Decizie nr. 725 din 5 iulie 2012

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederi,r art. 90, art. 91 şi art. 96 lit. a) din Legea gazelor nr. 351/2004, ridicată direct de Avocatul Poporului, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 936D/2012.

La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că la dosarul cauzei Avocatul Poporului a comunicat Adresa nr. 6.942 din 26 iunie 2012, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.291 din 26 iunie 2012, prin care solicită admiterea cererii de retragere a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 90, art. 91 şi art. 96 lit. a) din Legea gazelor nr. 351/2004, cerere formulată prin Adresa nr. 6.612 din 18 iunie 2012, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.144 din 18 iunie 2012.

Preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că nu este posibilă renunţarea la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, odată ce aceasta a fost invocată. În consecinţă, solicită continuarea judecării prezentei cauze, având în vedere dispoziţiile art. 55 din Legea nr. 47/1992 .

Curtea, deliberând, constată că nu poate fi primită cererea de renunţare formulată, având în vedere dispoziţiile art. 55 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Curtea Constituţională, legal sesizată, procedează la examinarea constituţionalităţii, nefiind aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă referitoare la suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului [...]". Excepţia de neconstituţionalitate este o excepţie de ordine publică, iar soluţionarea acesteia este de interes general. Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate nu rămâne la dispoziţia părţii care a invocat-o şi nu este susceptibilă de acoperire nici pe calea renunţării exprese la soluţionarea acesteia de către partea care a ridicat-o.

Cauza este în stare de judecată.

Preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Adresa nr. 5.267/IG din 16 mai 2012, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.468 din 16 mai 2012, trimisă Curţii în temeiul prevederilor art. 146 lit. d) teza finală din Constituţie, ale art. 13 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, republicată, şi ale art. 32 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 90, art. 91 şi art. 96 lit. a) din Legea gazelor nr. 351/2004.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Avocatul Poporului susţine următoarele:

1.Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie", acestea instituind o obligaţie generală, impusă tuturor subiectelor de drept, incumbând şi autorităţii legiuitoare, care, în activitatea de legiferare, trebuie să respecte Legea fundamentală a ţării şi să asigure calitatea legislaţiei. Aceasta întrucât, pentru a respecta legea, ea trebuie cunoscută şi înţeleasă, iar pentru a fi înţeleasă, trebuie să fie suficient de precisă şi previzibilă, aşadar să ofere securitate juridică destinatarilor săi. Totodată, arată că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanţa asigurării accesibilităţii şi previzibilităţii legii, inclusiv sub aspectul stabilităţii acesteia, instituind o serie de repere pe care legiuitorul trebuie să le aibă în vedere pentru asigurarea acestor exigenţe (de pildă, hotărârile pronunţate în Cauzele Sunday Times împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, 1979, Reckveny împotriva Ungariei, 1999, Rotaru împotriva României, 2000, şi Damman împotriva Elveţiei, 2005). În continuare, având în vedere cele subliniate mai sus, arată că alin. (2) al art. 90 din Legea gazelor nr. 351/2004 a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, fără a fi înlocuit printr-o altă reglementare. Dispoziţiile abrogate prevedeau că exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora, iar pentru pagubele produse proprietarilor din vecinătatea capacităţilor din domeniul gazelor naturale, cu ocazia intervenţiilor pentru retehnologizări, reparaţii, revizii, avarii, concesionarii au obligaţia să plătească despăgubiri în condiţiile legii. Consideră că, urmare a abrogării alin. (2) al art. 90 şi în lipsa altei reglementări asemănătoare, "aceleaşi despăgubiri prevăzute la art. 91 se vor acorda şi pentru restrângerea dreptului de proprietate prin instituirea drepturilor de uz şi servitute în favoarea concesionarilor, situaţie neprevăzută la data redactării iniţiale, ceea ce face ca art. 90 şi art. 91 din Legea nr. 351/2004, cu modificările şi completările ulterioare, să nu respecte exigenţele constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi ale art. 44 alin. (2) şi (5)".

2.Cât priveşte art. 96 lit. a) din Legea gazelor nr. 351/2004, arată că, "în zona de siguranţă a conductelor de gaze naturale, este interzisă realizarea de construcţii de orice fel, însă nu este prevăzută acordarea vreunei despăgubiri. Or, potrivit art. 44 alin. (5) din Legea fundamentală, limitarea exerciţiului dreptului de proprietate prin folosirea de către o autoritate publică a subsolului unei proprietăţi trebuie să fie justificată de un interes general şi trebuie însoţită, obligatoriu, şi de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul produs proprietarului. Cuantumul acestor despăgubiri se calculează proporţional cu paguba produsă şi se stabileşte de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, de către instanţa de judecată, conform art. 44 alin. (6) din Constituţie . Obligaţia autorităţii publice de a-l despăgubi pe proprietar se referă la daunele provocate solului, plantaţiilor sau construcţiilor, dar şi la alte daune imputabile, sintagmă care poate include imposibilitatea proprietarului de a realiza construcţii pe terenul afectat, scăderea valorii de circulaţie a terenului sau construcţiilor pe piaţa liberă etc." Menţionează hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei, în care s-a reţinut că "nu a operat o expropriere de fapt a proprietarilor, cât timp aceştia puteau să îşi folosească bunurile, să le vândă, să le lase moştenire, să le doneze sau să le ipotecheze. Cu toate acestea, interdicţiile de construire, pierderea posibilităţii de a vinde imobilele în condiţiile normale de piaţă, deşi lasă intact, din punct de vedere juridic, dreptul celor interesaţi de a dispune de bunurile lor şi de a le folosi, sunt totuşi în măsură să reducă semnificativ posibilitatea practică a acestora de a-l exercita. În consecinţă, dreptul de proprietate devine precar, fiind afectat în însăşi substanţa sa, aşa încât interdicţiile arătate se constituie într-o povară specială şi excesivă pe care ar putea-o face legitimă numai posibilitatea de a reclama scurtarea duratei interdicţiei sau aceea de a cere reparaţii."

În conformitate cu dispoziţiile art. 30 şi 33 din Legea nr. 47/1992, Curtea a transmis sesizarea de neconstituţionalitate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, solicitându-le să comunice punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate direct de Avocatul Poporului.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că, urmare a abrogării alin. (2) al art. 90 din Legea gazelor, cadrul legal nu a rămas incomplet, obligaţia de despăgubire pentru constituirea prin lege şi exercitarea drepturilor de uz şi de servitute fiind reglementată de art. 621 alin. (2) teza întâi din Codul civil, urmând ca dezdăunarea pentru eventuale prejudicii cauzate cu ocazia exercitării drepturilor menţionate să fie stabilită în condiţiile art. 91 din Legea gazelor.

Cât priveşte critica de neconstituţionalitate ce are ca obiect prevederile art. 96 lit. a) din Legea gazelor, reţine că nu se are în vedere instituirea unei interdicţii absolute, ci sunt reglementate expres şi situaţiile şi condiţiile în care este permisă construirea. Din această perspectivă, consideră că nu sunt create premisele suportării unei sarcini excesive care să constituie temeiul acordării unor despăgubiri, atâta vreme cât textul de lege criticat stabileşte şi modalitatea în care proprietarii respectivi îşi pot valorifica terenul, inclusiv prin executarea unor construcţii. Face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 856/2006 .

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând sesizarea de neconstituţionalitate formulată prin ridicarea directă a excepţiei de neconstituţionalitate de către Avocatul Poporului, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele:

Curtea a fost legal sesizată şi este, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) teza finală, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10, art. 29-31, ale art. 32 şi 33 din Legea nr. 47/1992, competentă să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului.

Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 90, art. 91 şi art. 96 lit. a) din Legea gazelor nr. 351/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 679 din 28 iulie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, care au următorul conţinut:

Art. 90: "Drepturile de uz şi de servitute legală, prevăzute la art. 86, asupra terenurilor şi altor bunuri proprietate publică sau proprietate privată a persoanelor fizice ori juridice au ca obiect utilitatea publică, au caracter legal şi se exercită pe toată durata de viaţă a capacităţii respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării unei capacităţi în funcţiune, reparaţiei, reviziei, lucrărilor de intervenţie în caz de avarie.";

Art. 91: "(1) Despăgubirile se vor stabili avându-se în vedere următoarele criterii:

a)suprafaţa de teren afectată cu ocazia lucrărilor;

b)valorile pentru producţiile estimate ale culturilor şi plantaţiilor afectate, comunicate de organismele abilitate, precum şi amenajările afectate de lucrări;

c)valoarea de circulaţie a bunurilor imobile afectate.

(2)Cuantumul despăgubirii se stabileşte prin acordul părţilor sau, în cazul în care părţile nu se înţeleg, prin hotărâre judecătorească.";

Art. 96 lit. a): "Pentru protecţia obiectivelor/sistemelor din sectorul gazelor naturale se interzice terţilor:

a)să realizeze construcţii de orice fel în zona de siguranţă a conductelor de gaze naturale; în cazul în care, în mod excepţional, este necesar ca pe terenul pe care este amplasată reţeaua de alimentare cu gaze naturale să se execute o construcţie, beneficiarul acesteia şi/sau proprietarul va/vor suporta toate cheltuielile de modificare a traseului reţelei, în următoarele condiţii:

1.obţinerea acordurilor proprietarilor sau ale deţinătorilorlegali ai terenului de pe traseul unde urmează să fie plasată noua conductă, precum şi a avizelor autorităţilor competente şi a autorizaţiei de construire;

2.includerea în patrimoniul operatorului licenţiat a obiectivelor rezultate în urma modificării."

În opinia Avocatului Poporului, prevederile criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitoare la obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor şi în art. 44 alin. (2) privind garantarea şi ocrotirea, în mod egal, a proprietăţii private, indiferent de titular şi alin. (5) privind folosirea de către autorităţile publice a subsolului unor proprietăţi imobiliare.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că aceasta este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

I. Cât priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 90 şi art. 91 din Legea gazelor nr. 351/2004, Curtea constată următoarele:

Anterior abrogării alin. (2) al art. 90 din Legea nr. 351/2004, Curtea s-a pronunţat prin mai multe decizii cu privire la prevederile art. 90 din lege, în legătură cu instituirea, cu titlu gratuit, a dreptului de uz şi a dreptului de servitute asupra terenurilor afectate de capacităţi care au ca obiect utilităţi publice, statuând, de pildă, prin Decizia nr. 230 din 9 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 13 aprilie 2006, Decizia nr. 98 din 13 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 1 martie 2007, şi Decizia nr. 1.188 din 17 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 755 din 5 noiembrie 2009, că exercitarea acestor drepturi asupra terenurilor afectate de capacităţi din domeniul gazelor naturale este determinată de un interes general şi, ca atare, legiuitorul este pe deplin competent să stabilească limitele dreptului de proprietate în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale privind garantarea şi ocrotirea proprietăţii.

Art. 230 lit. z) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil prevede că de la data intrării în vigoare a Codului civil se abrogă alin. (2) al art. 90 din Legea gazelor nr. 351/2004 . Suntem în prezenţa unei abrogări exprese, care a operat la data intrării în vigoare a noului Cod civil, respectiv 1 octombrie 2011.

Dispoziţiile abrogate, respectiv alin. (2) al art. 90 din lege, prevedeau că exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora, iar pentru pagubele produse proprietarilor din vecinătatea capacităţilor din domeniul gazelor naturale, cu ocazia intervenţiilor pentru retehnologizări, reparaţii, revizii, avarii, concesionarii au obligaţia să plătească despăgubiri în condiţiile legii.

În prezent art. 90 din lege are un singur alineat, care reglementează drepturile de uz şi de servitute legală asupra terenurilor şi altor bunuri proprietate publică sau proprietate privată a persoanelor fizice ori juridice, având ca obiect utilitatea publică şi care se exercită pe toată durata de viaţă a capacităţii respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării unei capacităţi în funcţiune, reparaţiei, reviziei, lucrărilor de intervenţie în caz de avarie.

Totodată, Curtea reţine că art. 621 alin. (1) şi (3) - "Dreptul de trecere pentru utilităţi" din Codul civil şi care face parte din Capitolul III - "Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată" prevede că "(1) Proprietarul este obligat să permită trecerea prin fondul său a reţelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeaşi zonă, de natura conductelor de apă, gaz sau altele asemenea, a canalelor şi a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum şi a oricăror altor instalaţii sau materiale cu acelaşi scop.[...]

(3)În toate cazurile, proprietarul are dreptul la plata unei despăgubiri juste. Dacă este vorba despre utilităţi noi, despăgubirea trebuie să fie şi prealabilă.[...]"

Prin urmare, prin abrogarea alin. (2) al art. 90 din Legea gazelor este înlăturat caracterul gratuit al exercitării dreptului de uz şi de servitute asupra terenurilor afectate de capacităţi, creându-se un regim juridic favorabil, pe viitor, titularilor drepturilor de proprietate asupra terenurilor afectate.

În aceste condiţii, având în vedere prevederile art. 621 alin. (3) din Codul civil coroborate cu prevederile art. 625 din Codul civil, potrivit cărora "Îngrădirile cuprinse în prezenta secţiune se completează cu dispoziţiile legilor speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi terenurile şi construcţiile de orice fel [...]", Curtea constată că, pentru restrângerea dreptului de proprietate ca urmare a instituirii şi exercitării drepturilor de uz şi de servitute în favoarea concesionarilor, urmează a se acordă despăgubiri în condiţiile reglementărilor Codului civil în vigoare.

Totodată, pentru pagubele produse proprietarilor cu ocazia intervenţiilor pentru retehnologizări, reparaţii, revizii, avarii, concesionarii au obligaţia să plătească despăgubiri în condiţiile art. 91 din Legea gazelor, potrivit criteriilor de la punctele 1 şi 2, respectiv suprafaţa de teren afectată cu ocazia lucrărilor, valorile pentru producţiile estimate ale culturilor şi plantaţiilor afectate, precum şi amenajările afectate de lucrări şi valoarea de circulaţie a bunurilor imobile afectate. Modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor este prevăzută în alin. (2) al art. 91, respectiv prin acordul părţilor sau, în cazul în care părţile nu se înţeleg, prin hotărâre judecătorească, având în vedere criteriile stabilite la punctele 1 şi 2 ale alin. (1) al aceluiaşi articol.

Faţă de aceste aspecte, Curtea nu poate reţine încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 alin. (2) şi (5).

Cât priveşte criticile potrivit cărora prevederile art. 90, art. 91 şi art. 96 lit. a) din Legea gazelor nr. 351/2004 nu îndeplinesc condiţiile de claritate şi previzibilitate, Curtea reţine cele statuate de instanţa europeană, în mod constant, respectiv faptul că o normă este "previzibilă" atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55). Totodată, instanţa de contencios al drepturilor omului a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvenyi contra Ungariei, paragraful 34, că previzibilitatea consecinţelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării. Totodată, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni contra României, paragraful 35, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi. (A se vedea şi Hotărârea din 28 martie 1990, pronunţată în Cauza Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei, paragraful 68.) Previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune. Totodată, aceeaşi instanţă a mai reţinut că, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una din tehnicile tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie.

Aplicând aceste considerente de principiu la analiza prezentei excepţii de neconstituţionalitate, se constată că prevederile legale criticate îndeplinesc condiţiile de claritate şi previzibilitate, dat fiind faptul că norma criticată este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane, care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate, să îşi corecteze conduita. Totodată, trebuie avută în vedere şi funcţia decizională acordată instanţelor care serveşte tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent.

II. În ceea ce priveşte prevederile art. 96 lit. a) din Legea gazelor nr. 351/2004, Curtea reţine următoarele:

Asupra constituţionalităţii prevederilor legale atacate, prin raportare la critici similare, Curtea s-a mai pronunţat. Astfel, prin Decizia nr. 856 din 28 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 17 ianuarie 2007, Curtea a constatat că prevederile legale criticate sunt constituţionale, reţinând că acestea fac parte din Capitolul XII, intitulat "Interdicţii", al Legii gazelor, iar, potrivit art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Curtea a mai reţinut, de asemenea, că, potrivit art. 21 din Legea gazelor, activitatea de transport al gazelor naturale constituie "serviciu public de interes naţional", iar lucrările de realizare, exploatare şi întreţinere a obiectivelor sau sistemelor de transport de gaze naturale sunt "lucrări de utilitate publică". În conformitate cu prevederile paragrafului 2 al art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, statul are dreptul de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general. Aşadar, Curtea a constatat că dispoziţiile legale criticate sunt în concordanţă cu prevederile constituţionale şi cu cele din actele internaţionale, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în cauza James şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei, 1986, instanţa de la Strasbourg a statuat că nu poate fi vorba despre o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei dacă privarea de proprietate a fost făcută într-un anumit context politic, economic sau social şi dacă răspunde unei "utilităţi publice". Cât priveşte invocarea în susţinerea excepţiei a prevederilor art. 44 alin. (5) din Legea fundamentală, Curtea a observat că acestea nu au relevanţă, întrucât nu s-a realizat o expropriere de fapt, dreptul de proprietate asupra terenului nefiind transferat.

Întrucât în prezenta cauză nu au fost invocate elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei, cele statuate în decizia menţionată îşi menţin valabilitatea.

Distinct faţă de cele reţinute în decizia menţionată, Curtea constată următoarele:

Din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea reţine că, atunci când privarea de proprietate este dispusă pe considerente de utilitate publică, verificarea respectării acestei condiţii are ca obiectiv principal detectarea unui eventual "exces de putere" sau a "manifestării arbitrarului". În ceea ce priveşte marja de apreciere a ceea ce poate fi considerat "interes public", din jurisprudenţa aceleiaşi instanţe se desprinde ideea că aceasta trebuie să fie una flexibilă. Noţiunea de "utilitate publică" este amplă prin natura sa, astfel încât legiuitorul dispune de o largă latitudine pentru a duce o politică economică şi socială, instanţa europeană respectând modalitatea în care el concepe imperativele utilităţii publice, însă mai puţin atunci când o prevedere se dovedeşte în mod evident lipsită de orice temeiuri justificatoare.

În speţa de faţă este vorba despre o limitare a exerciţiului prerogativelor dreptului de proprietate, respectiv despre un "control al folosinţei bunurilor" în accepţiunea celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, acesta din urmă recunoscând dreptul statelor de a exercita un control asupra folosinţei bunurilor, în concordanţă cu interesul general, şi de a adopta în acest sens legile pe care le consideră necesare. Deşi situaţiile pe care le are în vedere acest paragraf nu sunt cele ale privărilor de proprietate propriu-zise, ci acelea referitoare la restricţiile de folosinţă a proprietăţii, aşa cum rezultă din jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, şi în aceste situaţii trebuie să se ţină seama de principiul dedus din primul paragraf, referitor la proporţionalitatea care trebuie să existe între mijloacele folosite şi scopul urmărit, scop care, de asemenea, trebuie să fie unul de "interes public".

Totodată, Curtea reţine că legiuitorul constituant a stabilit, prin dispoziţiile cuprinse la art. 136 alin. (3) din Constituţie, că bogăţiile de interes public ale subsolului şi alte bunuri stabilite de legea organică fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, Legea gazelor nr. 351/2004 reglementând un domeniu de interes public, acela al politicii energetice a statului român în scopul satisfacerii cererii de gaze naturale pentru toate categoriile de consumatori, iar dispoziţiile art. 21 alin. (1) din aceeaşi lege prevăd că "Activitatea de transport al gazelor naturale constituie serviciu public de interes naţional."

Curtea mai reţine că, în argumentarea criticii sale, autorul excepţiei pleacă de la o premisă greşită, constând în absolutizarea dreptului de proprietate şi făcând abstracţie de dispoziţiile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cărora "Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege", precum şi de cele ale art. 136 alin. (5), care consacră caracterul inviolabil al proprietăţii private, "în condiţiile legii organice". Potrivit acestor dispoziţii, legiuitorul este, aşadar, competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea dreptului de proprietate, în accepţiunea conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind soluţii juridice echitabile.

În acest context, Curtea reţine că teza întâi a lit. a) a art. 96 interzice terţilor realizarea de construcţii de orice fel în zona de siguranţă a conductelor de gaze naturale, "pentru protecţia obiectivelor/sistemelor din sectorul gazelor naturale". Teza a doua a lit. a) a art. 96 stabileşte însă că, în mod excepţional, dacă este necesar ca pe terenul pe care este amplasată reţeaua de alimentare cu gaze naturale să se execute o construcţie, beneficiarul construcţiei şi/sau proprietarul vor/va putea modifica traseul reţelei, cu suportarea tuturor cheltuielilor şi cu respectarea condiţiilor stabilite la punctele 1 şi 2 ale lit. a) a art. 96.

Totodată, Curtea reţine că interdicţia prevăzută în teza întâi a lit. a) a art. 96 face parte din sfera drepturilor de uz şi servitute, prevăzute de art. 86 din Legea nr. 351/2004, pe care le au concesionarii din sectorul gazelor naturale asupra terenurilor şi altor bunuri proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice, precum şi asupra activităţilor desfăşurate de persoane fizice sau juridice, în vecinătatea capacităţilor. Astfel, Curtea observă că art. 86 lit. d) prevede, expres, "dreptul (concesionarilor) de a obţine restrângerea sau încetarea unor activităţi care ar putea pune în pericol persoane şi bunuri", desfăşurate în vecinătatea capacităţilor, însă numai "pe durata lucrărilor de realizare, reabilitare, retehnologizare, respectiv exploatare şi de întreţinere a capacităţilor respective", astfel cum s-a stabilit în preambulul art. 86.

În aceste condiţii, Curtea constată că ceea ce conferă legitimitate interdicţiei stabilite prin teza întâi a lit. a) a art. 96 este faptul că restrângerea sau încetarea unor activităţi ale terţilor, în zona de siguranţă a conductelor de gaze naturale, este reglementată, prin lege, pe perioadă determinată, pe durata lucrărilor de realizare, reabilitare, retehnologizare, respectiv exploatare şi întreţinere a capacităţilor.

De asemenea, potrivit art. 87 din aceeaşi lege, în exercitarea dreptului de uz pentru executarea lucrărilor necesare în vederea realizării, reabilitării sau retehnologizării capacităţilor, concesionarul poate să desfiinţeze culturi sau plantaţii ori alte amenajări existente ori numai să le restrângă, "în măsura strict necesară", pentru executarea lucrărilor, "în condiţiile legii" (lit. b); să oprească ori să restrângă activităţi ale proprietarului, "în măsura strict necesară", pentru executarea lucrărilor pentru capacitatea respectivă (lit. e), iar potrivit art. 88 din lege, dreptul de uz pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii se întinde "pe toată durata de funcţionare" a capacităţii, iar exercitarea lui se face ori de câte ori este necesar pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii. În exercitarea acestui drept concesionarul poate să afecteze culturi, plantaţii sau alte amenajări existente şi să restrângă activităţi ale proprietarului, "în măsura şi pe durata strict necesare", în vederea executării operaţiunilor de întreţinere, reparaţii, revizii sau intervenţii pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii (lit. c).

Prin toate aceste reglementări, legiuitorul a dat expresie, astfel, imperativului de satisfacere a interesului general şi de apărare a drepturilor fundamentale ale individului.

Mai mult, Curtea constată că şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, citată de către autorul excepţiei, este în acest sens, în Hotărârea din 23 septembrie 1982, paragraful 73, pronunţată în Cauza Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei, statuându-se faptul că interdicţiile de construire, pierderea posibilităţii de a vinde imobilele în condiţiile normale de piaţă, deşi lasă intact, din punct de vedere juridic, dreptul celor interesaţi de a dispune de bunurile lor şi de a le folosi, sunt totuşi în măsură să reducă semnificativ posibilitatea practică a acestora de a-l exercita. În consecinţă, dreptul de proprietate devine precar, fiind afectat în însăşi substanţa sa, aşa încât "interdicţiile arătate se constituie într-o povară specială şi excesivă pe care ar putea-o face legitimă numai posibilitatea de a reclama scurtarea duratei interdicţiei sau aceea de a cere reparaţii."

În fine, Curtea reţine că art. 44 alin. (7) din Constituţie stabileşte că "dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului".

Faţă de cele de mai sus, Curtea Constituţională constată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, urmând să fie respinsă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 32 şi 33 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 90, art. 91 şi art. 96 lit. a) din Legea gazelor nr. 351/2004, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 5 iulie 2012.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu