Decizie nr. 1.106 din 22 septembrie 2010

Cu Adresa nr. 3.350 din 3 septembrie 2010, un grup de 40 de senatori aparţinând grupului parlamentar al Alianţei politice PSD+PC a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României.

Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 11 lit. a) şi art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 12.965 din 3 septembrie 2010 şi constituie obiectul Dosarului nr. 3.758A/2010.

Această sesizare a fost semnată de către următorii senatori: Andronescu D. Ecaterina, Arcaş I. Viorel, Bălan Gheorghe Pavel, Bădescu Iulian, Belacurencu Trifon, Bota Marius Sorin Ovidiu, Chelaru I. Ioan, Coca Laurenţiu Florian, Constantinescu Florin, Cordoş Alexandru, Corlăţean Titus, Crăciun Avram, Daea Petre, Găină Mihăiţă, Greblă Toni, Lazăr Sorin Constantin, Mang Ioan, Marcu Gheorghe, Mardare Radu Cătălin, Marian Valer, Mazăre Alexandru, Mitrea Elena, Mitrea Miron Tudor, Moga Nicolae, Nicolaescu Sergiu Florin, Nicula Vasile Cosmin, Pop Gheorghe, Prunea Nicolae Dănuţ, Rotaru Ion, Saghian Gheorghe, Sârbu Ilie, Savu Daniel, Silistru Doina, Şova Dan Coman, Tămagă Constantin, Toma Ion, Ţuţuianu Adrian, Valeca Şerban Constantin, Vasilescu Lia Olguţa, Voiculescu Dan.

Motivele sesizării vizează următoarele aspecte de neconstituţionalitate:

1.Încălcarea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5), art. 21 alin. (1) şi (3), art. 24 alin. (1), art. 53 şi art. 142 alin. (1), precum şi a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 20 din Constituţie coroborate cu cele ale art. 6 paragrafele 1 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României elimină din conţinutul celor trei acte normative menţionate în titlul său prevederea conform căreia, pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare care are legătură cu soluţionarea cauzei, ridicată în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, judecarea cauzei se suspendă de drept. Noua măsura legislativă creează premisele judecării unor cauze în baza unor prevederi legale care s-ar putea dovedi neconstituţionale, uneori cu consecinţe dintre cele mai grave, care nu pot fi înlăturate de dispoziţiile art. II şi III din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, care prevăd posibilitatea părţilor afectate prin hotărâri definitive pronunţate în cadrul unor procese civile şi penale de a exercita calea de atac a revizuirii. Astfel, întreaga reglementare constituie o încălcare gravă a prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie care dispun cu privire la obligativitatea respectării supremaţiei Constituţiei şi afectează, totodată, rolul Curţii Constituţionale de garant suprem al Constituţiei, consacrat de prevederile art. 142 alin. (1) din Constituţie.

Modificarea operată în materie procesuală este de natură a conduce la încălcarea flagrantă a dreptului fundamental la un proces echitabil, căruia i se subsumează în mod indisolubil dreptul de acces la justiţie şi dreptul la apărare. Cu privire la dreptul de acces la justiţie (la un tribunal independent, imparţial şi stabilit prin lege), se arată că efectivitatea acestui drept presupune, în primul rând, reglementarea unei proceduri în urma căreia persoana să-şi vadă analizată cauza în mod complet şi, în al doilea rând, respectarea obligaţiei ce revine statelor de a acorda tribunalului o competenţă de plină jurisdicţie care să-i permită examinarea cauzei pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, cât şi a celor de drept, pe de o parte, şi de a asigura, în mod real, posibilitatea oricărei persoane de a-şi susţine cauza în faţa unui judecător, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, eficacitatea accesului la justiţie impune statelor să îşi regleze sistemele judiciare, astfel încât orice persoană să îşi poată satisface, în mod real, interesele în faţa instanţei, în măsura în care acestea sunt reale şi licite.

Or, în opinia autorilor sesizării, legea criticată nu asigură efectiv dreptul la un tribunal, deoarece împiedică analizarea în mod complet a cauzei de către instanţă, prin neanalizarea soluţiei Curţii Constituţionale asupra excepţiei de neconstituţionalitate, împrejurare ce împiedică partea care a ridicat excepţia de a-şi susţine cauza cu toate mijloacele de apărare care îi sunt recunoscute prin lege şi, implicit, de a-şi satisface, în mod real, interesele în faţa instanţei. Astfel, efectivitatea dreptului de acces la un tribunal impune ca exerciţiul lui să nu fie afectat de existenţa unor obstacole sau impedimente de drept ori de fapt, ce ar fi de natură să-i pună în discuţie însăşi substanţa sa. Privitor la existenţa unor posibile obstacole de drept, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că exercitarea căilor de atac interne numai pentru a se constata inadmisibilitatea unor acţiuni judiciare prin jocul dispoziţiilor legale ce le reglementează nu este de natură să corespundă imperativelor art. 6 paragraful 1 din Convenţie; dimpotrivă, este necesar ca legislaţia naţională să asigure posibilitatea clară şi concretă a persoanei interesate de a contesta un act ce constituie o ingerinţă în drepturile sale.

Or, reglementarea unui nou motiv de revizuire a hotărârilor civile şi penale, ca urmare a declarării neconstituţionale a dispoziţiei legale pe care acestea s-au întemeiat, nu conduce în mod automat la retractarea respectivelor hotărâri. Astfel, legea criticată împiedică partea din proces care ridică excepţia de neconstituţionalitate să valorifice, în raport cu partea adversă, un mijloc de apărare de care a înţeles să se folosească. Mai mult, în momentul în care instanţa de judecată trimite excepţia spre soluţionare Curţii Constituţionale, aceasta admite că de prevederea criticată depinde judecarea cauzei şi implicit că decizia Curţii Constituţionale poate influenţa rezultatul procesului în favoarea părţii care înţelege să se folosească de această apărare. Imposibilitatea absolută a instanţei de a suspenda cauza până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate încalcă dreptul la un proces echitabil al părţii care a invocat-o, deoarece aceasta nu este lăsată să-şi administreze toate mijloacele de apărare admise de lege. Prin urmare, dispoziţiile criticate încalcă principiul egalităţii de arme, care presupune acordarea posibilităţii rezonabile fiecărei părţi de a-şi susţine cauza sa în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu partea adversă. Mai mult, necomunicarea deciziei Curţii Constituţionale anterior soluţionării litigiului care, chiar dacă nu este chemată să statueze ea însăşi asupra fondului litigiului, poate avea consecinţe asupra soluţiei acestuia încalcă şi principiul contradictorialităţii, o altă componentă a dreptului la un proces echitabil.

Pe de altă parte, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate, invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 99 din 4 februarie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 alin. 1 din Codul penal, art. 303 alin. 6 teza întâi din Codul de procedură penală, precum şi art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 171 din 17 martie 2010, apreciază că lipsa suspendării judecării cauzei în situaţia sesizării Curţii Constituţionale poate afecta stabilitatea raporturilor juridice existente între părţi.

Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României excedează cadrului constituţional, realizând, aşa cum s-a arătat în prealabil, restrângerea unor drepturi fundamentale, fără îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 53 din Constituţie.

În completarea argumentelor privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor criticate, autorii invocă legislaţia existentă în alte state europene, precum Germania, Belgia, Spania şi Italia, ale căror sisteme de jurisdicţie constituţională prevăd obligaţia suspendării procedurii de soluţionare a fondului cauzei până la pronunţarea deciziei instanţei constituţionale.

2.Încălcarea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 15 alin. (2) şi art. 147 alin. (1) şi (4), precum şi a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 20 din Constituţie coroborate cu cele ale art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

Hotărârea judecătorească pronunţată în baza unei legi care la momentul emiterii sale era în vigoare şi aplicabilă nu poate fi retractată în urma exercitării căii de atac a revizuirii, întrucât organul de jurisdicţie nu poate aplica legea nouă unei situaţii juridice petrecute sub imperiul legii vechi. Într-o situaţie contrară, s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 din Constituţie, precum şi prevederile art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale.

Aşa fiind, ineficienţa evidentă a prevederilor art. II şi III din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi Codului de procedură penală al României conduce la încălcarea flagrantă a dispoziţiilor art. 13 din Convenţie, în conformitate cu care orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au fost afectate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale.

3.Încălcarea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi art. 16 alin. (1), precum şi a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 20 din Constituţie coroborate cu cele ale art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

Prevederile legii ce face obiectul prezentei sesizări de neconstituţionalitate creează discriminări între persoanele care ridică excepţii de neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, în cadrul unui proces civil sau penal, faţă de persoanele care ridică excepţia de neconstituţionalitate a unei ordonanţe a Guvernului, în cadrul unui proces de contencios administrativ. Astfel, întrucât abrogarea operează doar cu privire la dispoziţiile referitoare la suspendare cuprinse în Legea nr. 47/1992, Codul de procedură penală al României şi Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare, în vreme ce dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, rămân nemodificate, se încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, care reglementează dreptul fundamental la egalitate în drepturi în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, precum şi art. 14 din Convenţie care statuează principiul nediscriminării.

4.Încălcarea dispoziţiilor art. 146 din Constituţie

Completarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în sensul stabilirii unei noi competenţe a Curţii Constituţionale, respectiv pronunţarea asupra constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, reprezintă o extindere nejustificată a atribuţiilor Curţii ce excedează prevederilor Constituţiei.

În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisă preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra sesizării de neconstituţionalitate.

Preşedintele Senatului a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. I-2.329 din 20 septembrie 2010, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 13.686 din 20 septembrie 2010, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiată. Punctul de vedere reproduce în mare parte conţinutul sesizării de neconstituţionalitate sintetizat în cele expuse anterior.

Guvernul a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 13.652 din 20 septembrie 2010, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată pentru următoarele motive:

–consecinţa imediată a principiului respectării supremaţiei Constituţiei trebuie să fie aceea a prezumţiei de constituţionalitate a oricărui act normativ şi în mod special a legilor. Or, soluţia existentă până în prezent are la bază, dimpotrivă, o prezumţie de neconstituţionalitate a legilor şi ordonanţelor, a cărei verificare impune oprirea imediată a oricărui demers judiciar;

–legea supusă controlului de constituţionalitate urmăreşte, într-un mod adaptat realităţilor socio-juridice actuale, crearea premiselor pentru evitarea comportamentelor abuzive şi protejarea intereselor licite, fără ca prin aceasta să afecteze însuşi dreptul de a se soluţiona cauza de un tribunal independent, imparţial şi stabilit prin lege;

–suspendarea cauzei nu este de esenţa nici a controlului de constituţionalitate, nici a dreptului de acces la justiţie, ci este un instrument procesual care nu trebuie să scape controlului judecătoresc;

–nimic nu împiedică instanţa ca, ţinând seama de temeinicia şi seriozitatea argumentelor invocate, de existenţa unei jurisprudenţe constante sau de noutatea reglementării ori a criticii, să stabilească termene care să permită valorificarea deciziei Curţii Constituţionale. De asemenea, rezultatul controlului de constituţionalitate va putea fi invocat în căile de atac, inclusiv în recurs, şi numai în cazuri excepţionale, în care cauza va fi definitiv soluţionată înainte de a se pronunţa Curtea Constituţională, partea va trebui să recurgă la revizuire;

–în ceea ce priveşte critica referitoare la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, raţionamentul indus de autorii sesizării se bazează pe comparaţia dintre două reglementări legale - una cadru general şi una specială, a căror coexistenţă ar face neconstituţională cel puţin una dintre ele -, iar nu pe comparaţia directă dintre dispoziţia legală şi norma constituţională;

–aplicarea, în cadrul revizuirii, a deciziei Curţii Constituţionale prin care s-a declarat neconstituţional temeiul de drept al hotărârii definitive nu semnifică o aplicare retroactivă a legii, ci dimpotrivă, este o aplicare imediată a legii în forma pe care aceasta o are la data revizuirii;

–în ceea ce priveşte propunerea de completare a art. 27 din Legea nr. 47/1992 cu o nouă prevedere, Guvernul apreciază că aceasta este neconstituţională prin raportare la conţinutul art. 146 din Constituţie. Astfel, atribuţiile care revin Curţii Constituţionale în calitatea sa de garant al supremaţiei Constituţiei sunt norme de natură constituţională, strict şi limitativ prevăzute de Legea fundamentală, fără a se putea adăuga alte forme de control de constituţionalitate. Posibilitatea lăsată de lit. l) a art. 146, de a îndeplini "şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii", se referă la "alte atribuţii" decât cele privind controlul de constituţionalitate.

Preşedintele Camerei Deputaţilor nu a trimis punctul său de vedere cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere al Preşedintelui Senatului şi al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi celor ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate.

Obiectul sesizării Curţii Constituţionale îl constituie dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României.

Dispoziţiile din Constituţie considerate a fi încălcate sunt cele ale art. 1 alin. (3) şi (5), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20, art. 21 alin. (1) şi (3), art. 24 alin. (1), art. 53, art. 142 alin. (1), art. 146 şi art. 147 alin. (1) şi (4). De asemenea, criticile sunt întemeiate şi pe prevederile art. 6 paragrafele 1 şi 3, art. 13 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:

I. Potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. Instanţa judecătorească sau de arbitraj comercial în faţa cărora sunt invocate excepţiile constituie un prim filtru legal în cadrul controlului de constituţionalitate, întrucât sesizarea Curţii Constituţionale se va face numai atunci când excepţia de neconstituţionalitate îndeplineşte cerinţele referitoare la admisibilitatea sa. Astfel, în cadrul etapei judecătoreşti a procedurii soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, dacă în urma verificării legalităţii excepţiei se constată a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, potrivit dispoziţiilor în vigoare, supuse modificării prin legea criticată, instanţa judecătorească sau de arbitraj comercial sesiza Curtea Constituţională, suspendând totodată judecarea cauzei pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţa constituţională. Soluţia legislativă privind suspendarea de drept a judecăţii cauzei la instanţa de fond a constituit o garanţie procesuală menită să asigure părţilor litigante exercitarea dreptului de a se apăra, inclusiv împotriva judecării cauzei în temeiul unei dispoziţii legale apreciate a fi neconstituţionale. De asemenea, această dispoziţie legală, introdusă după modificarea adusă legii organice a Curţii Constituţionale în anul 1997, a exprimat, prin ea însăşi, ideea legăturii dintre judecătorul a quo şi judecătorul a quem, ca şi faptul că rezolvarea problemei de constituţionalitate este esenţială pentru destinul procesului dedus judecăţii în faţa instanţei.

Prin dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României se aduc modificări procedurii de soluţionare a excepţiilor de neconstituţionalitate, respectiv etapei judecătoreşti a procedurii. Astfel, se elimină suspendarea de drept a soluţionării cauzei de fond pe durata derulării procedurii în faţa Curţii Constituţionale şi se introduce un nou motiv de revizuire a hotărârilor definitive: în materie civilă - declararea neconstituţionalităţii legii, ordonanţei ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă care a făcut obiectul unei excepţii invocate în cauza respectivă sau a altor dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare, respectiv, în materie penală - soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.

Ca urmare a adoptării legii supuse controlului de constituţionalitate, vor fi abrogate normele referitoare la suspendarea ope legis a cauzelor în care se invocă excepţii de neconstituţionalitate, şi anume dispoziţiile cuprinse în art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în art. 303 alin. (6) din Codul de procedură penală şi în art. 8 alin. (7) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

Curtea reţine că opţiunea legiuitorului în sensul abrogării măsurii suspendării de drept se întemeiază pe faptul că invocarea excepţiilor de neconstituţionalitate de către părţi este folosită de multe ori ca modalitate de a întârzia judecarea cauzelor. Numărul extrem de ridicat al dosarelor aflate pe rolul Curţii Constituţionale ca urmare a invocării frecvente a excepţiilor de neconstituţionalitate determină ca soluţionarea acestora să dureze extrem de mult, în detrimentul celerităţii judecăţii cauzelor. Or, în condiţiile în care scopul măsurii suspendării de drept a judecăţii cauzelor la instanţele de fond a fost acela de a asigura părţilor o garanţie procesuală în exercitarea dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare, prin eliminarea posibilităţii judecării cauzei în temeiul unei dispoziţii legale considerate a fi neconstituţionale, realitatea a dovedit că această măsură s-a transformat, în majoritatea cazurilor, într-un instrument menit să tergiverseze soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. Reglementarea a încurajat abuzul de drept procesual şi arbitrariul într-o formă care nu poate fi sancţionată, atâta vreme cât suspendarea procesului este privită ca o consecinţă imediată şi necesară a exercitării liberului acces la justiţie. Astfel, scopul primordial al controlului de constituţionalitate - interesul general al societăţii de a asana legislaţia în vigoare de prevederile afectate de vicii de neconstituţionalitate - a fost pervertit într-un scop eminamente personal, al unor părţi litigante, care au folosit excepţia de neconstituţionalitate drept pretext pentru amânarea soluţiei pronunţate de instanţa în faţa căreia a fost dedus litigiul. Or, Curtea constată că, prin adoptarea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, voinţa legiuitorului este aceea de a elimina invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în alt scop decât cel prevăzut de Constituţie şi lege, preîntâmpinând, pentru viitor, exercitarea abuzivă de către părţi a acestui drept procesual.

Cu privire la această problemă, Curtea reţine că una dintre garanţiile desfăşurării unui proces echitabil este reprezentată de principiul celerităţii procedurilor judiciare. Prin impunerea respectării unui "termen rezonabil" pentru înfăptuire actului de justiţie, atât Constituţia, cât şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacră importanţa administrării justiţiei fără întârzieri de natură a-i compromite eficacitatea şi credibilitatea, statul fiind responsabil pentru activitatea ansamblului serviciilor sale, nu numai pentru cea a organelor judiciare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în repetate rânduri, că aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare trebuie să fie făcută prin raportare la criteriile consacrate în materie de jurisprudenţa sa, şi anume:

1.complexitatea cauzei în fapt şi în drept;

2.comportamentul părţilor din proces;

3.comportamentul autorităţilor statale competente.

Curtea europeană a decis că atunci când cauza depăşirii termenului rezonabil al soluţionării litigiului o constituie comportamentul părţilor, o atare împrejurare nu dispensează judecătorul naţional de îndatorirea pe care o are de a asigura celeritatea procedurii. Partea interesată este, la rândul ei, ţinută să aducă la îndeplinire cu diligenţă actele procesuale ce-i revin, să nu uzeze de manevre dilatorii şi să folosească posibilităţile oferite de normele procesuale interne pentru reducerea timpului în care se derulează procedura de judecată, să nu întreprindă demersuri contrare realizării acestui scop (Cauza Union Alimentaria Sanders S.A. împotriva Spaniei, 1989). Totuşi, sub acest aspect, instanţa europeană a reţinut că nu se poate reproşa unui reclamant faptul că, în cadrul duratei unei proceduri judiciare contestate, el a pus în valoare toate căile de atac de care dispunea în dreptul intern (Cauza Erkner şi Hofauer împotriva Austriei, 1987, sau Cauza Lechner şi Hess împotriva Austriei, 1987), inclusiv apelarea la procedura derulată în faţa unei curţi constituţionale naţionale care influenţează soluţia litigiului dezbătut de jurisdicţiile naţionale de drept comun (Cauza Bock împotriva Germania, 1989).

Pe de altă parte, Curtea Europeană a decis, în repetate rânduri, că dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţie obligă statele contractante să regleze comportamentul autorităţilor statale competente, inclusiv autorităţile legiuitoare şi judecătorească, prin organizarea unui sistem judiciar care să răspundă tuturor exigenţelor textului. Sub aceste aspecte, Curtea a admis că supraîncărcarea rolului unui tribunal nu angajează responsabilitatea statului contractant dacă acestea adoptă cu promptitudine măsurile de natură să remedieze o asemenea situaţie. Dacă mijloacele folosite se dovedesc insuficiente, statul în cauză este obligat să adopte altele mai eficace, pentru a se conforma prevederilor care consacră dreptul părţilor la un proces echitabil.

Aşa fiind, intervenţia legiuitorului prin care se abrogă măsura suspendării de drept a cauzelor în care se invocă excepţii de neconstituţionalitate constituie tocmai expresia asumării şi respectării obligaţiei ce revine statului cu privire la crearea cadrului legislativ corespunzător prevederilor convenţionale. Noua reglementare asigură accesul persoanei la justiţie, atât la instanţa de drept comun, cât şi la instanţa constituţională, părţile beneficiind în continuare de toate mijloacele de apărare care le sunt recunoscute prin lege şi, implicit, de posibilitatea de a-şi realiza, în mod real, drepturile şi a-şi satisface interesele în faţa justiţiei. Abrogarea măsurii suspendării de drept nu impietează asupra efectivităţii dreptului de acces la un tribunal, neconstituind un obstacol în valorificarea acestui drept, de natură a-i pune în discuţie însăşi substanţa.

Mai mult, măsura adoptată asigură echilibrul procesual între persoane cu interese contrare, fiind menită să garanteze egalitatea de arme a acestora, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.

În altă ordine de idei, Curtea constată că apare ca lipsită de temei şi susţinerea autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate, potrivit căreia noua reglementare ar afecta stabilitatea raporturilor juridice existente între părţi. Dacă prevederea suspendării de drept a cauzei a fost justificată, aşa cum s-a menţionat în prealabil, de temerea de a nu se ajunge la pronunţarea unor hotărâri definitive în baza unei prevederi potenţial neconstituţionale, numărul redus al dispoziţiilor declarate neconstituţionale, în raport cu numărul excepţiilor invocate, demonstrează faptul că suspendarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor a acoperit, în prea puţine cazuri, un risc real în acest sens, în cele mai multe situaţii dovedindu-se doar o modalitate convenabilă la îndemâna părţii interesate în tergiversarea cauzei.

În concluzie, Curtea nu poate reţine criticile referitoare la încălcarea prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5), art. 21 alin. (1) şi (3), art. 24 alin. (1), art. 53 şi art. 142 alin. (1) şi nici a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 20 din Constituţie, coroborate cu cele ale art. 6 paragrafele 1 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

II. Analizând conţinutul legii criticate, Curtea observă că abrogarea măsurii suspendării de drept este însoţită de reglementarea unor noi cauze de revizuire în materie civilă, respectiv penală, de natură să asigure părţilor garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil. Astfel, în cazul în care excepţia de neconstituţionalitate este admisă şi legea, ordonanţa ori dispoziţia dintr-o lege sau ordonanţă ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare, au fost declarate neconstituţionale, iar, până la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei Curţii Constituţionale, hotărârea prin care s-a soluţionat cauza în care a fost invocată excepţia a devenit definitivă, persoanele prevăzute de lege pot cere revizuirea acestei hotărâri.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. II şi III din legea criticată, autorii sesizării susţin că acestea contravin prevederilor art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul persoanei la un recurs efectiv, întrucât soluţia pronunţată de instanţa de revizuire este univocă în sensul respingerii ca inadmisibile a căii de atac pe motiv că hotărârea judecătorească pronunţată în baza unei legi care la momentul emiterii sale era în vigoare şi aplicabilă nu poate fi retractată, organul de jurisdicţie neputând aplica legea nouă unei situaţii juridice petrecute sub imperiul legii vechi.

Curtea constată că această critică este neîntemeiată, deoarece admisibilitatea cazului de revizuire, reglementat expres în noua lege, rezidă în însăşi existenţa unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se admite o excepţie de neconstituţionalitate invocată de o parte în cauza soluţionată prin hotărârea definitivă supusă revizuirii. Or, atâta vreme cât cererea de revizuire se formulează în termenul de 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei menţionate, termen prevăzut de art. II pct. 2 şi art. III pct. 2 din legea criticată, şi respectă toate celelalte condiţii legale, nu se poate ridica problema inadmisibilităţii cererii.

Nici critica potrivit căreia dispoziţiile art. II şi III din legea criticată contravin principiului neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 din Constituţie, precum şi prevederilor art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, nu poate fi reţinută. Conform dispoziţiilor constituţionale invocate, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe durata acestui termen fiind suspendate de drept. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii (erga omnes) şi nu limitate doar la părţile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepţia (inter partes) şi au putere numai pentru viitor. Efectele juridice produse de dispoziţiile legale anterior constatării neconstituţionalităţii lor rămân valabile, potrivit principiului aplicării legilor în timp.

Dispoziţiile art. II şi III din legea criticată consacră un nou efect juridic al deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unor legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii din acestea, şi anume dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea extraordinară de atac a revizuirii împotriva hotărârii definitive prin care s-a soluţionat cauza în care a fost invocată excepţia. Soluţia legislativă nu intră în coliziune cu prevederile constituţionale privind efectele ex nunc ale deciziei Curţii Constituţionale, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curţii. În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de revizuire, aceasta se va întemeia, în mod evident, pe decizia Curţii Constituţionale, dacă dispoziţia legală declarată neconstituţională a avut o înrâurire decisivă asupra hotărârii pronunţate în cauză. Reglementarea legislativă este firească şi echitabilă, atâta vreme cât, în cauza respectivă, părţile, dând dovadă de diligenţă, au invocat excepţia de neconstituţionalitate, înţelegând să se folosească de acest mijloc de apărare în scopul valorificării drepturilor şi intereselor lor legitime. Dimpotrivă, lipsa reglementării unei căi de atac ar fi lipsit de fundament însuşi controlul de constituţionalitate, întrucât ar fi pus părţile în imposibilitatea de a beneficia de efectele deciziei Curţii, deci ale controlului de constituţionalitate pe care ele l-au declanşat, împrejurarea ce ar fi echivalat cu o veritabilă sancţiune aplicabilă acestora.

III. În ceea priveşte criticile de neconstituţionalitate referitoare la discriminarea creată prin adoptarea noii reglementări între persoanele care ridică excepţii de neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, în cadrul unui proces civil sau penal, pe de o parte, şi persoanele care ridică excepţia de neconstituţionalitate a unei ordonanţe a Guvernului, în cadrul unui proces de contencios administrativ, pe de altă parte, Curtea reţine că şi acestea sunt neîntemeiate.

Astfel, potrivit art. 9 alin. (1)-(3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004: "(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ, însoţită de excepţia de neconstituţionalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituţionalităţii ordonanţei sau a dispoziţiei din ordonanţă.

(2)Instanţa de contencios administrativ, dacă apreciază că excepţia îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, sesizează, prin încheiere motivată, Curtea Constituţională şi suspendă soluţionarea cauzei pe fond.

(3)După pronunţarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios administrativ repune cauza pe rol şi dă termen, cu citarea părţilor. Dacă ordonanţa sau o dispoziţie a acesteia a fost declarată neconstituţională, instanţa soluţionează fondul cauzei; în caz contrar, acţiunea se respinge ca inadmisibilă."

Cu privire la constituţionalitatea acestor dispoziţii, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007, reţinând, "în măsura în care art. 9 se interpretează în sensul că persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce la instanţa de contencios administrativ acţiune, al cărei obiect principal îl constituie sesizarea directă a Curţii Constituţionale pentru a declara ca fiind neconstituţionale actele menţionate, textul este neconstituţional, prin raportare la prevederile din Legea fundamentală enunţate mai sus.

Atunci când obiectul acţiunii principale introduse la instanţa de judecată este constatarea neconstituţionalităţii unei ordonanţe simple sau ordonanţe de urgenţă a Guvernului ori a unor dispoziţii din aceasta, excepţia de neconstituţionalitate este transformată într-o veritabilă acţiune directă, pierzându-şi astfel natura sa de excepţie, înţeleasă ca un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii."

Coroborând cele constatate de Curte în decizia precitată cu dispoziţiile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reţinem că, în materia contenciosului administrativ, soluţia pronunţată de Curtea Constituţională, în urma efectuării unui control de constituţionalitate, constituie, în mod invariabil, o condiţie de admisibilitate a acţiunii adresate instanţei de fond. Astfel, o soluţie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate privind o ordonanţă sau o dispoziţie dintr-o ordonanţă a Guvernului, permite instanţei analizarea pe fond a pretenţiilor reclamantului, în vreme ce soluţia de respingere a criticii de neconstituţionalitate constituie un fine de neprimire, ce obligă instanţa de contencios administrativ la respingerea acţiunii. Cu alte cuvinte, în această materie, decizia Curţii are efecte asupra înseşi admisibilităţii acţiunii principale, astfel că măsura suspendării de drept a acesteia din urmă, pe durata desfăşurării procedurii în faţa instanţei de contencios constituţional, constituie o condiţie mai mult decât necesară, fiind decisivă pentru continuarea litigiului.

Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile criticate nu contravin principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, consacrat prin art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece, aşa cum a stabilit în mod constant în jurisprudenţa sa, principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă unor situaţii egale trebuie să le corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără a exista o motivare obiectivă şi rezonabilă. Or, aşa cum s-a arătat în prealabil, specificitatea contenciosului administrativ la incidenţa cu contenciosul constituţional impune reglementarea unor norme de procedură diferite, adaptate acestei materii. Pentru motivele înfăţişate, nu se poate reţine nici încălcarea art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră principiul nediscriminării.

IV. În fine, critica de neconstituţionalitate vizează completarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în sensul stabilirii unei noi competenţe a Curţii Constituţionale, respectiv pronunţarea asupra constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, completare care, în opinia autorilor sesizării, reprezintă o extindere nejustificată a atribuţiilor Curţii ce excedează prevederilor Legii fundamentale.

Potrivit dispoziţiilor art. 142 din Constituţie coroborate cu cele ale art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România. În virtutea acestor prevederi, Curtea asigură controlul de constituţionalitate al actelor, procedurilor sau împrejurărilor cu privire la care a fost sesizată, constatând conformitatea sau neconformitatea acestora cu Legea fundamentală.

Dispoziţiile art. 146 din Constituţie enumeră atribuţiile Curţii Constituţionale. Enumerarea expresă prevăzută de lit. a)-k) ale articolului, însă, nu este limitativă de vreme ce acelaşi articol la lit. l) prevede că instanţa de contencios constituţional îndeplineşte "şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii".

Astfel, Curtea reţine că este neîntemeiată critica autorilor sesizării, potrivit căreia posibilitatea creată de lit. l) a art. 146 din Constituţie se referă la "alte atribuţii" decât cele privind controlul de constituţionalitate. Astfel, dacă voinţa legiuitorului constituant ar fi fost aceea de a conferi Curţii Constituţionale atribuţii de altă natură decât controlul de conformitate cu Legea fundamentală, indiferent de forma pe care acesta o îmbracă, această voinţă ar fi trebuit să se materializeze într-o normă expresă, care să precizeze natura acestor competenţe. Or, din interpretarea sistematică a prevederilor Constituţiei, în ansamblul lor, precum şi a dispoziţiilor art. 146, care cuprinde un singur alineat în care sunt enumerate atribuţiile Curţii Constituţionale, rezultă că legiuitorul constituant nu a reglementat atribuţii cu natură juridică diferită, competenţa materială a instanţei constituţionale limitându-se exclusiv la controlul de constituţionalitate.

Prin urmare, modificând Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, noua reglementare consacră o atribuţie nouă a Curţii, respectiv controlul de constituţionalitate al hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, al hotărârilor plenului Senatului şi al hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, atribuţie care se circumscrie, în mod evident, cadrului constituţional consacrat de art. 146.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterile au avut loc la data de 22 septembrie 2010 şi la acestea au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan, Tudorel Toader, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Mihaela Senia Costinescu

OPINIE CONCURENTĂ

Soluţia de respingere a obiecţiei de neconstituţionalitate referitoare la Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României este corectă.

Apreciez, însă, că în demersul său Curtea trebuia să adâncească anumite aspecte referitoare, pe de o parte, la doctrina de drept, la care se face referinţă în mod implicit, şi, pe de altă parte, la jurisprudenţa CEDO.

Aceste două aspecte sunt necesare pentru o mai bună înţelegere a deciziilor Curţii Constituţionale.

1.Atunci când Curtea Constituţională se referă la "numărul extrem de ridicat al dosarelor aflate pe rolul Curţii Constituţionale ca urmare a invocării frecvente a excepţiilor de neconstituţionalitate" şi la faptul că "realitatea a dovedit că această măsură s-a transformat, în majoritatea cazurilor, într-un instrument menit să tergiverseze soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti", Curtea invocă implicit una dintre cele mai importante doctrine ale dreptului. Ne referim la doctrina dreptului viu, care a fost introdusă de Eugen Erlich. "Chiar şi astăzi, ca şi în epocile trecute, centrul de gravitaţie al dezvoltării dreptului nu se află în legislaţie, nici în ştiinţa juridică, nici în jurisprudenţă, ci în societate" (trad. I.M), scria Eugen Erlich în "Principiile fundamentale ale sociologiei dreptului" în 1913. Deşi pentru o perioadă importantă de timp s-a considerat că exista o opoziţie între sociologia dreptului, referirea la "realităţile sociale" şi pozitivismul juridic, Niklas Luhmann şi Joseph Raz, între alţii, au clarificat această relaţie, prin explicarea necesităţii integrării normei juridice în sistemul social. Este raţiunea pentru care Curtea Constituţională nu poate face abstracţie de realitatea socială, economică, politică. Deşi analizează legile, Curtea Constituţională are în vedere în primul rând individul.

2.Decizia Curţii Constituţionale citează mai multe decizii ale CEDO referitoare la caracterul rezonabil al duratei unei proceduri judiciare. Apreciem că era necesar să se facă referire şi la alte decizii ale CEDO în această materie. Ne referim aici, de exemplu, la Reina şi alţii împotriva Italiei, 2010, Fragner împotriva Austriei, 2010, decizie care analizează şi legătura dintre o procedură în faţa unei curţi constituţionale şi celeritatea procesului. Apreciem că, în general, este necesar ca şi Curtea Constituţională, atunci când se referă la deciziile CEDO, să invoce şi cele mai recente decizii, ţinând cont de nuanţele care apar în motivările CEDO şi evoluţiile modului în care sunt argumentate deciziile.

Judecător,

Iulia Antoanella Motoc