Prin încheierea de sesizare din 28 iunie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 115/120/2018, completul de judecată al Curții de Apel Pitești - Secția I civilă a apreciat ca fiind întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute cumulativ de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele aspecte:
(i)Curtea de Apel Pitești este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță.
(ii)Soluționarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 și art. 6 pct. VII subpunctul 3 din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 și art. 222 din Codul civil, privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială, întrucât:
a)În cauză se pune în discuție calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției raportat la numeroasele cereri de chemare în judecată promovate de magistrați și personalul auxiliar al instanțelor judecătorești având ca obiect plata drepturilor salariale.
b)Apelantul-pârât a apreciat că Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi stabilit deja prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 13 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, că interesul atragerii în proces și a ordonatorului principal de credite, pe motiv că ar reprezenta o garanție a executării obligației de plată ce revine instituției/autorității publice cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este unul legitim, câtă vreme atribuțiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării și stabilirii destinației acestora nu cuprind o obligație de garanție sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite care să constituie fundamentul pretențiilor deduse judecății. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că „Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială“.
În motivarea acestei decizii, instanța supremă a reținut că o caracteristică a raportului juridic de muncă este aceea că poate exista numai între două persoane (spre deosebire de raportul obligațional civil, în cadrul căruia poate fi, uneori, o pluralitate de subiecte active sau pasive), astfel încât, ținând seama și de caracterul exclusiv al competenței (una și aceeași atribuție trebuie să aparțină unei singure autorități publice), în măsura în care pretențiile deduse judecății vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, „legitimarea procesuală pasivă revine doar autorității publice cu care funcționarul public se află în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparține prerogativa stabilirii și acordării drepturilor salariale“. Un argument suplimentar în acest sens este adus prin dispozițiile art. 222 din Codul civil, care consacră principiul potrivit căruia persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă, dacă prin lege nu se dispune altfel.
Formularea unor cereri având ca obiect pretenții referitoare la calcularea și plata drepturilor bănești pentru angajații instanțelor de judecată nu poate să atragă, de plano, obligarea Ministerului Justiției în acest sens, numai prin prisma calității de ordonator principal de credite; raportul obligațional care are ca obiect plata salariului se desfășoară între intimații-reclamanți și tribunalul pârât, în timp ce Ministerul Justiției este parte a unui raport juridic financiar, care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002, act normativ ce reglementează cadrul general pentru utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar.
c)Intimații-reclamanți au apreciat în sens contrar, respectiv că există și în privința pârâtului Ministerul Justiției o obligație referitoare la plata drepturilor salariale atât timp cât acesta asigură sumele necesare plății pentru personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești, în calitate sa de ordonator de credite.
(iii)Problema de drept enunțată este relativ nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre de speță; cauzele în această materie nu ajung pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind soluționate definitiv în fața curților de apel.
(iv)Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, consultate la data sesizării.
