Decizie nr. 271 din 10 mai 2016

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Di Mercurio Antonio în Dosarul nr. 1.466/30/2015 al Tribunalului Timiş - Secţia I civilă, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.136 D/2015.

2.La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Se arată că accesul liber la justiţie nu este un drept absolut, acesta putând face obiectul unor restrângeri, în condiţii prevăzute de lege. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 48 din 16 februarie 2016, prin care excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală a fost respinsă ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 17 iunie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 1.466/30/2015, Tribunalul Timiş - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Di Mercurio Antonio, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de acordare a unor despăgubiri pentru executarea unei măsuri preventive privative de libertate nelegale.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că textul criticat încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Se arată că acestea din urmă condiţionează acordarea de despăgubiri doar de existenţa unei arestări nelegale, nu şi de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate necesitatea nelegalităţii reţinerii sau arestării. Se arată că cerinţa criticată este absurdă, întrucât, în situaţia în care instanţa învestită cu soluţionarea fondului pronunţă achitarea sau încetarea procesului penal, aceasta nu este obligată să se pronunţe, în cuprinsul hotărârii, asupra unei măsuri preventive care nu mai este în curs de executare. Se susţine că, din economia dispoziţiilor art. 399 din Codul de procedură penală, rezultă că instanţa este obligată să se pronunţe asupra măsurilor preventive care nu mai sunt în curs de executare doar în situaţia în care dispune condamnarea. Se mai arată că nu există o raţiune care să justifice condiţia analizată, care apare drept o condiţie suplimentară, prin raportare la rigorile dreptului comun în materia răspunderii delictuale a celui vinovat şi a reparării prejudiciului. În consecinţă, se apreciază că cercetarea condiţiei nelegalităţii măsurii preventive trebuie lăsată la latitudinea instanţei învestite cu soluţionarea cererii de despăgubire.

6.Tribunalul Timiş - Secţia I civilă apreciază că petentul este nemulţumit, în realitate, de modul în care au fost interpretate şi aplicate, în prezenta cauză, dispoziţiile legale criticate, aspect ce reprezintă atribuţia exclusivă a instanţelor de judecată. Se face trimitere în acest sens la jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Se arată, pe de altă parte, că accesul liber la justiţie nu este un drept absolut, putând fi supus de către legiuitor unor restricţii şi că impunerea condiţiei constatării nelegalităţii măsurii preventive privative de libertate prin hotărâre judecătorească nu este de natură a contraveni acestui drept.

7.În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

8.Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că prevederile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt similare dispoziţiilor art. 504 din Codul de procedură penală din 1968, care au fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare. Se arată că, în acest sens, instanţa de contencios constituţional a pronunţat Decizia nr. 417 din 14 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.044 din 11 noiembrie 2004, prin care a respins excepţia de neconstituţionalitate invocată, decizie aplicabilă mutatis mutandis şi în prezenta cauză.

9.Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care, în cazul privării nelegale de libertate, se consideră că dreptul la repararea pagubei se acordă numai în situaţiile expres şi limitativ specificate de lege. În acest sens, arată că dispoziţiile criticate trebuie să fie subordonate principiului constituţional al responsabilităţii statului faţă de persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare, consacrat de art. 52 alin. (3) teza întâi, potrivit căruia "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare". Observă că acest principiu este în concordanţă cu art. 5 paragraful 5 din Convenţie şi, totodată, face referire la Decizia nr. 45 din 10 martie 1998, în care, urmare a controlului de constituţionalitate al dispoziţiilor art. 504 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968 - potrivit cărora dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite pentru erori judiciare, era condiţionat doar în situaţiile în care fapta nu exista sau nu a fost săvârşită de cel condamnat - Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a statuat că normele procesual penale menţionate sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.

10.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului şi al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecarea cauzei."

13.Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (1)-(3) cu privire la accesul liber la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil şi dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la libertate şi la siguranţă.

14.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, prin Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 5 mai 2016, prin care a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate invocată.

15.Prin decizia anterior referită, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, potrivit art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, legiuitorul a condiţionat repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei, după caz. Această condiţionare dă naştere, în sarcina organelor judiciare anterior referite, unei obligaţii de a se pronunţa prin încheieri definitive, conform textului criticat, cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunţă hotărârea definitivă şi care au făcut obiectul controlului pe calea contestaţiei, sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204-206 din Codul de procedură penală. De asemenea, aceasta presupune obligaţia instanţei de judecată care se pronunţă prin hotărâre definitivă asupra cauzei de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate.

16.Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt similare prevederilor art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, care au fost supuse controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 417 din 14 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.044 din 11 noiembrie 2004, Decizia nr. 221 din 21 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 17 iunie 2005, şi Decizia nr. 78 din 5 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2008, prin care s-a constatat că textul de lege criticat este o concretizare a principiului constituţional prevăzut de art. 52 alin. (3) din Constituţie, conform căruia "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii [... ]" şi, pe cale de consecinţă, realizarea dreptului la repararea de către stat a pagubei cauzate prin erorile judiciare are loc în condiţiile legii. Prin aceleaşi decizii, Curtea a reţinut că prevederile art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968 nu numai că nu îngrădesc accesul liber la justiţie, ci instituie tocmai normele procedurale necesare exercitării acestui drept, fiind în deplină concordanţă şi cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2), în temeiul cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege. De asemenea, Curtea a statuat în aceleaşi decizii că reglementarea expresă a actelor procedurale prin care se constată încălcarea libertăţii individuale nu este de natură a limita accesul liber la justiţie al acelor persoane care nu se regăsesc în unul din cazurile enumerate în art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, acestea având posibilitatea de a-şi valorifica dreptul în justiţie pe alte căi legale, dar în condiţiile legii şi urmând procedura prevăzută de lege.

17.Curtea a mai constatat că atribuirea de către legiuitor a competenţei de a se pronunţa asupra legalităţii măsurilor preventive privative de libertate organelor judiciare care se pronunţă în ultimă instanţă în cauzele penale, a fost realizată în exercitarea competenţei sale constituţionale prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie. Totodată, Curtea a reţinut că stabilirea, prin dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, a condiţiei de admisibilitate pentru obţinerea despăgubirilor în faţa instanţei civile, criticate de autor, este în acord cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, conform cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

18.De asemenea, Curtea a reţinut că, potrivit art. 5 paragraful 5 din Convenţie, orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor aceluiaşi art. 5, are dreptul la reparaţii, paragraful 5 al art. 5 din Convenţie fiind imediat următor celui care prevede că orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.

19.S-a arătat că, în aplicarea normelor europene anterior referite, prin Hotărârea din 12 decembrie 2002, pronunţată în cauza N. C. împotriva Italiei, paragraful 49, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dispoziţiile art. 5 paragraful 5 din Convenţie sunt aplicabile în cazul unei privări de libertate în condiţii contrare prevederilor paragrafului 1 al acestui articol. Sa arătat, de asemenea, că dreptul la reparaţii prevăzut la paragraful 5 al art. 5 din Convenţie presupune ca încălcarea dispoziţiilor unuia dintre celelalte paragrafe să fie stabilită, fie de către o instanţă naţională, fie de către o instituţie prevăzută prin Convenţie. Prin aceeaşi hotărâre, paragraful 52, se arată că dreptul la reparaţii, garantat prin art. 5 paragraful 5 din Convenţie, trebuie asigurat, în mod efectiv, cu un suficient grad de certitudine. De asemenea, prin Hotărârea din 27 septembrie 1990, pronunţată în Cauza Wassink împotriva Olandei, paragraful 37, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statelor contractante nu le este interzisă condiţionarea acordării unei indemnizaţii de dovada ce trebuie făcută de către cel interesat care a suferit un prejudiciu rezultat din această încălcare, întrucât, în domeniul art. 5 paragraful 5 calitatea de victimă este de conceput chiar în absenţa unui prejudiciu, dar nu există obligaţia de reparare, fără să existe prejudiciu material sau moral ce are a fi reparat. În acest sens, dispoziţiile art. 5 din Convenţie condiţionează acest drept la reparaţie de necesitatea stabilirii unei detenţii ilegale, din perspectiva dispoziţiilor art. 5 paragrafele 1-4, care consacră detenţia legitimă. Astfel, în Hotărârea din 3 iunie 2003, pronunţată în Cauza Pantea împotriva României, paragraful 301 şi dispozitivul hotărârii, pct. 3-6, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat atât încălcarea art. 5 paragraful 1 (arestarea fără existenţa unor raţiuni plauzibile că s-ar sustrage urmăririi penale, după comiterea unei infracţiuni) şi, deopotrivă, încălcarea dispoziţiilor art. 5 paragraful 3 (deţinerea a fost ordonată de o persoană care nu avea calitatea de "magistrat", în sensul Convenţiei, şi că persoana nu a fost condusă "de îndată" în faţa unui asemenea magistrat), precum şi încălcarea art. 5 paragraful 4 (deoarece tribunalul nu a statuat într-un termen scurt cu privire la legalitatea deţinerii sale), dar şi a art. 5 paragraful 5 (pentru a nu fi obţinut reparaţie pentru detenţie ilegală în dreptul intern), suma acordată petentului cu titlu de despăgubiri fiind una globală, însă cu temeiuri juridice diferite, dar care se integrează dispoziţiilor art. 5 din Convenţie şi susţin protejarea dreptului la libertate şi siguranţă ca drept fundamental al omului.

20.Având în vedere, pe de o parte, condiţionarea acordării reparaţiilor garantate prin art. 5 paragraful 5 din Convenţie de constatarea, de către o instanţă naţională, a încălcării dispoziţiilor art. 5 paragrafele 2-4 din Convenţie, iar, pe de altă parte, cerinţa de asigurare efectivă cu un suficient grad de certitudine la nivel naţional a dreptului la reparaţii astfel garantat, Curtea a constatat că obligaţia organelor judiciare, prevăzute la art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, de a se pronunţa, prin hotărârile definitive pe care le pronunţă, cu privire la legalitatea măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu standardul de protecţie prevăzut la art. 5 din Convenţie. În acest sens, Curtea a constatat că dreptul la reparare a pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut la art. 539 din Codul de procedură penală, constituie o preluare, prin normele procesual penale naţionale, a dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 din Convenţie. De asemenea, Curtea a reţinut că standardul de protecţie prevăzut prin art. 5 paragraful 5 din Convenţie este unul minim, statele membre fiind îndreptăţite să ofere, prin legislaţia internă, o protecţie juridică sporită libertăţii individuale, prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 paragraful 5 din Convenţie.

21.Curtea a reţinut, însă, că modalitatea în care organele judiciare enumerate în cuprinsul dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală îşi îndeplinesc această obligaţie nu constituie o problemă de constituţionalitate a textului criticat, ci reprezintă un aspect ce vizează interpretarea şi aplicarea legii.

22.Având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei anterior citate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

23.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Di Mercurio Antonio în Dosarul nr. 1.466/30/2015 al Tribunalului Timiş - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Decizia se comunică Tribunalului Timiş - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa din data de 10 mai 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop