Decizie nr. 139 din 19 noiembrie 1996

Ioan Muraru - preşedinte

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Ioan Deleanu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Raul Petrescu - procuror

Constantin Burada - magistrat-asistent

Pe rol, soluţionarea recursului declarat de Barleanu Ion împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 103 din 1 octombrie 1996.

La apelul nominal părţile au fost lipsa.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele completului acorda cuvintul reprezentantului Ministerului Public care solicită respingerea recursului, decizia atacată fiind temeinica şi legală.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Decizia nr. 103 din 1 octombrie 1996 Curtea Constituţională a respins ca vadit nefondata excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, modificată prin Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedura civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, invocată de Barleanu Ion în Dosarul nr. 1.975/1995 al Curţii de Apel Bacau.

Pentru a pronunţa aceasta soluţie s-a reţinut, în esenta, ca Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, deşi anterioară Constituţiei, a stabilit anumite condiţii şi limite de exercitare a dreptului persoanei vătămate, printre care şi excluderea de la controlul instanţei de contencios a actelor de comandament cu caracter militar, ce nu contravin art. 21 şi art. 48 alin. (1) din legea fundamentală. S-a constatat, totodată, ca limitele exercitării dreptului respectiv nu sunt de natura sa obstructioneze exerciţiul acestuia, ele privind numai situaţii justificate prin interesul evident public la care se referă.

Prin recursul declarat împotriva sus-menţionatei decizii se invoca, în esenta, următoarele motive:

–Curtea a fost influentata în pronunţarea deciziei de punctul de vedere al Guvernului, respectiv al Ministerului de Interne, vinovat de trecerea sa abuzivă în rezerva la 15 decembrie 1991;

–ordinul prin care s-a dispus această măsură nu reprezintă un act de comandament cu caracter militar, deoarece legiuitorul a înţeles sa excludă de la controlul judiciar numai "actele şi documentele secrete de organizare şi mobilizare a forţelor armate", şi nu altele;

–ordinul de trecere a sa în rezerva fiind emis la 18 decembrie 1991, dar cu efect de la 15 decembrie 1991, este retroactiv, deci ilegal;

–prin Decizia nr. 103/1996 s-a reţinut ca, potrivit alin. (2) al art. 48 din Constituţie, limitele dreptului prevăzut de alin. (1) al aceluiaşi articol se stabilesc prin lege organică, or, "având în vederea ca este vorba de unităţi militare trebuie prevăzute în mod expres de o lege specială şi nu de o lege organică", cum este Legea nr. 29/1990;

–dispoziţiile art. 21 din Constituţie trebuie să prevaleze asupra oricăror alte legi, fie ele şi organice, şi nu invers;

–sunt incalcate şi prevederile art. 16 din Constituţie, deoarece se asigura liberul acces la justiţie doar pentru civili, iar pentru militari, nu;

–Legea nr. 29/1990 este, sub unele aspecte, depăşită, în cauza aplicindu-se, în consecinţa, art. 150 din Constituţie în virtutea căruia legile ce contravin acesteia nu îşi mai păstrează valabilitatea; pe acest temei, art. 2 lit. b) din Legea nr. 29/1990 este abrogat implicit;

–în sfârşit, este invocată Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994, art. 6 al acesteia prevazind ca orice persoană are dreptul la judecarea sa, în mod echitabil, de către o instanţa judecătorească şi impartiala prevăzută de lege; or, potrivit art. 20 din Constituţie, dispoziţiile convenţiei prevalează asupra normelor din dreptul intern.

CURTEA,

având în vederea decizia atacată, motivele de recurs invocate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile reprezentantului Ministerului Public, precum şi prevederile ce fac obiectul excepţiei raportate la dispoziţiile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, retine:

Potrivit art. 24 alin. (3) din această lege, Curtea Constituţională este obligată sa comunice încheierea prin care a fost sesizată fiecărei Camere a Parlamentului şi Guvernului, indicindu-le data până la care pot să depună punctul lor de vedere. În speta, completul de fond s-a conformat acestor prevederi legale, iar din împrejurarea ca soluţia pronunţată coincide cu punctul de vedere al Guvernului nu se poate trage concluzia ca adoptarea acesteia a fost influentata de opinia exprimată, astfel cum neîntemeiat se susţine de recurent, având în vedere principiul constituţional al independentei judecătorilor. De altfel, punctele de vedere comunicate de autorităţile publice sus-menţionate nu au caracter obligatoriu pentru Curte, ele reprezentind exclusiv opiniile autorităţilor respective în legătură cu excepţia invocată, iar, potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, judecata are loc şi pe baza raportului întocmit în cauza, a încheierii de sesizare, a probelor administrate, a susţinerilor părţilor şi a reprezentantului Ministerului Public. Asa fiind, primul motiv de recurs este nefondat.

Critica facuta în sensul că ordinul ministrului de interne de trecere în rezerva a unui militar nu trebuie considerat un act de comandament cu caracter militar nu poate fi primită, deoarece, fiind o problemă de interpretare şi aplicare a legii, aceasta excede atribuţiilor Curţii Constituţionale care, potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi art. 23 şi următoarele din Legea nr. 47/1992, hotărăşte, în drept, numai asupra constituţionalităţii unei legi sau ordonanţe, iar nu şi cu privire la modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale, chestiuni ce sunt de competenţa exclusiva a instanţelor judecătoreşti.

Pentru aceleaşi considerente, critica recurentului potrivit căreia ordinul de trecere în rezerva este retroactiv, deci ilegal, fiind emis la 18 decembrie 1991, dar cu efect de la 15 decembrie 1991, nu poate fi primită, întrucît art. 15 alin (2) din Constituţie, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, nu-şi găseşte aplicarea în speta, dispoziţiile sale referindu-se exclusiv la acte cu caracte normativ.

Susţinerea recurentului ca pentru problemele cu caracter militar limitele dreptului înscris în art. 48 alin. (1) din Constituţie trebuie stabilite printr-o lege specială este, de asemenea, neîntemeiată, întrucît, potrivit prevederilor alin. (2) al aceluiaşi articol, condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică, fără a se face vreo deosebire în raport cu materia pe care o reglementează. De altfel, legea specială nu constituie o categorie constituţională în raport cu art. 72 alin. (1) din legea fundamentală.

Critica adusă deciziei completului de fond în sensul că dispoziţiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 29/1990 contravin prevederilor art. 21 din Constituţie care prevalează asupra oricăror alte legi, inclusiv a celor organice, nu poate fi primită, deoarece, astfel cum s-a reţinut, nu este de atributul Curţii Constituţionale sa stabilească dacă actul atacat este sau nu un act de comandament cu caracter militar. Competenţa de a decide acest lucru aparţine exclusiv instanţei de contencios administrativ iar, ulterior, în funcţie de soluţie, se poate stabili dacă partea are acces la o acţiune intemeiata pe Legea nr. 29/1990 sau la recursul special reglementat de art. 4 din aceeaşi lege, după epuizarea căilor administrativ-jurisdicţionale.

Nici critica potrivit căreia prevederile art. 2 lit. b) din Legea nr. 29/1990 contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie nu este intemeiata, deoarece, asa cum rezultă din practica sa jurisdicţională, Curtea Constituţională a statuat ca principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă eo ipso aplicarea aceluiaşi regim juridic unor situaţii care, prin specificul lor, sunt diferite. Astfel, se justifica existenta unor tratamente juridice diferite între civili, cărora li se aplică Codul muncii, şi între militari, pentru care reglementările sunt cu totul altele, dat fiind specificul acestui sector, în general, şi al condiţiilor trecerii în rezerva, în special. Este vorba deci de reglementări diferite pentru situaţii diferite, astfel încât principiul egalităţii nu este afectat. În acest sens, Curtea Constituţională s-a pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 70 din 15 decembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 27 decembrie 1993, şi prin Decizia nr. 74 din 13 iulie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 22 iulie 1994.

Motivul de recurs, potrivit căruia dispoziţiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 29/1990 sunt abrogate implicit, de asemenea, nu poate fi primit. Se retine ca prevederile art. 150 alin. (1) din Constituţie nu sunt incidente în cauza, deoarece Legea nr. 29/1990 a fost modificată prin Legea nr. 59/1993, ceea ce "dovedeşte intenţia legiuitorului de a o menţine în vigoare şi de a o face aplicabilă, în integritatea ei" - asa cum s-a statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 39 din 5 aprilie 1995 cu referire la legile preconstitutionale modificate după intrarea în vigoare a Constituţiei, decizie reţinută şi de completul de fond. Aceasta nu înseamnă însă ca este exclusa obligaţia Consiliului Legislativ de a examina, în temeiul art. 150 alin. (2) din Constituţie, conformitatea legii contenciosului administrativ cu Constituţia şi să facă Parlamentului propuneri corespunzătoare.

În fine, este neîntemeiat şi ultimul motiv de recurs prin care se susţine ca dispoziţiile criticate sub aspectul constituţionalităţii încalcă art. 6 din Convenţia pentru apărarea dreptului omului şi a libertăţilor fundamentale, situaţie în care sunt incidente prevederile art. 20 din Constituţie, conform cărora reglementările internaţionale prevalează asupra normelor de drept intern. Convenţia invocată a fost ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 şi, potrivit art. 15 din Constituţie, aceasta se aplică numai pentru viitor. Mai mult, art. 3 din legea de ratificare prevede că sesizarea organismelor internaţionale se poate face numai în cauzele în care violarea drepturilor garantate prin convenţie a intervenit după intrarea acesteia în vigoare pentru România. În speta, faptele pretins ilegale, de care se plînge recurentul, au avut loc în anul 1991 şi, cum art. 20 din Constituţie se referă la punctele şi tratatele la care România este parte, calitate ce se dobândeşte numai după ratificare, este evident ca prevederile convenţiei invocate, adoptată în anul 1994, nu sunt aplicabile retroactiv.

Având în vedere considerentele expuse, prevederile art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi cele ale art. 13 alin. (1) lit. A.c), ale art. 25 şi ale art. 26 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Barleanu Ion împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 103 din 1 octombrie 1996.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică din 19 noiembrie 1996.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN MURARU

Magistrat-asistent,

Constantin Burada