Decizie nr. 41 din 21 noiembrie 2016

Dosar nr. 2.253/1/2016

Iulia Cristina Tarcea - preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie - preşedintele completului -

Lavinia Curelea - preşedintele delegat al Secţiei I civile

Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale

Lavinia Dascălu - judecător la Secţia I civilă

Dragu Creţu - judecător la Secţia I civilă

Raluca Moglan - judecător la Secţia I civilă

Carmen Elena Popoiag - judecător la Secţia I civilă

Cristina Petronela Văleanu - judecător la Secţia I civilă

Lucia Paulina Brehar - judecător la Secţia a II-a civilă

Minodora Condoiu - judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Dorin - judecător la Secţia a II-a civilă

Eugenia Voicheci - judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Zaharia - judecător la Secţia a II-a civilă

Mariana Ghena - judecător la Secţia penală

Florentina Dragomir - judecător la Secţia penală

Francisca Maria Vasile - judecător la Secţia penală

Geanina Cristina Arghir - judecător la Secţia penală

Ilie Iulian Dragomir - judecător la Secţia penală

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 2.253/1/2016 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa a fost prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror-şef adjunct al Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil.

La şedinţa de judecată a participat doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia I civilă în Dosarul nr. 1.466/30/2015, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept care decurge din interpretarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a stabili dacă privarea nelegală de libertate trebuie să rezulte explicit din actele jurisdicţionale menţionate în cuprinsul acestui articol sau poate fi şi implicită, dedusă din hotărârea definitivă de achitare.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că la dosarul cauzei au fost depuse două rapoarte întocmite de judecătorii-raportori, care au fost comunicate părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părţi. S-a arătat că instanţele naţionale au transmis puncte de vedere şi hotărâri judecătoreşti referitoare la practica judiciară în materie. La data de 31 august 2016 a fost înregistrat la dosar punctul de vedere formulat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar la 31 octombrie 2016 a fost depus punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, la 25 august 2016 a fost înregistrată la dosar opinia exprimată de domnul prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca.

Având cuvântul, doamna procuror Antonia Constantin, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a susţinut punctul de vedere al Ministerului Public astfel cum a fost formulat în scris, apreciind că nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. Astfel, chestiunea de drept sesizată nu este una punctuală, iar faţă de întreaga problematică a textului de lege supus analizei a arătat că problema de drept este aptă a fi dezlegată mai degrabă pe calea recursului în interesul legii. În acest sens a precizat că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în lucru în fază avansată o problemă de drept similară cu cea care face obiectul prezentei sesizări, privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 504 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală din 1968 corespunzător art. 539 alin. (1) şi (2) din actualul Cod de procedură penală, cu privire la admisibilitatea acţiunii care vizează acordarea daunelor morale şi materiale pentru privarea sau restrângerea nelegală de libertate, atunci când instanţa penală nu s-a pronunţat cu privire la caracterul nelegal al măsurii privative/restrictive de libertate. A apreciat că nici condiţia noutăţii nu este îndeplinită în cauză, întrucât art. 539 din actualul Cod de procedură penală preia şi configurează în ambianţa acestui act normativ vechea reglementare, fără a exista modificări de substanţă. A susţinut că nu este îndeplinită nici condiţia ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept în discuţie, având în vedere că instanţa supremă a soluţionat în recurs astfel de cauze, existând însă orientări jurisprudenţiale diferite.

Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele completului de judecată, a constatat că nu mai există chestiuni prealabile sau excepţii, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra admisibilităţii sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

1.Curtea de Apel Timişoara - Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din data de 18 mai 2016, în Dosarul nr. 1.466/30/2015, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept care decurge din interpretarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a stabili dacă privarea nelegală de libertate trebuie să rezulte explicit din actele jurisdicţionale menţionate în cuprinsul acestui articol sau poate fi şi implicită, dedusă din hotărârea definitivă de achitare.

II. Expunerea succintă a procesului

2.Prin acţiunea civilă înregistrată la 6 martie 2015 la Tribunalul Timiş cu nr. 1.466/30/2015, reclamantul D.M.A. a chemat în judecată pe pârâtul statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 140.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, cu titlul de despăgubiri pentru paguba cauzată prin privarea nelegală de libertate de la data de 10 ianuarie 2002 până la data de 22 martie 2002.

3.Ca temei juridic al acţiunii, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 539 şi următoarele din Codul de procedură penală şi art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a arătat că, fiind cercetat în dosarul de urmărire penală al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, a fost arestat preventiv de la data de 10 ianuarie 2002 până la data de 22 martie 2002.

4.A mai arătat că prin Sentinţa penală nr. 318 din 23 septembrie 2013 a Tribunalului Timiş, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 734 din 22 septembrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, s-a dispus achitarea sa pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, raportat la art. 10 lit. d) din Codul de procedură penală, iar pentru celelalte infracţiuni pentru care a fost cercetat s-a dispus încetarea procesului penal, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, raportat la art. 10 lit. g) din Codul de procedură penală.

5.Reclamantul a considerat că privarea sa de libertate a avut caracter nelegal, în condiţiile în care premisa arestării preventive o constituia, potrivit art. 148 din Codul de procedură penală raportat la art. 143 din Codul de procedură penală, în forma aplicabilă la 10 ianuarie 2002, existenţa de probe sau indicii temeinice că ar fi comis vreo infracţiune, ceea ce în mod evident ar fi presupus confirmarea acestei împrejurări printr-o viitoare hotărâre de condamnare, însă în urma procesului penal ce a avut o durată de aproximativ 13 ani nu s-a dovedit vinovăţia sa printr-o hotărâre definitivă de condamnare.

6.Prin Sentinţa civilă nr. 3.214 din 3 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.466/30/2015, Tribunalul Timiş a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea formulată de reclamantul D.M.A. împotriva pârâtului statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

7.Prima instanţă a reţinut că, în absenţa învestirii cu un petit prealabil de constatare a nelegalităţii măsurii arestului preventiv (întrucât, admiţând că ar fi posibilă o astfel de verificare de către instanţa civilă, numai în prezenţa unei învestiri exprese poate fi antamată), nu poate concluziona cu privire la caracterul nelegal al acesteia, după cum nici nu poate accepta că - prin soluţia definitivă de achitare a reclamantului pentru infracţiunea de înşelăciune şi de încetare a procesului penal pentru celelalte infracţiuni - implicit s-ar fi statuat asupra nelegalităţii măsurii privative de libertate dispuse în anul 2002.

8.Însăşi interpretarea gramaticală a art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală [fost art. 504 alin. (3) din Codul de procedură penală anterior] nu îngăduie concluzia că simpla existenţă a unei hotărâri penale de achitare, indiferent în ce temei, atrage automat caracterizarea măsurii preventive dispuse ca fiind nelegală, ci este necesar, conform legii, ca acest lucru să rezulte în mod expres din actul jurisdicţional menţionat.

9.Tribunalul a apreciat că nu se regăseşte în speţă situaţia legală reglementată de art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală [fost art. 504 alin. (3) din Codul de procedură penală anterior], neidentificându-se condiţiile de admisibilitate impuse de legiuitor pentru a fundamenta, în mod legitim, pretenţiile pecuniare reprezentând afirmatul prejudiciu moral cauzat de o pretinsă, dar nedovedită, din perspectiva exigenţelor legii, eroare judiciară.

10.Împotriva Sentinţei civile nr. 3.214 din 3 noiembrie 2015 a Tribunalului Timiş a declarat apel reclamantul D.M.A., apel înregistrat la Curtea de Apel Timişoara la 22 ianuarie 2016.

11.Prin cererea de apel, reclamantul a solicitat instanţei, în conformitate cu art. 519 din Codul de procedură civilă, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile prin care să se dezlege de principiu chestiunea de drept referitoare la înţelesul noţiunii de "stabilire" a caracterului nelegal al arestării preventive, sintagmă cuprinsă în art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, respectiv dacă această stabilire trebuie să fie explicită sau poate fi şi implicită, dedusă cu caracter retroactiv din hotărârea finală de achitare.

12.Instanţa de apel - Curtea de Apel Timişoara - Secţia I civilă, prin Încheierea din 18 mai 2016, a admis cererea formulată de apelantul reclamant şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept care decurge din interpretarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală.

III. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

13.Prin Încheierea de sesizare din data de 18 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.466/30/2015, Curtea de Apel Timişoara - Secţia I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele considerente:

14.În raport cu obiectul acţiunii şi cu dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, Curtea de Apel Timişoara este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, apelul fiind singura cale de atac ce se poate declara în acţiuni precum cea dedusă spre soluţionare.

15.Chestiunea de drept ce reclamă o rezolvare de principiu din partea instanţei supreme în condiţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă rezultă din dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală şi vizează condiţiile de admisibilitate ale acţiunii civile în despăgubiri formulate în baza art. 539 din Codul de procedură penală.

16.S-a arătat că interpretarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală a generat o practică neunitară a instanţelor judecătoreşti, inclusiv la nivelul Curţii de Apel Timişoara.

17.Într-o opinie, care aparţine şi primei instanţe, Tribunalul Timiş, se consideră că existenţa hotărârii penale de achitare nu atrage automat caracterizarea ca nelegală a măsurii preventive a arestării, fiind necesar ca acest caracter nelegal să fie stabilit, în mod expres, explicit, prin unul dintre actele jurisdicţionale menţionate în cuprinsul art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală. În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 6.241/30/2014 prin Decizia civilă nr. 97 din 27 mai 2015.

18.Într-o altă opinie se consideră că hotărârea penală definitivă de achitare conferă implicit un caracter nelegal măsurii preventive a arestării. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea de Apel Timişoara, în Dosarul nr. 6.764/30/2014, prin Decizia civilă nr. 46 din 15 martie 2016.

19.Prin urmare, s-a apreciat că este necesară intervenţia instanţei supreme care, printr-o hotărâre prealabilă, să precizeze dacă stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal, care dă dreptul la despăgubiri conform art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală, trebuie să fie cuprinsă explicit într-un act jurisdicţional sau poate fi şi implicită, dedusă din hotărârea definitivă de achitare.

20.Instanţa de trimitere a considerat ca fiind relevantă pentru dezlegarea problemei de drept supuse analizei şi Hotărârea din 14 ianuarie 2014 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în Cauza Sâncrăian împotriva României.

21.S-a reţinut că de chestiunea de drept supusă discuţiei depinde soluţionarea pe fond a cauzei de faţă, întrucât art. 539 din Codul de procedură penală reprezintă temeiul de drept al acţiunii reclamantului, iar acţiunea a fost respinsă de către prima instanţă ca inadmisibilă, reţinându-se că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse prin alin. (2) al art. 539 din Codul de procedură penală.

22.Asupra acestei chestiuni de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii la data pronunţării încheierii de sesizare.

23.În consecinţă, s-a apreciat ca fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în baza art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

24.Aşa cum s-a reţinut prin încheierea de sesizare, apelantul-reclamant a arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală, are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.

25.A mai arătat că, în practica judiciară, înţelesul noţiunii de "stabilire" din cuprinsul alin. (2) al art. 539 din Codul de procedură penală a primit rezolvări diferite, unele instanţe considerând că trebuie să fie o constatare explicită a caracterului nelegal al arestării, similar dispozitivului unei acţiuni în constatare, în timp ce altele au apreciat că hotărârea definitivă de achitare are valenţa de a stabili caracterul nelegal al arestării, chiar dacă o face cu caracter retroactiv şi într-un mod implicit.

26.În opinia reclamantului este corectă cea de-a doua interpretare, aceasta fiind nu doar una echitabilă, ci şi legală, în perfect acord cu garanţiile oferite de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 5 paragraful 5) şi de Constituţia României.

27.A considerat că soluţia este echitabilă deoarece este cel puţin incorect ca o persoană nevinovată, aspect stabilit cu titlu definitiv, să fie arestată preventiv, dar şi pentru că art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, în interpretarea restrictivă, ar institui o cerinţă imposibil de îndeplinit, căci legea procesual penală nu prevede obligaţia ca în cuprinsul hotărârii de fond, prin care se pronunţă achitarea sau încetarea procesului penal, instanţa să se pronunţe asupra legalităţii unei măsuri preventive care nu mai este în curs, din economia art. 399 din Codul de procedură penală rezultând explicit că instanţa ce soluţionează fondul cauzei se pronunţă, în toate cazurile, numai asupra măsurilor preventive ce sunt în curs de executare, însă asupra celor care nu mai sunt în curs se pronunţă doar în caz de condamnare, nu şi în caz de achitare sau încetare a procesului penal.

28.Apelantul-reclamant a arătat că este de acord cu concluziile instanţelor care au apreciat că dreptul la despăgubiri în situaţia lipsirii nelegale de libertate este garantat, fără a fi necesară o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se constate nelegalitatea reţinerii sau arestării, iar caracterul nelegal al privării de libertate şi al restrângerii libertăţii se evaluează prin prisma soluţiei finale pronunţate în cauza penală în care s-au luat aceste măsuri. Deşi la momentul luării acestor măsuri, întemeiate pe dispoziţiile procesuale penale incidente, existau temeiurile/indiciile care justificau adoptarea privării de libertate, finalizarea procedurii penale a condus la concluzia lipsei vinovăţiei penale în săvârşirea faptelor reţinute ca infracţiuni. Tocmai reliefarea unor asemenea împrejurări deschide dreptul persoanei la reclamarea prejudiciului suferit ca urmare a privării şi restrângerii de libertate, a concluzionat apelantul-reclamant.

29.Intimatul-pârât statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat că, în opinia sa, cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în baza art. 519 din Codul de procedură civilă este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de acest text legal, nefiind întrunită condiţia existenţei unei chestiuni de drept reale, de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei.

30.Art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de "chestiune de drept". În doctrină s-a arătat însă că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, atunci când aceasta vizează o normă de drept, trebuie ca textul legal să fie îndoielnic, imperfect (lacunar) sau neclar. Prin urmare, sintagma "problemă de drept" trebuie raportată la prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă". Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege.

31.Intimatul-pârât a concluzionat că întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu vizează o asemenea chestiune de drept punctuală, concretă, ci se pretinde o interpretare abstractă, cu un ridicat grad de generalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedura penală.

32.După comunicarea celor două rapoarte întocmite în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au mai formulat puncte de vedere.

V. Punctul de vedere al completului de judecată care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

33.Opinia completului de judecată al Curţii de Apel Timişoara - Secţia I civilă, învestit cu soluţionarea cauzei în apel, este că, prin raportare la conţinutul actual al art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală (care are un caracter lacunar, neacoperind toate situaţiile ce se pot ivi în cursul unui proces penal), nelegalitatea privării de libertate trebuie să se stabilească în mod explicit, prin unul dintre actele jurisdicţionale indicate în textul legal menţionat.

VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

34.În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind prezenta sesizare, instanţele naţionale au transmis puncte de vedere şi hotărâri judecătoreşti, care au relevat existenţa unei practici neunitare atât sub imperiul vechii reglementări, referitor la dispoziţiile art. 504 din Codul de procedură penală din 1968, cât şi în actuala reglementare dată de art. 539 din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010.

35.Într-o orientare jurisprudenţială s-a apreciat că stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate rezultă implicit din hotărârea definitivă de achitare, chiar dacă nu s-a dispus în acest sens, în mod explicit, printr-un act jurisdicţional.

36.Într-o altă orientare s-a considerat că existenţa unei hotărâri definitive de achitare nu atrage automat caracterizarea măsurii preventive privative de libertate ca nelegală, fiind necesar ca acest caracter nelegal să fie stabilit în mod expres, explicit, prin unul dintre actele jurisdicţionale prevăzute de lege.

VII. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

37.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 512 din 31 august 2016 a direcţiei de specialitate, a comunicat că, în jurisprudenţa instanţei supreme, vizând aplicarea dispoziţiilor art. 504 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală din 1968, care au acelaşi conţinut ca şi art. 539 din actualul Cod de procedură penală, s-au conturat două opinii:

38.Într-o opinie majoritară s-a considerat că reclamantul este îndreptăţit a i se acorda despăgubiri în condiţiile în care faţă de acesta, pe parcursul procesului penal, a fost luată o măsură preventivă privativă de libertate, iar prin hotărârea finală s-a dispus achitarea, chiar dacă instanţa penală nu a statuat asupra caracterului nelegal al măsurii preventive, acesta rezultând implicit din însăşi soluţia de achitare (în acest sens au fost indicate, exemplificativ, hotărâri judecătoreşti pronunţate în perioada 2010-2014).

39.Într-o opinie minoritară s-a apreciat că nelegalitatea măsurii preventive restrictive de libertate trebuie să fie constatată prin unul dintre actele de procedură enumerate în cuprinsul art. 504 din Codul de procedură penală din 1968 (în acest sens au fost indicate, exemplificativ, hotărâri judecătoreşti pronunţate în perioada 2011-2015).

40.Prin punctul de vedere formulat, Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a arătat că sesizarea ce face obiectul prezentului dosar este inadmisibilă, întrucât nu este îndeplinită condiţia noutăţii, atât timp cât prin noua reglementare nu sunt aduse modificări de substanţă, cele două texte de lege - art. 504 din Codul de procedură penală din 1968 şi art. 539 din actualul Cod de procedură penală - fiind similare. De asemenea, s-a apreciat că sesizarea Curţii de Apel Timişoara este inadmisibilă şi prin prisma faptului că problema ridicată prezintă un grad mare de generalitate, iar sfera situaţiilor care ar trebui să îşi găsească o rezolvare este foarte vastă, ţinând cont de particularităţile fiecărei speţe soluţionate de instanţele penale, din care mai apoi pot deriva acţiunile civile în despăgubiri, raportat la temeiul pentru care prin hotărâre definitivă se dispune achitarea unei persoane faţă de care, pe parcursul procesului penal, s-a luat o măsură preventivă restrictivă de libertate.

VIII. Punctul de vedere al Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

41.Examinând condiţiile de admisibilitate a sesizării, Ministerul Public a arătat că sunt îndeplinite primele două condiţii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă, şi care să se afle în competenţa legală a completului de judecată învestit să soluţioneze cauza.

42.Referitor la cea de-a treia condiţie de admisibilitate, privitoare la existenţa unei chestiuni de drept, s-a observat că instanţa de trimitere îşi fundamentează demersul de sesizare a instanţei supreme invocând caracterul lacunar al dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, întrucât nu acoperă toate situaţiile care se pot ivi în cursul procesului penal, ceea ce, în opinia sa, ridică problema stabilirii caracterului nelegal al privării de libertate în mod explicit sau implicit prin hotărârea de achitare.

43.Fără a contesta că de această chestiune de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei, Ministerul Public a apreciat că, deşi aceasta rezultă din modalitatea de formulare a prevederilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală în care sunt indicate limitativ actele procedurale prin care se stabileşte privarea nelegală de libertate, ea vizează, în realitate, întreaga problematică a textului din perspectiva stabilirii caracterului nelegal de libertate, atunci când procesul penal s-a finalizat printr-o soluţie de achitare sau de clasare a cauzei, constituind, în realitate, după cum s-a observat şi în doctrină, una dintre cele mai complicate probleme ale procesului penal, atât din punct de vedere juridic, cât şi din punct de vedere moral.

44.În plus, observând şi că reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin întrebarea formulată se solicită, în realitate, instanţei supreme, să dezlege o chestiune de principiu.

45.De aceea, problema de drept sesizată este aptă a fi soluţionată printr-un recurs în interesul legii, iar nu în cadrul procedurii prevăzute de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

46.Referitor la condiţia caracterului de noutate a chestiunii de drept, s-a arătat că în prezenta cauză instanţa de trimitere solicită interpretarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, text de lege care reia şi configurează, în ambianţa noului Cod de procedură penală, dispoziţiile art. 504 alin. (3) din Codul de procedură penală din 1968.

47.Comparativ, se observă că, în noua reglementare, legiuitorul a înţeles să ofere posibilitatea obţinerii de reparaţii pecuniare numai pentru măsurile preventive privative de libertate (reţinere, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă) şi că dreptul la despăgubiri nu mai este condiţionat de pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare sau de încetare a procesului penal pentru autoritatea de lucru judecat.

48.Din această analiză comparativă rezultă că aspectele vizate, respectiv dacă hotărârea definitivă de achitare reprezintă, per se, o constatare implicită şi retroactivă a caracterului nelegal al măsurii arestării preventive luate faţă de reclamant în cursul procesului penal, nu sunt determinate de legea nou-intrată în vigoare, întrucât sub aceste aspecte există o continuitate de soluţie legislativă.

49.Prin urmare, împrejurarea că aceleaşi soluţii legale, întro formulare sensibil diferită, dar identică din perspectivele antamate de instanţa de trimitere, sunt cuprinse într-o nouă reglementare (Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală) nu conferă problemei de drept caracter de noutate.

50.Circumscris aceleiaşi condiţii de admisibilitate s-a arătat că, în jurisprudenţa instanţei supreme, faţă de raţiunea instituirii lor, s-a făcut distincţia celor două mecanisme judiciare, de control a priori şi control a posteriori.

51.Sub acest aspect, Ministerul Public a precizat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se analizează jurisprudenţa în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept: "Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 504 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală din 1968 corespunzător art. 539 alin. (1) şi (2) din actualul Cod de procedură penală, cu privire la admisibilitatea acţiunii care vizează acordarea daunelor morale şi materiale pentru privarea sau restrângerea nelegală de libertate, atunci când instanţa penală nu s-a pronunţat cu privire la caracterul nelegal al măsurii privative/restrictive de libertate".

52.Din analiza jurisprudenţei cartată în această lucrare s-a observat că, atât sub imperiul Codului de procedură penală din 1968, cât şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, instanţele au statuat neunitar, astfel:

53.Într-o orientare se consideră că soluţia definitivă de achitare, scoatere de sub urmărire penală ori clasare constituie, în sine, o constatare implicită şi retroactivă a caracterului nelegal al măsurilor preventive privative sau, după caz, restrictive de libertate, astfel încât, din perspectiva acestei modalităţi de finalizare a procesului penal, privarea şi/sau restrângerea de libertate nu au avut temei legal. Aşadar, aceste soluţii invalidează retroactiv măsurile preventive dispuse în cauză.

54.Într-o altă orientare s-a considerat că finalizarea procesului penal printr-o hotărâre definitivă de achitare ori ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală/clasare nu atrage automat caracterizarea măsurilor preventive luate în cursul procesului ca nelegale şi că instanţele civile nu sunt în măsură să analizeze aspectele legate de temeinicia şi legalitatea acestor măsuri, în lipsa unei statuări exprese din partea instanţelor penale.

55.A fost observată şi o a treia orientare, în sensul că, deşi caracterul nelegal al măsurilor preventive luate în cursul procesului penal nu a fost stabilit expres prin actele procesuale indicate în cuprinsul art. 504 alin. (3) din Codul de procedură penală din 1968, respectiv art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală din 2010, şi nici pronunţarea unora dintre soluţiile indicate nu atrage automat această constatare, totuşi instanţele civile pot face ele însele o atare evaluare, prin aplicarea directă şi prioritară a prevederilor art. 5 din Convenţie, urmând criteriile dezvoltate în acest sens în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

56.În consecinţă, s-a apreciat că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a sesizării sub aspectul noutăţii problemei de drept.

57.O condiţie de admisibilitate distinctă de cea a noutăţii este aceea ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat.

58.Spre deosebire de legislaţia procesual penală, în care această condiţie este subsumată statuării printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii, în materie civilă, de lege lata, nu există o atare circumstanţiere.

59.De aceea, această condiţie de admisibilitate a fost analizată de completele competente pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materii extrapenale prin luarea în considerare a jurisprudenţei secţiilor competente să judece în materiile respective.

60.Chiar dacă, raportat la data începerii procesului în care s-a formulat sesizarea, secţiile civile ale instanţei supreme nu mai au în competenţa lor materială acest tip de cauze, totuşi instanţa supremă a statuat anterior, ca instanţă de recurs, în cauze soluţionate de tribunale în primă instanţă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, cu modificările ulterioare, pronunţând soluţii în sensul ambelor orientări expuse în cuprinsul încheierii de sesizare.

IX. Opinia specialiştilor consultaţi

61.În conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (11) din Codul de procedură civilă raportat la art. 516 alin. (6) din Codul de procedură civilă a fost solicitată opinia unor specialişti asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, fiind transmis punctul de vedere formulat de domnul prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca de la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii "Nicolae Titulescu" din Bucureşti.

62.Acesta a apreciat că stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate, în cursul procesului penal, care dă dreptul la despăgubiri conform dispoziţiilor art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală poate fi şi implicită, dedusă din hotărârea de achitare.

63.În argumentarea acestei concluzii s-a arătat că, dacă în actul jurisdicţional vizat există precizări exprese din care rezultă că privarea de libertate este nelegală, instanţa civilă învestită cu soluţionarea cererii privind acordarea de despăgubiri este ţinută de aceste consemnări, în sensul că nu poate stabili contrariul, fiind obligată să le aibă în vedere ca atare.

64.În schimb, în ipoteza în care în actul jurisdicţional în discuţie există menţiuni explicite din care rezultă că privarea de libertate este legală, instanţa civilă învestită cu soluţionarea cererii privind acordarea de despăgubiri este obligată să le aibă în vedere, în sensul că nu poate stabili că privarea de libertate a fost nelegală.

65.În ambele situaţii descrise mai sus, statuările exprese ale organelor judiciare au putere de lucru judecat în faţa instanţei civile.

66.În practică pot exista situaţii în care din cuprinsul actului jurisdicţional să lipsească orice menţiuni referitoare la caracterul (legal sau nelegal) al privării de libertate.

67.În astfel de situaţii, lipsind statuarea expresă a unui organ judiciar penal cu privire la caracterul privării de libertate, stabilirea acestui aspect este apanajul instanţei civile învestite cu soluţionarea acţiunii în despăgubiri, întemeiată pe dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală.

68.În acest context, prin expresia "privare nelegală de libertate stabilită", atunci când din actul jurisdicţional lipsesc menţiunile privind acest aspect, se consideră că instanţa civilă, în stabilirea caracterului privării de libertate, trebuie să aibă în vedere existenţa unei soluţii dispuse de organul judiciar penal prin care, deşi nu există precizări referitoare la caracterul privării de libertate, să se constate că sunt incidente (în principal) dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a)-j) din Codul de procedură penală, prin raportare la momentul privării de libertate sau alte dispoziţii care permit aprecierea nelegalităţii unor măsuri preventive privative de libertate (reţinere, arest preventiv sau arest la domiciliu).

X. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale

69.Dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, fiind pronunţate până în prezent următoarele decizii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate:

70.Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 48 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 5 mai 2016, s-au reţinut următoarele considerente: "potrivit art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, legiuitorul a condiţionat repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei, după caz. Această condiţionare dă naştere, în sarcina organelor judiciare anterior referite, unei obligaţii de a se pronunţa prin încheieri definitive, conform textului criticat, cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunţă hotărârea definitivă şi care au făcut obiectul controlului pe calea contestaţiei, sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204-206 din Codul de procedură penală. De asemenea, aceasta presupune obligaţia instanţei de judecată care se pronunţă prin hotărâre definitivă asupra cauzei de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate.

13.Curtea reţine că dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt similare prevederilor art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, care au fost suspuse controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 417 din 14 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.044 din 11 noiembrie 2004, Decizia nr. 221 din 21 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 17 iunie 2005, şi Decizia nr. 78 din 5 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2008, prin care s-a constatat că textul de lege criticat este o concretizare a principiului constituţional prevăzut de art. 52 alin. (3) din Constituţie, conform căruia «Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii [...]» şi, pe cale de consecinţă, realizarea dreptului la repararea de către stat a pagubei cauzate prin erorile judiciare are loc în condiţiile legii. Prin aceleaşi decizii, Curtea a reţinut că prevederile art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968 nu numai că nu îngrădesc accesul liber la justiţie, ci instituie tocmai normele procedurale necesare exercitării acestui drept, fiind în deplină concordanţă şi cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2), în temeiul cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege. De asemenea, Curtea a statuat în aceleaşi decizii că reglementarea expresă a actelor procedurale prin care se constată încălcarea libertăţii individuale nu este de natură a limita accesul liber la justiţie al acelor persoane care nu se regăsesc în unul din cazurile enumerate în art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, acestea având posibilitatea de a-şi valorifica dreptul în justiţie pe alte căi legale, dar în condiţiile legii şi urmând procedura prevăzută de lege."

14.Curtea constată că atribuirea de către legiuitor a competenţei de a se pronunţa asupra legalităţii măsurilor preventive privative de libertate organelor judiciare care se pronunţă în ultimă instanţă în cauzele penale a fost realizată în exercitarea competenţei sale constituţionale prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie. Totodată, Curtea reţine că stabilirea, prin dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, a condiţiei de admisibilitate pentru obţinerea despăgubirilor în faţa instanţei civile, criticate de autor, este în acord cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, conform cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege."

71.Aceleaşi considerente au fost menţinute de Curtea Constituţională şi la pronunţarea Deciziei nr. 271 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 11 iulie 2016, precum şi în Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016.

72.În plus, prin Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, Curtea Constituţională a statuat că "procedura specială, reglementată în art. 539 din Codul de procedură penală, vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispoziţiile art. 252 şi 253 din Codul civil sau art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viaţă privată.

23.Cu referire la susţinerile autorului excepţiei, potrivit cărora «cercetarea condiţiei nelegalităţii măsurii privative de libertate ar trebui să cadă în sarcina instanţei civile învestite cu soluţionarea cererii de despăgubire», Curtea observă că, potrivit unora dintre instanţele naţionale, în măsura în care caracterul nelegal al măsurii privative de libertate a fost stabilit de instanţa penală, reevaluarea acestui aspect de către instanţa civilă este contrară normelor procesual penale ale art. 539. Aceleaşi instanţe naţionale apreciază însă că o atare evaluare a legalităţii măsurii privative de libertate ar putea fi realizată de către instanţa civilă numai dacă instanţa penală a omis sau cadrul procesual nu i-a impus să statueze asupra acestui aspect ori pentru alte motive de nelegalitate, decât cele analizate de organele judiciare în cadrul controlului legalităţii măsurilor preventive privative de libertate în cursul procesului penal, sau în măsura în care hotărârile «intermediare» prin care a fost verificată legalitatea măsurilor preventive au fost absolut nemotivate ori alte asemenea motive identificate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin raportare la prevederile art. 5 paragrafele 1-4 din Convenţie, respectiv art. 9 din Codul de procedură penală. Curtea reţine însă că aceste din urmă motive, invocate de către autor, nu sunt veritabile critici de neconstituţionalitate, ci, în realitate, privesc modul de interpretare şi aplicare a prevederilor de lege criticate. O eventuală problemă de practică neunitară a instanţelor naţionale cu privire la competenţa instanţei civile de a se pronunţa referitor la legalitatea măsurii privative de libertate nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, ci este de competenţa instanţei supreme, având în vedere rolul său, consacrat constituţional, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti."

XI. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului

73.Există o bogată jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitor la art. 5 din Convenţie, consacrat dreptului la libertate şi la siguranţă al persoanei, inclusiv în ceea ce priveşte aplicarea art. 5 paragraful 5 ce garantează un drept executoriu la reparaţie victimelor unei arestări sau detenţii în condiţii contrare art. 5, drept recunoscut şi în plan intern prin dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală.

74.În strânsă legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării este de amintit Hotărârea din 28 octombrie 1994, pronunţată în Cauza Murray împotriva Regatului Unit, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că faptele ce au dat naştere la bănuieli nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu cele necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzaţie; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reţinute. Absenţa inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existenţa unor bănuieli legitime de săvârşire a unei infracţiuni nu ar fi conformă scopului dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţie. Existenţa acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliţia sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzaţie completă sau în momentul arestării sau pe timpul reţinerii provizorii, care este limitată în timp. Totuşi, nu trebuie pierdut din vedere că, pentru ca bănuielile să fie plauzibile, legitime, trebuie să existe fapte sau informaţii de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a comis o infracţiune.

75.De asemenea, în Cauza Sâncrăian împotriva României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut încălcarea art. 5 paragraful 1 şi paragraful 4 din Convenţie - pe de o parte, întrucât dispoziţiile legale, care reglementau rejudecarea unei cauze după extrădare, nu indicau dacă (şi în ce condiţii) putea fi prelungită detenţia bazată pe o condamnare în lipsă, în cazul redeschiderii procesului, apreciindu-se că legislaţia română de la acea dată nu îndeplinea criteriul "previzibilităţii" unei "legi" în sensul art. 5 paragraful 1, iar pe de altă parte, întrucât a rezultat că reclamanta nu a avut la dispoziţie nicio cale efectivă pentru a denunţa detenţia şi pentru a convinge instanţa să se pronunţe în această privinţă după redeschiderea procedurii în temeiul art. 522^1 din Codul de procedură penală din 1968 - s-a observat că, în dreptul intern, potrivit art. 504 din Codul de procedură penală din 1968, orice reparaţie este condiţionată de constatarea nelegalităţii detenţiei prin ordonanţă a parchetului sau prin decizie a unei instanţe.

76.Aşa fiind, Curtea a concluzionat că reclamanta nu putea solicita nicio despăgubire în temeiul acestei dispoziţii legale pentru încălcarea art. 5 paragraful 1 din Convenţie, în lipsa unei recunoaşteri a nelegalităţii detenţiei de către autorităţile naţionale. În plus, întrucât nu era disponibilă în dreptul român nicio cale de atac legală care să permită controlul legalităţii detenţiei, s-a reţinut că reclamanta nu putea invoca responsabilitatea statului în scopul obţinerii unei reparaţii pentru încălcarea art. 5 paragraful 4 din Convenţie. Pe cale de consecinţă, reţinând că reclamanta nu dispune de nicio cale eficace în dreptul intern de a solicita acordarea unei reparaţii pentru încălcările aduse dreptului său la liberate, s-a decis că a fost încălcat şi art. 5 paragraful 5 din Convenţie.

XII. Raportul asupra chestiunii de drept

77.În cauză au fost întocmite două rapoarte, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă. Prin ambele rapoarte, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

XIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

78.Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

79.Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă: "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

80.Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ.

81.Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizării se cuvine menţionat scopul instituirii acestui mecanism de unificare a practicii, acela de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei chestiuni de drept.

82.În acest context trebuie reamintite elementele de diferenţiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici (control a priori).

83.Una dintre condiţiile distincte prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile se referă la noutatea chestiunii de drept.

84.Aşa cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis în jurisprudenţa sa anterioară (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015, şi Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015), cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementările recent intrate în vigoare, instanţele nu i-au dat, încă, o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

85.Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări date, iar opiniile jurisprudenţiale diferite nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile. În situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat diferit, în mod constant, o problemă de drept, într-o anumită perioadă de timp, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare - recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.

86.Instanţa de trimitere nu a justificat îndeplinirea cerinţei noutăţii chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, lăsând a se înţelege ca aceasta decurge dintr-un act normativ relativ recent intrat in vigoare.

87.Pentru a stabili caracterul de noutate al chestiunii de drept este necesară o analiză comparativă a prevederilor art. 539 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală din 2010 cu prevederile art. 504 alin (2) şi (3) din Codul de procedură penală din 1968, relative la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, pentru a observa dacă, sub aspectul problemei de drept invocate, art. 539 alin. (1) şi (2) conţine o soluţie legislativă nouă, diferită de aceea care a existat până la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală din 2010 şi care a generat o jurisprudenţă însemnată.

88.Astfel, alin. (2) al art. 539 din Codul de procedură penală din 2010 prevede că "Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei", iar alin. (2) şi alin. (3) ale art. 504 din Codul de procedură penală din 1968 aveau următorul conţinut: "Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i sa restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j)".

89.Prin raportare la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării se constată că dispoziţiile art. 504 alin (2) şi (3) din Codul de procedură penală din 1968, precum şi cele ale art. 539 alin. (1) şi (2) din actualul Cod de procedură penală conţin aceeaşi soluţie legislativă, în ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate pentru obţinerea despăgubirilor în faţa instanţei civile, în cazul privării nelegale de libertate. În ambele texte de lege se regăseşte dispoziţia cu caracter imperativ "trebuie stabilită" care se referă la determinarea caracterului nelegal al măsurii privative de libertate prin actele procedurale expres enumerate, adoptate de organele judiciare pe parcursul procesului penal.

90.Caracterul similar al celor două texte de lege [art. 504 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală din 1968 şi art. 539 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală din 2010] a fost reţinut şi de Curtea Constituţională în deciziile pronunţate cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, respectiv Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 5 mai 2016, Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016, şi Decizia nr. 271 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 11 iulie 2016.

91.În considerentele acestor decizii, Curtea Constituţională a analizat conformitatea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală cu prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (1)-(3) cu privire la accesul liber la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 5 paragraful 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest cadru, Curtea Constituţionala a reţinut că "dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt similare prevederilor art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, care au fost supuse controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 417 din 14 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.044 din 11 noiembrie 2004, Decizia nr. 221 din 21 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 17 iunie 2005, şi Decizia nr. 78 din 5 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2008, prin care s-a constatat că textul de lege criticat este o concretizare a principiului constituţional prevăzut de art. 52 alin. (3) din Constituţie".

92.Prin aceleaşi decizii, Curtea Constituţională a reafirmat considerentele care au fundamentat deciziile pronunţate cu prilejul analizării constituţionalităţii prevederilor art. 504 alin. (3) din Codul de procedură penală din 1968, reţinând că acestea nu numai că nu îngrădesc accesul liber la justiţie, ci instituie tocmai normele procedurale necesare exercitării acestui drept, fiind în deplină concordanţă şi cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2), în temeiul cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege.

93.Rezultă astfel că aceeaşi soluţie legislativă din Codul de procedură penală din 1968, referitoare la stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate este preluată în art. 539 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, situaţie care nu permite a se reţine îndeplinirea condiţiei noutăţii la care se referă art. 519 din Codul de procedură civilă, în legătură cu problema de drept a cărei lămurire se solicită.

94.Or, prevederile art. 504 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală din 1968 au făcut obiectul analizei în numeroase litigii având ca obiect repararea daunelor în caz de privare nelegală de libertate.

95.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat, în mai multe rânduri, cu ocazia soluţionării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de curţile de apel în cauze de această natură, soluţiile adoptate ilustrând o practică judiciară neunitară.

96.Analiza deciziilor pronunţate sub imperiul vechiului Cod de procedură penală relevă existenţa a două orientări jurisprudenţiale în legătură cu interpretarea dispoziţiilor legale privind condiţia referitoare la stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate în cadrul acţiunii civile în repararea daunelor produse.

97.Într-o primă orientare jurisprudenţială (rezultată din hotărâri judecătoreşti pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în perioada anilor 2010-2014) s-a reţinut, în esenţă, că în situaţia în care organele judiciare penale nu se pronunţă asupra legalităţii privării de libertate, această dezlegare cade în sarcina instanţei civile. Totodată, s-a mai reţinut că, în situaţia în care prin hotărârea finală s-a dispus achitarea, chiar dacă instanţa penală nu a statuat asupra caracterului nelegal al măsurii preventive, acesta rezultă implicit din hotărârea de achitare.

98.Într-o a doua orientare jurisprudenţială (ilustrată prin hotărâri judecătoreşti pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în perioada anilor 2011-2015) s-a reţinut că nelegalitatea măsurii privative de libertate trebuie să fie constatată prin unul dintre actele de procedură enumerate în cuprinsul art. 504 alin. (2) din Codul de procedură penală din 1968.

99.Prin urmare, ne aflăm în situaţia în care această problemă de drept a constituit deja obiect al analizei în cadrul mai multor hotărâri judecătoreşti pronunţate atât la nivelul instanţei supreme, cât şi la nivelul celorlalte instanţe din ţară, ceea ce consolidează concluzia privind neîndeplinirea caracterului noutăţii chestiunii de drept supuse dezlegării.

100.Existenţa deja a unei practici judiciare neunitare a instanţelor judecătoreşti de la toate nivelurile şi din întreaga ţară, o lungă durată de timp, denotă nu numai că se poate apela la mecanismul recursului în interesul legii, ci şi faptul că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja divergenţă în jurisprudenţă.

101.În acest sens, practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este constantă, o atare statuare regăsindu-se în Decizia nr. 7 din 30 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 5 august 2014, Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015, şi Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015.

102.De altfel, în cauza de faţă, în cuprinsul punctului de vedere formulat în scris şi depus la dosar, Ministerul Public a arătat că problema de drept sesizată este aptă a fi soluţionată printr-un recurs în interesul legii, iar nu în cadrul procedurii prevăzute de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, precizându-se totodată că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se analizează jurisprudenţa în vederea promovării unui recurs în interesul legii având ca obiect interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 504 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală din 1968 corespunzător art. 539 alin. (1) şi (2) din actualul Cod de procedură penală, cu privire la admisibilitatea acţiunii care vizează acordarea daunelor morale şi materiale pentru privarea sau restrângerea nelegală de libertate, atunci când instanţa penală nu s-a pronunţat cu privire la caracterul nelegal al măsurii privative/restrictive de libertate.

103.În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat, atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţiile de admisibilitate stabilite, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în privinţa chestiunilor de drept noi, astfel încât sesizarea nu este admisibilă.

104.Faţă de cele menţionate, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 1.466/30/2015, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept care decurge din interpretarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a stabili dacă privarea nelegală de libertate trebuie să rezulte explicit din actele jurisdicţionale menţionate în cuprinsul acestui articol sau poate fi şi implicită, dedusă din hotărârea definitivă de achitare.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2016.

PREŞEDINTELE

ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

IULIA CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent,

Mihaela Lorena Mitroi