justei soluționări a cauzei, în conformitate cu art. 22 din Codul de procedură civilă, chiar și atunci când nu există o culpă a instanței supuse controlului judiciar pentru neadministrarea sau administrarea incompletă a probelor de către parte.
Scopul modului în care legiuitorul a ales să reglementeze calea de atac a apelului este corecta soluționare a cauzei, chiar și atunci când nu se poate reproșa nimic judecății primei instanțe, dar situația de fapt a fost reținută greșit în urma unei omisiuni a părții de a-și administra complet probele.
Câtă vreme legea dă posibilitatea completării probatoriului pe capetele principale de cerere cu dovezi noi în calea de atac, nu există nicio rațiune, în absența unei exceptări exprese în cadrul normelor ce reglementează apelul, pentru a da o soluție contrară în chestiunea admisibilității de probe noi în privința petitului accesoriu al cheltuielilor de judecată.
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:
Admite sesizarea formulată de Tribunalul Mureș - Secția civilă în Dosarul nr. 18/289/2022 pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, stabilește că:
Dispozițiile art. 452 raportate la cele ale art. 470 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 25 iunie 2020, se interpretează în sensul că, în ipoteza în care au fost solicitate cheltuieli de judecată în fața primei instanțe, dar nu s-a făcut dovada achitării lor până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, se poate face, prin înscrisuri noi, această dovadă, în apelul declarat împotriva soluției de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.
Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 iunie 2024.
VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
MARIANA CONSTANTINESCU
Magistrat-asistent,
Elena Adriana Stamatescu
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.
