Decizie nr. 179 din 29 martie 2016

Daniel Marius Morar - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gheorghe Pop în Dosarul nr. 7.675/30/2014 al Tribunalului Timiş - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.134D/2015.

2.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. În acest sens, arată că textul criticat preia conţinutul art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, care a mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, din perspectiva unor critici similare, Curtea pronunţând Decizia nr. 417 din 14 octombrie 2004. Solicită menţinerea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în această materie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 12 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 7.675/30/2014, Tribunalul Timiş - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Gheorghe Pop în cadrul cauzei civile având ca obiect acţiunea pentru repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul privării nelegale de libertate.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine, în esenţă, că impunerea cerinţei ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fie constatată printr-o hotărâre [s.n. penală] anterioară [s.n. acţiunii prin care se solicită repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate] contravine dispoziţiilor constituţionale care garantează dreptul la un proces echitabil, în condiţiile în care admisibilitatea acţiunii în despăgubiri este condiţionată de pronunţarea instanţei [s.n. penale] de fond asupra unui aspect neprevăzut de lege, respectiv asupra legalităţii unei măsuri care nu mai este în curs. Apreciază că acţiunea în repararea prejudiciului produs prin arestarea nelegală nu se deosebeşte cu nimic de acţiunea în răspundere civilă delictuală, astfel că nu se justifică impunerea unei cerinţe suplimentare faţă de reglementarea de drept comun, fiind necesar ca cercetarea condiţiei nelegalităţii măsurii privative de libertate să cadă în sarcina instanţei [s.n. civile] învestite cu soluţionarea cererii de despăgubire.

6.Tribunalul Timiş - Secţia I civilă apreciază că dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Consideră că normele procesual penale criticate sunt o concretizare a principiului constituţional prevăzut de art. 52 alin. (3) conform căruia "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii [...]", aşa încât este constituţională reglementarea condiţiilor în care se face angajarea răspunderii statului pentru plata despăgubirilor cuvenite în cazul privării nelegale de libertate. În acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 417 din 14 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.044 din 11 noiembrie 2004, apreciază că textele de lege criticate nu numai că nu îngrădesc accesul liber la justiţie, ci instituie tocmai normele procedurale necesare exercitării acestui drept, fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2), potrivit cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege.

7.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

8.Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi, în acest sens, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 417 din 14 octombrie 2004.

9.Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care, în cazul privării nelegale de libertate, se consideră că dreptul la repararea pagubei se acordă numai în situaţiile expres şi limitativ specificate de lege. În acest sens, arată că dispoziţiile criticate trebuie să fie subordonate principiului constituţional al responsabilităţii statului faţă de persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare, consacrat de art. 52 alin. (3) teza întâi, potrivit căruia "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare." Observă că acest principiu este în concordanţă cu reglementarea art. 5 paragraful 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, totodată, face referire la Decizia nr. 45 din 10 martie 1998, în care, ca urmare a controlului de constituţionalitate al dispoziţiilor art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 - potrivit cărora dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite pentru erori judiciare, era condiţionat doar în situaţiile în care fapta nu există sau nu a fost săvârşită de cel condamnat - Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a statuat că normele procesual penale menţionate sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.

10.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12.Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, având următorul conţinut: "Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei."

13.Autorul excepţiei susţine că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (1)-(3) referitor la dreptul de acces la justiţie şi dreptul un proces echitabil, precum şi prevederilor constituţionale ale art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern şi art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la dispoziţiile art. 5 paragraful 5 privind dreptul la reparaţie, în caz de privare de libertate, contrară dispoziţiilor art. 5 paragrafele 1-4 referitor la dreptul la libertate şi la siguranţă, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

14.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, din perspectiva unor critici similare cu cele formulate în prezenta cauză, prin Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, nepublicată în Monitorul Oficial al României la data redactării prezentei decizii, Curtea respingând, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate.

15.În motivarea acestei soluţii, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt similare prevederilor art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, care au fost supuse controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 417 din 14 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.044 din 11 noiembrie 2004, Decizia nr. 221 din 21 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 17 iunie 2005, şi Decizia nr. 78 din 5 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2008, prin care s-a constatat că textul de lege criticat este o concretizare a principiului constituţional prevăzut de art. 52 alin. (3) din Constituţie, conform căruia "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii [... ]" şi, pe cale de consecinţă, realizarea dreptului la repararea de către stat a pagubei cauzate prin erorile judiciare are loc în condiţiile legii. Prin aceleaşi decizii, Curtea a reţinut că prevederile art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968 nu numai că nu îngrădesc accesul liber la justiţie, ci instituie tocmai normele procedurale necesare exercitării acestui drept, fiind în deplină concordanţă şi cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2), în temeiul cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege. De asemenea, Curtea a statuat în aceleaşi decizii că reglementarea expresă a actelor procedurale prin care se constată încălcarea libertăţii individuale nu este de natură a limita accesul liber la justiţie al acelor persoane care nu se regăsesc în unul din cazurile enumerate în art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968 acestea având posibilitatea de a-şi valorifica dreptul în justiţie pe alte căi legale, dar în condiţiile legii şi urmând procedura prevăzută de lege.

16.Curtea a reţinut, totodată, că prin actualele norme procesual penale - respectiv art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, legiuitorul a condiţionat repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei, după caz. Această condiţionare dă naştere, în sarcina organelor judiciare anterior menţionate, unei obligaţii de a se pronunţa prin încheieri definitive, conform textului criticat, cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunţă hotărârea definitivă şi care au făcut obiectul controlului pe calea contestaţiei, sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204-206 din Codul de procedură penală. De asemenea, aceasta presupune obligaţia instanţei de judecată care se pronunţă prin hotărâre definitivă asupra cauzei de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate.

17.Curtea a constatat că atribuirea de către legiuitor a competenţei de a se pronunţa asupra legalităţii măsurilor preventive privative de libertate organelor judiciare care se pronunţă în ultimă instanţă în cauzele penale a fost realizată în exercitarea competenţei sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituţie. Totodată, Curtea a reţinut că stabilirea, prin dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, a condiţiei de admisibilitate pentru obţinerea despăgubirilor în faţa instanţei civile, este în acord cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, conform cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

18.De asemenea, Curtea a reţinut că, potrivit art. 5 paragraful 5 din Convenţie, orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor aceluiaşi art. 5, are dreptul la reparaţii, paragraful 5 al art. 5 din Convenţie fiind imediat următor celui care prevede că orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală. În aplicarea normelor europene precitate, prin Hotărârea din 12 decembrie 2002, pronunţată în Cauza N. C. împotriva Italiei, paragraful 49, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dispoziţiile art. 5 paragraful 5 din Convenţie sunt aplicabile în cazul unei privări de libertate în condiţii contrare prevederilor paragrafului 1 al acestui articol. S-a arătat, de asemenea, că dreptul la reparaţii prevăzut la paragraful 5 al art. 5 din Convenţie presupune ca încălcarea dispoziţiilor unuia dintre celelalte paragrafe să fie stabilită fie de către o instanţă naţională, fie de către o instituţie prevăzută prin Convenţie. Prin aceeaşi hotărâre, paragraful 52, s-a statuat că dreptul la reparaţii, garantat prin art. 5 paragraful 5 din Convenţie, trebuie asigurat, în mod efectiv, cu un suficient grad de certitudine. De asemenea, prin Hotărârea din 27 septembrie 1990, pronunţată în Cauza Wassink împotriva Olandei, paragraful 37, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statelor contractante nu le este interzisă condiţionarea acordării unei indemnizaţii de dovada ce trebuie făcută de către cel interesat care a suferit un prejudiciu rezultat din această încălcare, întrucât în domeniul art. 5 paragraful 5 calitatea de victimă este de conceput chiar în absenţa unui prejudiciu, dar nu există obligaţia de reparare fără să existe prejudiciu material sau moral ce are a fi reparat. În acest sens, dispoziţiile art. 5 din Convenţie condiţionează acest drept la reparaţie de necesitatea stabilirii unei detenţii ilegale, din perspectiva dispoziţiilor art. 5 paragrafele 1-4, care consacră detenţia legitimă. Astfel, în Hotărârea din 3 iunie 2003, pronunţată în Cauza Pantea împotriva României, paragraful 301 şi dispozitivul hotărârii, pct. 3-6, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat atât încălcarea art. 5 paragraful 1 (arestarea fără existenţa unor raţiuni plauzibile că s-ar sustrage urmăririi penale, după comiterea unei infracţiuni) şi, deopotrivă, încălcarea dispoziţiilor art. 5 paragraful 3 (deţinerea a fost ordonată de o persoană care nu avea calitatea de "magistrat", în sensul Convenţiei, şi că persoana nu a fost condusă "de îndată" în faţa unui asemenea magistrat), precum şi încălcarea art. 5 paragraful 4 (deoarece tribunalul nu a statuat într-un termen scurt cu privire la legalitatea deţinerii sale), dar şi a art. 5 paragraful 5 (pentru a nu fi obţinut reparaţie pentru detenţie ilegală în dreptul intern), suma acordată petentului cu titlu de despăgubiri fiind una globală, însă cu temeiuri juridice diferite, dar care se integrează dispoziţiilor art. 5 din Convenţie şi susţin protejarea dreptului la libertate şi siguranţă ca drept fundamental al omului. Curtea reţine, totodată, şi Hotărârea din 25 august 1987, pronunţată în Cauza Nolkenbockhoff împotriva Germaniei, paragraful 36, prin care s-a statuat că nicio prevedere din Convenţie nu dă acuzatului un drept la reparaţie pentru detenţie provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate contra persoanei.

19.În aceste condiţii, având în vedere, pe de o parte condiţionarea acordării reparaţiilor garantate prin art. 5 paragraful 5 din Convenţie de constatarea, de către o instanţă naţională, a încălcării dispoziţiilor art. 5 paragrafele 2-4 din Convenţie, iar, pe de altă parte, cerinţa de asigurare efectivă cu un suficient grad de certitudine la nivel naţional a dreptului la reparaţii astfel garantat, Curtea a constatat că obligaţia organelor judiciare, prevăzute la art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, de a se pronunţa, prin hotărârile definitive pe care le pronunţă, cu privire la legalitatea măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu standardul de protecţie prevăzut la art. 5 din Convenţie. În acest sens, Curtea a constatat că dreptul la reparare a pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut la art. 539 din Codul de procedură penală constituie o preluare, prin normele procesual penale naţionale, a dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 din Convenţie. De asemenea, Curtea a reţinut că standardul de protecţie prevăzut prin art. 5 paragraful 5 din Convenţie este unul minim, statele membre fiind îndreptăţite să ofere, prin legislaţia internă, o protecţie juridică sporită libertăţii individuale, prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 paragraful 5 din Convenţie.

20.În final, Curtea a reţinut însă că modalitatea în care organele judiciare enumerate în cuprinsul dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală îşi îndeplinesc această obligaţie nu constituie o problemă de constituţionalitate a textului criticat, ci reprezintă un aspect ce vizează interpretarea şi aplicarea legii.

21.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei precitate sunt aplicabile şi în prezenta cauză.

22.Distinct faţă de cele reţinute prin Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, cât priveşte susţinerile autorului excepţiei, potrivit cărora "acţiunea în repararea prejudiciului produs prin arestarea nelegală nu se deosebeşte cu nimic de acţiunea în răspundere civilă delictuală, astfel că nu se justifică impunerea unei cerinţe suplimentare - respectiv condiţia ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fie constatată printr-un act procedural penal anterior - faţă de reglementarea de drept comun", Curtea constată că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, fiind cuprinsă în Codul de procedură penală. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanţă din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1.349 şi art. 1.357-1.380 din noul Cod civil. Aşadar, Curtea reţine că procedura reglementată de art. 539 din Codul de procedură penală este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului "specialia generalibus derogant". De asemenea, Curtea reţine că procedura specială, reglementată în art. 539 din Codul de procedură penală, vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispoziţiile art. 252 şi 253 din Codul civil sau art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viaţă privată.

23.Cu referire la susţinerile autorului excepţiei, potrivit cărora "cercetarea condiţiei nelegalităţii măsurii privative de libertate ar trebui să cadă în sarcina instanţei civile învestite cu soluţionarea cererii de despăgubire", Curtea observă că, potrivit unora dintre instanţele naţionale, în măsura în care caracterul nelegal al măsurii privative de libertate a fost stabilit de instanţa penală, reevaluarea acestui aspect de către instanţa civilă este contrară normelor procesual penale ale art. 539. Aceleaşi instanţe naţionale apreciază însă că o atare evaluare a legalităţii măsurii privative de libertate ar putea fi realizată de către instanţa civilă numai dacă instanţa penală a omis sau cadrul procesual nu i-a impus să statueze asupra acestui aspect ori pentru alte motive de nelegalitate, decât cele analizate de organele judiciare în cadrul controlului legalităţii măsurilor preventive privative de libertate în cursul procesului penal, sau în măsura în care hotărârile "intermediare" prin care a fost verificată legalitatea măsurilor preventive au fost absolut nemotivate ori alte asemenea motive identificate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin raportare la prevederile art. 5 paragrafele 1-4 din Convenţie, respectiv art. 9 din Codul de procedură penală. Curtea reţine însă că aceste din urmă motive, invocate de către autor, nu sunt veritabile critici de neconstituţionalitate, ci, în realitate, privesc modul de interpretare şi aplicare a prevederilor de lege criticate. O eventuală problemă de practică neunitară a instanţelor naţionale cu privire la competenţa instanţei civile de a se pronunţa referitor la legalitatea măsurii privative de libertate nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, ci este de competenţa instanţei supreme, având în vedere rolul său, consacrat constituţional, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti.

24.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gheorghe Pop în Dosarul nr. 7.675/30/2014 al Tribunalului Timiş - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Timiş - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 29 martie 2016.

PREŞEDINTE

DANIEL MARIUS MORAR

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu