Decizie nr. 198 din 9 aprilie 2013

Acsinte Gaspar - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 320^1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Daniel Crăciun în Dosarul nr. 12.615/196/2012 al Judecătoriei Brăila - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 72D/2013.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 15 ianuarie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 12.615/196/2012, Judecătoria Brăila - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 320^1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Daniel Crăciun în dosarul de mai sus având ca obiect soluţionarea unei cauze penale la fond în care se fac cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunilor de furt calificat şi tâlhărie.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile art. 320^1 alin. 2 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, deoarece obligă inculpatul să recunoască în totalitate faptele reţinute în actul de inculpare. Această împrejurare este de natură să lase cale liberă inechităţilor, obligând inculpatul care doreşte obţinerea unui beneficiu judiciar să recunoască şi faptele pentru care se consideră nevinovat.

Judecătoria Brăila - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece dispoziţiile legale criticate nu asigură un tratament juridic identic inculpaţilor aflaţi în situaţii similare. Astfel, apare discriminatorie situaţia în care un inculpat care a săvârşit mai multe fapte în concurs real este trimis în judecată prin mai multe acte de sesizare, putând opta pentru beneficiul prevăzut de art. 320^1 din Codul de procedură penală pentru toate faptele sau numai pentru unele dintre acestea, faţă de situaţia în care un inculpat este trimis în judecată pentru săvârşirea mai multor fapte, tot în concurs real, dar prin acelaşi rechizitoriu. Totodată, în opinia instanţei, textul criticat nu prevede nici posibilitatea aplicării procedurii simplificate pentru una din fapte şi disjungerea faţă de celelalte în vederea judecării potrivit dreptului comun, întrucât impune condiţia recunoaşterii în totalitate a faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, deoarece autorul urmăreşte rezolvarea de către Curtea Constituţională a unei probleme de interpretare şi aplicare a legii. În acest context, în opinia Guvernului, este evident că reducerea referitoare la limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea ce face obiectul declaraţiei de recunoaştere a vinovăţiei nu priveşte actul de trimitere în judecată, ci fapta sau faptele a căror săvârşire a fost asumată.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedură penală cu denumirea marginală - Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei, introdus prin art. XVIII pct. 43 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, astfel cum a fost modificat prin art. V din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 121/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 931 din 29 decembrie 2011, care au următorul conţinut:

Până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra la acest termen de judecată.

La termenul de judecată, instanţa întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte, procedează la audierea acestuia şi apoi acordă cuvântul procurorului şi celorlalte părţi.

Instanţa de judecată soluţionează latura penală atunci când din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

Dacă pentru soluţionarea acţiunii civile se impune administrarea de probe în faţa instanţei, se va dispune disjungerea acesteia.

În caz de soluţionare a cauzei prin aplicarea alin. 1, dispoziţiile art. 334 şi 340-344 se aplică în mod corespunzător.

Instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Dispoziţiile alin. 1-6 nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă.

Instanţa respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. În acest caz instanţa continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la aplicarea legii penale mai favorabile, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii, art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie, art. 53 referitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 988 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 19 ianuarie 2013, şi Deciziei nr. 978 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 17 ianuarie 2013, Curtea Constituţională a constatat că aplicarea procedurii simplificate este o derogare de la dreptul comun, care presupune soluţionarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în prima fază a procesului penal au fost dezlegate în totalitate toate aspectele legate de existenţa infracţiunii şi de vinovăţia inculpatului.

Această procedură nu este însă un drept fundamental şi inculpatul este liber să uzeze sau nu de ea, după cum instanţa de judecată, în condiţiile în care constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, poate respinge cererea.

Prin urmare, ţinând seama de efectele unei astfel de proceduri şi de considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, Curtea a constatat că limitele înlăuntrul cărora judecătorul poate respinge cererea formulată au în vedere criterii obiective şi rezonabile, întrucât, indiferent că ne aflăm în faţa unei recunoaşteri totale sau parţiale a vinovăţiei, ceea ce prevalează constă în existenţa unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaştere a vinovăţiei este determinantă pentru a se da eficienţă unui proces echitabil desfăşurat în limitele legalităţii şi imparţialităţii, aceasta constituind doar o condiţie procedurală, ci stabilirea vinovăţiei.

De altfel, posibilitatea judecătorului de a respinge cererea de recunoaştere a vinovăţiei şi de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi o garantare a aplicării prezumţiei de nevinovăţie, mai ales în cazurile în care se exercită o presiune asupra inculpatului de a-şi recunoaşte vinovăţia. În acest sens s-a mai arătat că Decizia nr. 2004-492 DC din 2 martie 2004 a Consiliului Constituţional francez, prin care acesta a statuat că - în cadrul procedurii denumite "reconnaissance prealable de culpabilite" - judecătorul cauzei nu poate fi ţinut de acceptarea vinovăţiei de către inculpat, ci acestuia "îi revine sarcina să se asigure că persoana respectivă a recunoscut, liber şi sincer, că este autorul faptelor şi să verifice realitatea acestora". Prin aceeaşi decizie, Consiliul Constituţional francez a statuat că, în cazul în care emite o ordonanţă de omologare a acordului de stabilire a vinovăţiei, "judecătorul trebuie să verifice nu numai realitatea consimţământului persoanei, ci, în egală măsură, şi sinceritatea acesteia".

Aşa fiind, se poate desprinde concluzia că judecătorul nu este obligat, în absenţa convingerii sincerităţii inculpatului ca autor al faptelor, să admită cererea formulată, chiar dacă acesta a recunoscut şi fapte despre care este posibil ca ulterior să le nege. Aceasta constituie o aplicare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentată, neputând fi admis ca judecătorului cauzei să nu i se dea posibilitatea de a respinge cererea de recunoaştere a vinovăţiei atunci când, de exemplu, nu este lămurit asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei, considerând că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci judecarea cauzei ar trebui să se facă potrivit dreptului comun.

Totodată, aspectele legate de identificarea faptei şi vinovăţia autorului aşa cum au fost reglementate în textul criticat nu neagă celelalte judecăţi referitoare la aplicarea pedepsei şi la individualizarea ei, judecătorul putând dispune condamnarea inculpatului cu reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi cu reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. Astfel, potrivit art. 72 din Codul penal, la stabilirea şi la aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a aceluiaşi cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Totodată, dintr-o analiză comparativă a beneficiului reducerii de pedeapsă ca urmare a aplicării procedurii simplificate, pe de o parte, şi a beneficiului aplicării eventualelor efecte ale circumstanţelor atenuante potrivit dreptului comun, pe de altă parte, se observă că în cea de-a doua situaţie pedeapsa închisorii se poate reduce nu cu o treime, ci cu mai mult. Astfel, la un minim special de 10 ani pedeapsa poate coborî până la 3 ani, la un minim special de 5 ani pedeapsa poate coborî până la 1 an, iar la un minim special de 3 ani pedeapsa poate coborî până la 3 luni. Or, aşa cum rezultă din chiar alin. 1 şi 2 ale art. 320^1 din Codul de procedură penală, inculpatul, din proprie voinţă, poate declara că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în rechizitoriu şi solicită ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în cursul urmării penale şi, cu titlu de excepţie, pe baza unor înscrisuri în circumstanţiere pe care le poate administra la acel termen. Astfel, această procedură, pe lângă beneficiul celerităţii, este de natură a oferi inculpaţilor şi alte raţiuni pentru a depune toate diligenţele necesare pentru lămurirea tuturor aspectelor legate de obţinerea unor acte în circumstanţiere. În măsura în care consideră că urmărirea penală a fost efectuată cu încălcarea prevederilor legale, atunci inculpatul este liber să nu uzeze de procedura simplificată.

Prin urmare, nu poate fi primită susţinerea referitoare la încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, deoarece, în măsura în care instanţa apreciază că probele administrate în cursul urmăririi penale sunt insuficiente pentru a stabili că fapta există, că aceasta constituie infracţiune şi că a fost săvârşită de inculpat, atunci poate respinge cererea formulată, urmând a judeca cauza potrivit dreptului comun, cadru procesual în care poate lămuri toate împrejurările, inculpatul putând beneficia, aşa cum s-a arătat mai sus, de un tratament juridic mai blând, în acord cu efectele circumstanţelor atenuante. Altfel spus, conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii, stăruinţa depusă pentru a înlătura rezultatul ori paguba produsă, comportarea sinceră în faţa autorităţii, recunoaşterea vinovăţiei şi alte asemenea reprezintă împrejurări care pot constitui circumstanţe atenuante şi care sunt mai favorabile decât beneficiul prevăzut de art. 320^1 alin. 7 din Codul de procedură penală.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Daniel Crăciun în Dosarul nr. 12.615/196/2012 al Judecătoriei Brăila - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedură penală sunt constituţionale, în raport cu criticile formulate.

Decizia se comunică Judecătoriei Brăila - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 9 aprilie 2013.

PREŞEDINTE,

ACSINTE GASPAR

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru