Decizia nr. 179 din 28 martie 2019

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, excepție ridicată din oficiu de Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 4.779/63/2016 și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.519D/2017.2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Curtea dispune a se face apelul și în Dosarul nr. 2.189D/2017, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, excepție ridicată de Matei Tibor în Dosarul nr. 2.353/84/2016 al Tribunalului Sălaj - Secția penală.

4.La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5.Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere dispozițiile art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, nu se opune conexării dosarelor. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea Dosarului nr. 2.189D/2017 la Dosarul nr. 1.519D/2017, care a fost primul înregistrat.

6.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că este neîntemeiată argumentarea excepției de neconstituționalitate, în sensul că sintagma „acoperă integral pretențiile părții civile“ este lipsită de claritate și previzibilitate, că are un caracter dinamic și continuu și că nu se identifică cu noțiunea de prejudiciu. Practic, problema supusă controlului vizează modul de aplicare a legii, iar discuții ar putea avea loc nu cu privire la această sintagmă, ci cu privire la cea referitoare la „până la primul termen de judecată“, pentru care însă există o bogată jurisprudență în care s-a arătat că, atunci când partea civilă sau, cei îndrituiți nu stabilesc prejudiciul până la primul termen de judecată, iar dacă inculpatul va achita până la acest moment procesual suma stabilită în rechizitoriu, nu mai are niciun fel de importanță, cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor legale criticate, dacă, ulterior primului termen de judecată, partea civilă își modifică pretențiile civile. Deci există suficiente criterii, atât legale, pe care instanța le cunoaște foarte bine, cât și jurisprudențiale, care permit instanței de judecată să construiască raționamentul juridic care să ducă la soluția pe care o caută. Așa fiind, pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

7.Prin Decizia penală nr. 408 din 7 martie 2017 și Încheierea din 5 iulie 2017, pronunțate în dosarele nr. 4.779/63/2016 și nr. 2.353/84/2016, Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori și Tribunalul Sălaj - Secția penală au sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

8.Excepția a fost ridicată din oficiu în Dosarul nr. 4.779/63/2016 al Curții de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori și de Matei Tibor în Dosarul nr. 2.353/84/2016 al Tribunalului Sălaj - Secția penală, dosare în care se fac cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

9.În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale referitoare la calitatea legilor, la principiul egalității cetățenilor în fața legii, la dreptul la un proces echitabil și la unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției, deoarece sintagma „acoperă integral pretențiile părții civile“ nu prevede niciun criteriu în funcție de care trebuie analizată temeinicia pretențiilor părții civile, nefiind respectat principiul previzibilității și clarității legii. De asemenea, prin această sintagmă se arogă Agenției Naționale de Administrare Fiscală un drept absolut în stabilirea în mod unilateral a pretențiilor într-un proces ce are ca obiect săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală.

10.Astfel, norma cuprinsă în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 este lipsită de claritate în privința noțiunii de pretenții civile care trebuie achitate integral, deoarece, potrivit art. 20 alin. (5) lit. b) din Codul de procedură penală, partea civilă poate mări sau micșora întinderea pretențiilor și ulterior primului termen de judecată, până la terminarea cercetării judecătorești în primă instanță.

11.Totodată, pretențiile părții civile, în accepțiunea art. 19 alin. (1) din Codul de procedură penală, includ atât dauna principală, cât și obligațiile accesorii, aflate în interdependență cu obligațiile principale. Obligațiile accesorii, în special în materia infracțiunilor de evaziune fiscală, presupun un caracter continuu, fiind datorate de la data săvârșirii faptei până la data achitării integrale a obligațiilor principale, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii.

12.De asemenea, prevederile criticate folosesc o terminologie ambiguă, imprecisă, de natură a le lipsi de previzibilitate. Se constată că, în situațiile în care obligațiile accesorii nu sunt determinate în mod exact prin constituirea ca parte civilă, inculpatul se află în imposibilitate de a le achita și de a beneficia de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, sub aspectul cauzei speciale de reducere a limitelor de pedeapsă. Există astfel un impediment în aplicarea unei cauze de reducere a pedepsei impus prin comportamentul părții civile, care, în situația neidentificării cuantumului, respectiv a întinderii obligației accesorii, atrage imposibilitatea aplicării dispozițiilor legale contestate, întrucât inculpatul nu poate achita integral pretențiile părții civile.

13.Analiza dispoziției art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 conduce la concluzia încălcării prevederilor constituționale și convenționale referitoare la dreptul la un proces echitabil, întrucât nu se desprinde cu suficientă claritate și precizie întinderea noțiunii de „pretențiile părții civile“. Se susține că art. 23 din Codul de procedură penală se poate interpreta în sensul recunoașterii pretențiilor părții civile de către inculpat, ipoteză în care instanța de judecată îl va obliga pe inculpat la despăgubiri în măsura recunoașterii. Însă inechitatea dispoziției contestate rezidă în valorificarea atitudinii procesuale a inculpatului de a consimți la pretențiile părții civile numai sub aspectul laturii civile a procesului penal, fără ca latura penală, inclusiv individualizarea întinderii răspunderii penale, să poată fi influențată în sensul reducerii limitelor de pedeapsă, întrucât inculpatul nu are posibilitatea concretă de a achita efectiv un prejudiciu accesoriu ce nu a fost determinat și se invocă imposibilitatea de a fi cuantificat de partea civilă.

14.De aceea, prin multitudinea de interpretări și aplicări posibile ale aceleiași dispoziții legale, se ajunge la punerea la dispoziția exclusiv a părții civile, în mod discreționar, a dreptului de a hotărî asupra reținerii sau nu a dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 în favoarea inculpatului, după cum aceeași parte civilă procedează la determinarea contabilă a cuantumului obligațiilor fiscale calculate pe un interval determinat de timp.

15.Prin urmare, textul de lege cuprins în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 este deficitar din perspectiva lipsei de corelare atât cu alte prevederi similare din Codul de procedură penală, cât și cu cele reglementate în dispozițiile constituționale, respectiv art. 21 și art. 124 alin. (2), ceea ce este de natură să genereze confuzii, incertitudine și dificultăți în ceea ce privește interpretarea și aplicarea acestuia.

16.Tribunalul Sălaj - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece persoanele acuzate de săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală au posibilitatea de a achita în integralitate pretențiile părții civile pentru a beneficia de cauza de reducere a limitelor de pedeapsă prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, iar dacă apreciază că pretențiile părții civile ar fi neîntemeiate, potrivit art. 18 din Codul de procedură penală, pot solicita continuarea procesului.

17.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

18.Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este, în principal, inadmisibilă și, în subsidiar, neîntemeiată. Astfel, autorul acesteia nu formulează o veritabilă excepție, textul nefiind criticat pentru ceea ce conține, ci pentru ceea ce nu conține. Astfel, nu sunt contestate prevederile de lege lata, ci se solicită ca, pe lângă reglementările existente, să se adauge și o definiție legală a termenului de „prejudiciu“.

19.Pe fond, apreciază că excepția este neîntemeiată, întrucât în Decizia nr. 16 din 22 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a reținut faptul că acțiunea civilă, alăturată acțiunii penale în procesul penal, are evident un temei delictual. Ca atare, ori de câte ori între prejudiciul moral sau material și acțiunea de folosire a înscrisului sub semnătură privată falsificat există o legătură de cauzalitate, acțiunea civilă având ca obiect obligarea la plata de daune morale și materiale, exercitată în procesul penal împotriva inculpatului, este admisibilă.

20.Având în vedere faptul că temeiul acțiunii civile este delictual, rezultă indubitabil că instanța penală învestită cu soluționarea acțiunii civile va analiza dacă sunt sau nu întrunite elementele răspunderii civile delictuale, așa cum acestea sunt reglementate de legea civilă. Această concluzie este valabilă și în ceea ce privește prejudiciul, acesta urmând a fi determinat potrivit legii civile, motiv pentru care nu mai este necesară o definiție a prejudiciului într-o lege penală specială, Legea nr. 241/2005.

21.De asemenea, cu privire la critica potrivit căreia instanțele naționale individualizează în mod diferit pedepsele aplicate în baza textului legal contestat, Guvernul arată că aceste aspecte, chiar dacă ar fi adevărate, țin de aplicarea în concret a legii, putând fi cenzurate de către instanțele judecătorești.

22.Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile criticate sunt constituționale. Astfel, prin Decizia nr. 647 din 19 iunie 2012, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 reprezintă o cauză de reducere a pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită, în situația în care în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat. Aceasta constituie o măsură de politică penală determinată de specificul infracțiunilor de evaziune fiscală, respectiv de necesitatea recuperării, cu celeritate, a sumelor datorate bugetului general consolidat, și nu este de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil. Reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru inculpatul care acoperă integral prejudiciul cauzat, în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, nu are semnificația îngrădirii accesului liber la justiție. Cel în cauză are posibilitatea de a se adresa instanțelor judecătorești în cazul în care consideră că drepturile, libertățile sau interesele sale legitime au fost încălcate și de a beneficia de toate garanțiile procesuale prevăzute de lege, inclusiv în ceea ce privește latura civilă a cauzei, în deplină concordanță cu imperativele dreptului la un proces echitabil.

23.În fața instanței de judecată, partea interesată are deplina libertate să demonstreze existența sau inexistența, respectiv întinderea prejudiciului, după caz, instanța urmând ca, în temeiul competenței sale constituționale, astfel cum este consfințită aceasta de prevederile art. 126 din Legea fundamentală, să decidă în cauză, pe baza probelor administrate, și asupra laturii civile.

24.Cu privire la posibila încălcare a art. 124 alin. (2) din Constituție, în jurisprudența sa (de exemplu, Decizia nr. 1.196 din 30 septembrie 2010), Curtea Constituțională a arătat că legiuitorul este liber să acorde anumite măsuri de favoare cu caracter penal, condiționat de repararea prejudiciului cauzat, tocmai pentru a încuraja comportamentul activ al inculpatului în sensul diminuării consecințelor periculoase ale faptei penale săvârșite și pentru a repune în circuitul bugetar sumele de bani ce au constituit obiectul prejudiciului. Prin urmare, prevederile de lege criticate nu contravin dispozițiilor art. 124 alin. (2) din Constituție.

25.În ceea ce privește criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 16 și ale art. 21 din Constituție, a arătat că acestea nu pot fi reținute, întrucât legiuitorul, în temeiul art. 73 alin. (3) lit. h) din Legea fundamentală, este liber să stabilească atât sancțiunile, cât și situațiile când pedepsele pot fi reduse. Instituirea unor cauze de reducere a pedepselor numai pentru anumite infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute de Legea nr. 241/2005 constituie o măsură de politică penală, determinată de specificul infracțiunilor în cauză, respectiv de necesitatea recuperării, cu celeritate, a sumelor datorate bugetului general consolidat, și nu este de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil. Totodată, Curtea Constituțională a reținut, în mod constant, în jurisprudența sa că principiul egalității în drepturi nu implică tratarea juridică uniformă a tuturor infracțiunilor, iar reglementarea unui regim sancționator în funcție de acoperirea prejudiciului cauzat prin infracțiunea săvârșită este expresia firească a principiului constituțional menționat, care impune ca la aceleași situații juridice să se aplice același regim, iar la situații juridice diferite tratamentul juridic să fie diferențiat.

26.Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

27.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

28.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, astfel cum au fost modificate prin art. 79 pct. 2 din titlul II al Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, care au următorul cuprins: „În cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 și 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretențiile părții civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate.“29. Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) referitor la calitatea legilor, art. 16 alin. (1) și (2) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil și art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției.

30.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare, ocazii cu care au fost pronunțate Decizia nr. 1.053 din 9 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 14 noiembrie 2008, Decizia nr. 1.594 din 26 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 15 ianuarie 2010, Decizia nr. 1.564 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 2 februarie 2011, Decizia nr. 318 din 18 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 9 mai 2006, Decizia nr. 647 din 19 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 18 iulie 2012, Decizia nr. 802 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 1 august 2008, și Decizia nr. 638 din 28 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 23 august 2007.31. Astfel, s-a statuat că dispozițiile legale criticate reglementează cu privire la introducerea unei cauze de reducere a pedepsei, urmărindu-se facilitarea recuperării la bugetul statului a creanțelor rezultate prin săvârșirea faptelor de evaziune fiscală și, corelativ, atenuarea regimului sancționator pentru persoanele care contribuie la recuperarea lor. Dreptul la reducerea limitelor de pedeapsă prevăzut de textul legal criticat nu este un drept fundamental și, în temeiul art. 73 alin. (3) lit. h) din Legea fundamentală, legiuitorul este liber să stabilească un regim sancționator în vederea recuperării prejudiciului cauzat prin faptele incriminate ca infracțiuni. Tocmai în aplicarea acestui text constituțional legiuitorul a reglementat, în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, o cauză de reducere a pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită, în situația în care în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretențiile părții civile. Aceasta constituie o măsură de politică penală determinată de specificul infracțiunilor de evaziune fiscală, respectiv de necesitatea recuperării, cu celeritate, a sumelor datorate bugetului general consolidat, și nu este de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil.

32.Faptul că de reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege beneficiază numai inculpatul care acoperă integral prejudiciul cauzat, în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, nu are semnificația îngrădirii accesului liber la justiție. Cel în cauză are posibilitatea de a se adresa instanțelor judecătorești, în cazul în care consideră că drepturile, libertățile sau interesele sale legitime au fost încălcate, și de a beneficia de toate garanțiile procesuale prevăzute de lege, inclusiv în ceea ce privește latura civilă a cauzei, având, în concordanță cu imperativele dreptului la un proces echitabil, deplina libertate să demonstreze în fața instanței de judecată - singura care în temeiul competenței sale constituționale, astfel cum este consfințită aceasta de prevederile art. 126 din Legea fundamentală, poate decide pe baza probelor administrate și asupra laturii civile - existența, inexistența, respectiv întinderea prejudiciului.

33.Prin urmare, nu poate fi primită critica potrivit căreia partea civilă, respectiv, statul român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, are un drept absolut în stabilirea în mod unilateral a pretențiilor într-un proces ce are ca obiect săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală, întrucât, dimpotrivă, instanțele de judecată pot cenzura deciziile organelor de urmărire penală în ceea ce privește latura civilă a cauzei, neputând fi posibilă stabilirea/crearea unor plăți nedatorate către bugetul de stat.

34.Totodată, principiul egalității în drepturi nu implică tratarea juridică uniformă a tuturor infracțiunilor, iar reglementarea unui regim sancționator în funcție de acoperirea prejudiciului cauzat prin infracțiunea săvârșită este expresia firească a principiului constituțional menționat, care impune ca la aceleași situații juridice să se aplice același regim, iar la situații juridice diferite tratamentul juridic să fie diferențiat. Astfel, este respectat principiul egalității în drepturi statuat prin art. 16 alin. (1) din Constituție, deoarece cauzele de reducere a pedepsei prevăzute de lege pentru faptele săvârșite se aplică fără nicio discriminare autorilor infracțiunii de evaziune fiscală care au acoperit prejudiciul în condițiile reglementate de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

35.De altfel, în orice proces penal persoana vătămată hotărăște cu privire la cadrul procesual de realizare a pretențiilor sale, fie sesizând instanța civilă, fie alăturând acțiunea civilă acțiunii penale, în această din urmă ipoteză tot ea fiind în măsură să aleagă momentul exercitării dreptului de a reclama reparații prin mijlocirea organelor judiciare, cu respectarea însă a termenului-limită prevăzut de art. 20 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, respectiv „până la începerea cercetării judecătorești“, care este legată de momentul administrării efective a probelor în fața instanței de fond.

36.Așadar, nici procurorul și nici instanța nu pot limita disponibilitatea acțiunii civile și nu se pot subroga în drepturile persoanei vătămate, dar, potrivit art. 20 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală, au obligația să informeze persoana vătămată că se poate constitui parte civilă în procesul penal, în condițiile art. 111 din Codul de procedură penală - la începutul primei audieri, când persoanei vătămate i se aduc la cunoștință drepturile și obligațiile sale -, ale art. 353 din Codul de procedură penală - prin citarea persoanei vătămate pentru primul termen de judecată, cu mențiunea că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătorești - și ale art. 374 alin. (3) din Codul de procedură penală - care dispune că, la primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită și cauza se află în stare de judecată, președintele pune în vedere persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătorești.

37.Prin urmare, formularea cererii de constituire ca parte civilă declanșează acțiunea civilă, în același timp luând naștere și contraacțiunea (de apărare) celui sau celor împotriva cărora este îndreptată acțiunea civilă, subiect pasiv al acțiunii civile putând fi inculpatul sau partea responsabilă civilmente (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 22 iunie 2017, paragrafele 16-18).

38.Astfel, dată fiind natura infracțiunilor prevăzute de art. 8 și art. 9 din Legea nr. 241/2005, la care face trimitere art. 10 din aceeași lege, în aceste cauze parte civilă este întotdeauna statul român, iar, dacă partea civilă mărește sau micșorează întinderea pretențiilor și ulterior primului termen de judecată, până la terminarea cercetării judecătorești în primă instanță, nu înseamnă că textul legal criticat este lipsit de eficacitate, deoarece o eventuală mărire a acestor pretenții trebuie, pe de o parte, dovedită și, pe de altă parte, posibilitatea instanței de a face aplicarea art. 10 alin. (1) este condiționată numai de acoperirea pretențiilor părții civile astfel cum au fost ele exprimate și stabilite până la primul termen de judecată.

39.În ceea ce privește susținerea potrivit căreia din înțelesul sintagmei „acoperă integral pretențiile părții civile“ nu se deduce în mod clar ce se întâmplă în situația în care obligațiile accesorii nu sunt determinate, Curtea constată că aceasta este o problemă ce ține de aplicarea și interpretarea legii, cu atât mai mult cu cât, prin Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 23 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat că „În cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală.“40. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată din oficiu în Dosarul nr. 4.779/63/2016 al Curții de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori și de Matei Tibor în Dosarul nr. 2.353/84/2016 al Tribunalului Sălaj - Secția penală și constată că dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori și Tribunalului Sălaj - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 28 martie 2019.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru