referitoare la lăsarea neaplicată a unor dispoziții din dreptul intern care se circumscriu standardului național de protecție referitor la previzibilitatea legii penale
Dosar nr. 216/1/2024
| Eleni Cristina Marcu | - președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului |
| Lucia Tatiana Rog | - judecător la Secția penală |
| Francisca Maria Vasile | - judecător la Secția penală |
| Ana Hermina Iancu | - judecător la Secția penală |
| Simona Elena Cîrnaru | - judecător la Secția penală |
| Dan Andrei Enescu | - judecător la Secția penală |
| Constantin Epure | - judecător la Secția penală |
| Alin Sorin Niculescu | - judecător la Secția penală |
| Elena Barbu | - judecător la Secția penală |
S-a luat în examinare sesizarea formulată, în temeiul art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, de Curtea de Apel București - Secția I penală, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
1.Dacă lăsarea neaplicată a unor dispoziții din dreptul intern care se circumscriu standardului național de protecție referitor la previzibilitatea legii penale este compatibilă cu art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului?
Dacă concursul de legi penale în timp este susceptibil de tratament juridic diferit, în funcție de natura infracțiunii, fără încălcarea legalității incriminării, respectiv a art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 23 alin. (12) din Constituția României, art. 15 alin. (2) din Constituția României, și fără încălcarea art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului prin introducerea unui tratament discriminatoriu?
Dacă, în absența unor criterii prestabilite prin lege care să definească noțiunile de „risc sistemic de impunitate“ și „număr semnificativ de cauze“, instanța de judecată poate statua incidența acestora fără să încalce principiul legalității incriminării și pedepsei, astfel cum este protejat de art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului?
Dacă, prin raportare la principiul separației puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României, evaluarea „riscului sistemic de impunitate“ este compatibilă cu atribuția de judecată ce revine unei instanțe învestite cu soluționarea unei cauze concrete sau conduce la preluarea unor atribuții ce aparțin autorităților cu competențe în domeniul de reglementare a politicilor penale?
Dacă riscul sistemic de impunitate, apreciat ca atare, legitimează sau justifică întreruperea cursului prescripției, de o manieră clandestină, prin acte care nu se comunică suspectului sau inculpatului, fără a se crea o stare de incertitudine perpetuă dată de imposibilitatea unei aprecieri a intervalului de timp în care poate fi tras la răspundere penală, cu încălcarea art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului? 2. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) raportat la art. 473 alin. (8) din Codul de procedură penală și ale art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul).
3.Ședința este prezidată de președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, doamna judecător Eleni Cristina Marcu.
4.Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Ana Hermina Iancu, din cadrul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
5.La ședință participă Elena Rosana Bota, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna Nicoleta Ecaterina Eucarie, procuror în cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a solicitat doamnei procuror să susțină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problemele de drept supuse dezbaterii.
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel București - Secția I penală, prin care se solicită dezlegarea unor chestiuni de drept indicate în încheierea de trimitere, apreciind că, în mod concret, considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 37 din 17 iunie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum și cele ale Deciziei nr. 16 din 16 septembrie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, sunt nu numai relevante, ci și suficiente pentru lămurirea problemelor de drept.
Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reținându-se cauza în pronunțare.
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,
deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
Prin Încheierea de ședință din data de 1 februarie 2024, pronunțată în Dosarul nr. 48.817/3/2017, având ca obiect apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de inculpații A., B. și C. împotriva Sentinței penale nr. 956 din data de 12.09.2022, pronunțată de Tribunalul București - Secția I penală, în Dosarul nr. 48.817/3/2017, Curtea de Apel București - Secția I penală, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
1.Dacă lăsarea neaplicată a unor dispoziții din dreptul intern care se circumscriu standardului național de protecție referitor la previzibilitatea legii penale este compatibilă cu art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului?2. Dacă concursul de legi penale în timp este susceptibil de tratament juridic diferit, în funcție de natura infracțiunii, fără încălcarea legalității incriminării, respectiv a art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 23 alin. (12) din Constituția României, art. 15 alin. (2) din Constituția României, și fără încălcarea art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului prin introducerea unui tratament discriminatoriu?3. Dacă, în absența unor criterii prestabilite prin lege care să definească noțiunile de „risc sistemic de impunitate“ și „număr semnificativ de cauze“, instanța de judecată poate statua incidența acestora fără să încalce principiul legalității incriminării și pedepsei, astfel cum este protejat de art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului?4. Dacă, prin raportare la principiul separației puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României, evaluarea „riscului sistemic de impunitate“ este compatibilă cu atribuția de judecată ce revine unei instanțe învestite cu soluționarea unei cauze concrete sau conduce la preluarea unor atribuții ce aparțin autorităților cu competențe în domeniul de reglementare a politicilor penale?5. Dacă riscul sistemic de impunitate, apreciat ca atare, legitimează sau justifică întreruperea cursului prescripției, de o manieră clandestină, prin acte care nu se comunică suspectului sau inculpatului, fără a se crea o stare de incertitudine perpetuă dată de imposibilitatea unei aprecieri a intervalului de timp în care poate fi tras la răspundere penală, cu încălcarea art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului?
Prin Sentința penală nr. 956 din 12 septembrie 2022, pronunțată de Tribunalul București - Secția I penală, s-au dispus cele de mai jos.
În temeiul art. 396 alin. (1) și (8) din Codul de procedură penală, art. 18 și art. 16 alin. (1) lit. f) teza II-a din același cod, încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaților A., B. și C. cu privire la infracțiunile de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzute de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 309 din Codul penal și art. 183 din Codul penal și art. 5 din Codul penal, cu privire la infracțiunile de abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzute de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, și cu privire la infracțiunile de luare de mită prevăzute de art. 289 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din Codul penal.
În motivarea hotărârii pronunțate, instanța de fond a reținut că, prin raportare la deciziile Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 și nr. 358 din 26 mai 2022, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, în intervalul 25.06.2018-30.05.2022, cuprins între data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 297/2018 și data modificării art. 155 alin. (1) din Codul penal prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 30 mai 2022), norma legală de la art. 155 alin. (1) din Codul penal nu a reglementat niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, fiind aplicabile doar termenele generale de prescripție prevăzute de art. 154 alin. (1) din Codul penal. Instanța de fond a reținut că prescripția răspunderii penale aparține dreptului penal material și i se aplică astfel principiul legii penale mai favorabile, conform art. 5 alin. (2) din Codul penal, iar legea penală mai favorabilă aplicată global cauzei (conform Deciziei Curții Constituționale nr. 265/2014) este cea cuprinsă între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018) și data de 30 mai 2022 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022), când art. 155 alin. (1) din Codul penal nu a reglementat niciun caz de întrerupere a prescripției răspunderii penale, fiind aplicabile doar termenele de prescripție prevăzute de art. 154 din Codul penal, astfel că pentru infracțiunile deduse judecății s-a împlinit cursul termenului general al prescripției răspunderii penale.
Împotriva Sentinței penale nr. 956 din data de 12 septembrie 2022, pronunțată de Tribunalul București - Secția I penală, au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpații A., B. și C. III. Opinia completului care a dispus sesizarea și punctele de vedere cu privire la dezlegarea chestiunii de drept exprimate în cauză de reprezentantul Ministerului Public și de inculpațiIII.
Completul de judecată care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a apreciat că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală. III.
În ceea ce privește prima întrebare, instanța de trimitere a reținut că prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022 s-a constatat că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancționate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 și că a permite celui care interpretează și aplică legea penală, în absența unei norme exprese (în situația de față, în absența legiuitorului), să stabilească el însuși regula după care urmează să rezolve un caz, luând ca model o altă soluție pronunțată într-un alt cadru reglementat, reprezintă o aplicare prin analogie a legii penale. Or, principiul legalității incriminării și a pedepselor prevăzut de art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care anterior nu constituiau infracțiuni, instituie și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. În atare situație juridică, făcând referire la jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește exigențele de claritate și previzibilitate ale legii, lăsarea neaplicată a deciziilor Curții Constituționale prin care s-a statuat lipsa de previzibilitate și claritate a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale, cu consecința lipsirii de efecte a legislației naționale neconforme standardelor Curții Europene a Drepturilor Omului, ar conduce la încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, așa cum sunt protejate de art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului.
În ceea ce privește a doua întrebare, pornind de la același principiu, al legalității incriminării și a pedepsei, care garantează și că, pentru cazuri similare, prin aplicarea legii penale nu se vor face discriminări sau inegalități de tratament juridic, instanța de trimitere consideră că prin valorificarea unor cauze de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale doar în materia corupției sau în cauze privind protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene se creează premisele aplicării diferite a tratamentului juridic al concursului de legi penale în timp, în funcție de natura infracțiunii. Or, natura infracțiunii, care interesează din perspectiva ierarhiei valorilor sociale lezate și a gravității atingerii aduse acestora, este valorificată prin normele dreptului penal substanțial special, instituțiile de drept penal general fiind comune tuturor infracțiunilor, iar excepțiile de la această regulă, stabilite de legiuitor. Prin urmare, s-a arătat că a da o rezolvare diferită unui concurs de legi penale în timp, în considerarea naturii infracțiunii, dar în absența unei dispoziții legale care să concretizeze politica penală a statului, înseamnă a aplica jurisprudențial un tratament juridic diferit unor destinatari ai legii, aflați în situații identice. Instanța de trimitere a concluzionat că prin obligația impusă de Curtea de Justiție a Uniunii Europene de a lăsa neaplicate deciziile Curții Constituționale se introduce în legislația națională un element de diferențiere, determinat de natura infracțiunii - infracțiuni îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori infracțiuni de corupție, în situații identice din punctul de vedere al dispozițiilor generale de tragere la răspundere penală, cu consecința aplicării unui tratament juridic diferit, cu încălcarea art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului.
În ceea ce privește a treia întrebare s-a arătat că, în condițiile în care principiul legalității incriminării și pedepsei reclamă în primul rând necesitatea unei descrieri clare și precise a faptelor ce constituie infracțiuni, dar și a descrierii condițiilor în care se întrerupe prescripția răspunderii penale prin dispoziții legale ce se opun cu forță obligatorie oricărei persoane, în lipsa în lege a unor criterii prestabilite care să definească noțiunile de „risc sistemic de impunitate“ și „număr semnificativ de cauze“ pe care hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene le reține ca situație premisă a lăsării neaplicate a deciziilor Curții Constituționale, persoanei acuzate de săvârșirea unei fapte penale nu i se permite în concret să cunoască întinderea răspunderii sale penale, respectiv în ce condiții se întrerupe cursul prescripției acesteia. S-a arătat că respectivele noțiuni la care face referire jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene relevantă sunt exterioare și ulterioare conduitei destinatarului normei și în concret nu i se pot imputa persoanei acuzate pasivitatea statului și vulnerabilitatea unui sistem și nici nu i se poate oferi o interpretare a acestor noțiuni în defavoare.
În ceea ce privește a patra întrebare, instanța de trimitere a arătat că obiectul judecății, astfel cum acesta este definit la art. 371 din Codul de procedură penală, nu include evaluarea unui risc sistemic de impunitate, evaluare care presupune accesul la date și informații ce nu se regăsesc la dosarul cauzei. Noțiunea de „risc sistemic de impunitate“ poate presupune analiza potențialului pericol pe care o anume conduită a unui sistem juridic o poate prezenta pentru însuși sistemul, fiind astfel o noțiune relativă, a cărei întindere poate varia în funcție de multipli factori, cum ar fi „numărul semnificativ de cauze“ sau evoluția pe o anumită perioadă de timp a unei practici judiciare. Astfel privită, evaluarea noțiunii de „risc sistemic de impunitate“, într-o cauză concretă, excedează limitelor și obiectului sesizării instanței de judecată, iar conduita instanțelor judecătorești, obligate să definească o atare noțiune, variabilă și vagă, este în neconcordanță cu legea fundamentală, deoarece încalcă principiul separației puterilor în stat, consacrat la art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. (1) din Constituție, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
În ceea ce privește a cincea întrebare s-a arătat că a reține existența unei cauze de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale în considerarea „riscului sistemic de impunitate“, legitimând astfel întreruperea cursului prescripției prin acte care nu se comunică suspectului sau inculpatului, conduce la crearea unei stări de incertitudine perpetuă pentru destinatarul legii penale, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise. Or, în aceste condiții, dezideratul evitării unui „risc sistemic de impunitate“ prin lăsarea nesancționată a unor categorii de infracțiuni, dată fiind și formularea folosită, va conduce în esență la crearea unui rezultat cert, și nu doar a unui risc, acela constând în încălcarea sistemică a drepturilor fundamentale ale omului.III.
Reprezentantul Ministerului Public a arătat, referitor la fondul chestiunilor de drept, că prin jurisprudența sa Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat supremația dreptului comunitar, respectiv prevalența acestui drept asupra dreptului statelor membre ale Uniunii Europene. A apreciat că în cauză se impune aplicarea cu prioritate a normelor dreptului unional, așa cum a stipulat Curtea de Justiție a Uniunii Europene, inclusiv prin ordonanțele din 9 ianuarie 2024, dar și practica recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Apărătorii apelanților intimați inculpați au arătat, în esență, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, referitoare la admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la primele patru întrebări.
Referitor la chestiunile de drept puse în discuție s-a apreciat că lăsarea neaplicată a unor dispoziții din dreptul intern care se circumscriu standardului național de protecție referitor la previzibilitatea legii penale nu este compatibilă cu art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului. Un concurs de legi penale în timp nu este susceptibil de tratament juridic diferit, în funcție de natura infracțiunii, în caz contrar fiind încălcate dispozițiile art. 7 și 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 15 alin. (2) și art. 23 alin. (12) din Constituția României. S-a considerat că lipsa unor criterii pentru definirea sintagmelor risc sistemic de impunitate și numărul semnificativ de cauze conduce la încălcarea principiului legalității incriminării și a pedepsei, fiind necesară intervenția autorității legiuitoare pentru definirea noțiunilor, în condițiile în care acest demers nu se poate realiza pe cale jurisprudențială. În acest context, autoritatea judecătorească nu poate interveni pentru a defini conceptele anterior menționate, acesta fiind atributul legiuitorului. S-a apreciat că, în măsura în care noțiunea de risc sistemic de impunitate ar fi definită de către autoritatea legiuitoare, nu ar mai fi îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanțelor de judecată asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării.
În urma consultării materialelor transmise de către curțile de apel și instanțele arondate acestora s-a constatat că punctele de vedere nu sunt unitare, fiind identificate mai multe orientări:A. Într-o primă orientare majoritară s-a considerat că:
1.Lăsarea neaplicată a unor dispoziții din dreptul intern care se circumscriu standardului național de protecție referitor la previzibilitatea legii penale nu este compatibilă cu art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului.
S-a arătat că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, s-a constatat că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei
sancționate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018. Curtea Constituțională a statuat, cu putere obligatorie pentru instanțele naționale, potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, că a permite celui care interpretează și aplică legea penală, în absența unei norme exprese (în situația de față, în tăcerea legiuitorului), să stabilească el însuși regula după care urmează să rezolve un caz, luând ca model o altă soluție pronunțată într-un alt cadru reglementat, reprezintă o aplicare prin analogie a legii penale.
Or, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale, art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, se prevede și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie.
2.Prin valorificarea unor cauze de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale doar în materia corupției se creează premisele aplicării diferite a tratamentului juridic al concursului de legi penale în timp, în funcție de natura infracțiunii, fapt care ar conduce la aplicarea unui tratament juridic diferit unor destinatari ai legii, aflați în situații identice. Așadar, introducerea unui element de distincție doar pentru infracțiunile de corupție este de natură a încălca principiul legalității incriminării astfel cum este protejat de art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 23 alin. (12) din Constituție.
S-a apreciat că legalitatea incriminării este un principiu fundamental al dreptului penal, care presupune că numai faptele prevăzute de legea penală în momentul săvârșirii lor constituie infracțiuni și pot fi sancționate penal. Destinatarul legii este astfel obligat să își adapteze comportamentul pentru a se conforma normelor juridice în vigoare. Legalitatea infracțiunii este asigurată inclusiv prin descrierea clară și precisă a faptelor ce constituie infracțiuni (nulum crimen sine lege certa), astfel încât persoanele cărora li se adresează să își poată orienta comportamentul în funcție de regulile juridice în vigoare la momentul când desfășoară actul de conduită. De asemenea, legea nu poate pretinde unui subiect de drept să anticipeze incriminările viitoare. Pe de altă parte, legalitatea incriminării garantează că, pentru cazuri similare, prin aplicarea legii penale nu se vor face discriminări sau inegalități de tratament juridic.
S-a concluzionat că obligația impusă de Curtea de Justiție a Uniunii Europene de a lăsa neaplicate deciziile Curții Constituționale are ca efect concret, în legislația națională, introducerea unui element de diferențiere determinat de natura infracțiunii, în situații juridice identice din punctul de vedere al dispozițiilor generale de tragere la răspundere penală, cu consecința aplicării unui tratament juridic diferit, cu încălcarea art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului. Introducerea unui astfel de element de distincție prin raportare la noțiunea de „risc sistemic de impunitate“ doar pentru infracțiunile de corupție este de natură a fi în neconcordanță cu principiul legalității incriminării și a pedepsei astfel cum a fost protejat prin art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și consfințit de art. 23 alin. (12) din Constituție.
3.În absența unor criterii prestabilite prin lege care să definească noțiunile de „risc sistemic de impunitate“ și „număr semnificativ de cauze“, instanța de judecată nu poate statua incidența acestora fără să încalce principiul legalității incriminării și pedepsei, astfel cum acesta este protejat de art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului.
S-a arătat că, atât timp cât legea nu conține criterii prestabilite care să definească noțiunile de „risc sistemic de impunitate“ și „număr semnificativ de cauze“ pe care hotărârile Curții de la Strasbourg le au în vedere ca situație premisă a lăsării neaplicate a deciziilor Curții Constituționale, nu se permite, în concret, persoanei acuzate de săvârșirea unei fapte penale să cunoască întinderea răspunderii sale penale, respectiv în ce condiții se întrerupe cursul prescripției acesteia, pentru simplul motiv că, ante factum, cetățeanul nu poate prevedea care este termenul de prescripție al răspunderii penale, în cazul săvârșirii unor anumite infracțiuni, astfel că este încălcat principiul legalității incriminării și a pedepsei, astfel cum este protejat de art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Aceste noțiuni sunt, prin urmare, exterioare și ulterioare conduitei destinatarului normei și, în concret, nu i se pot imputa cetățeanului pasivitatea statului și vulnerabilitatea unui sistem și nici nu se poate oferi o interpretare a acestor noțiuni în defavoarea persoanei acuzate. Determinarea acestor noțiuni ce au efecte în planul întinderii răspunderii penale trebuie realizată prin folosirea unui limbaj uzual și accesibil (atât pentru destinatarul normei, cât și pentru instanțele obligate să o aplice), astfel încât să se evite riscul extinderii legii prin analogie și greșita înțelegere a normelor de incriminare ori de tragere la răspundere.
4.Prin raportare la principiul separației puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României, evaluarea „riscului sistemic de impunitate“ nu este compatibilă cu atribuția de judecată ce revine unei instanțe învestite cu soluționarea unei cauze concrete și ar conduce la preluarea unor atribuții ce aparțin autorităților cu competențe în domeniul de reglementare a politicilor penale.
S-a apreciat că noțiunea de „risc sistemic de impunitate“ poate presupune analiza potențialului pericol pe care o anume conduită a unui sistem juridic o poate prezenta pentru însuși sistemul, fiind astfel o noțiune relativă, a cărei întindere poate varia în funcție de multipli factori, cum ar fi „numărul semnificativ de cauze“ sau evoluția pe o anumită perioadă de timp a unei practici judiciare.
Evaluarea noțiunii de „risc sistemic de impunitate“, într-o cauză concretă, excedează limitelor și obiectului sesizării instanței de judecată, iar conduita instanțelor judecătorești obligate a defini o astfel de noțiune variabilă și vagă, cu consecința lăsării neaplicate a normelor instituite prin lege (cu privire, spre exemplu, la condițiile răspunderii penale și ale prescripției acesteia), este în neconcordanță cu Constituția, întrucât încalcă atât principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituția României, cât și prevederile art. 61 alin. (1) din legea fundamentală, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că prevederile legale care guvernează activitatea instanțelor judecătorești și fixează poziția lor față de lege stabilesc că „atribuțiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conținutului său și o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situațiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din inițiativă. Astfel, în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul și litera legii, între exigențele de redactare și scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competența de a legifera, prin substituirea autorității competente în acest domeniu“ (în acest sens fiind deciziile Curții Constituționale nr. 265/2014 și nr. 838/2009^1).
^1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009.
5.Riscul sistemic de impunitate, apreciat ca atare, nu poate legitima sau justifica întreruperea cursului prescripției, de o manieră clandestină, prin acte care nu se comunică suspectului sau inculpatului, întrucât se creează o stare de incertitudine perpetuă dată de imposibilitatea unei aprecieri a intervalului de timp în care acesta poate fi tras la răspundere penală, cu încălcarea art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului.
S-a reținut în argumentarea acestei opinii că dezideratul evitării creării unui „risc sistemic de impunitate“ prin lăsarea nesancționată a unor categorii de infracțiuni va conduce, în esență, la crearea unui rezultat cert, și nu doar a unui risc, rezultatul constând într-o încălcare sistemică a drepturilor fundamentale ale omului.
Un alt argument a constat în susținerea potrivit căreia principiul statului de drept presupune securitate juridică, respectiv încrederea legitimă a destinatarilor în efectele dispozițiilor legale în vigoare și în modul de aplicare a acestora, astfel încât orice subiect de drept să își determine în mod previzibil conduita, aspect reținut și de Curtea Constituțională în Decizia nr. 390 din 8 iunie 2021^2.
^2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din 22 iunie 2021.
Legalitatea infracțiunilor și a pedepselor este un principiu fundamental ce implică accesibilitatea și previzibilitatea normei penale. Cerințele de previzibilitate, precizie și neretroactivitate a legii penale constituie expresia specifică a principiului securității juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esențial al statului de drept care este identificat la art. 2 din Tratatul Uniunii Europene.
În sensul acestei opinii majoritare au fost exprimate puncte de vedere de către curțile de apel Alba Iulia, București - Secția I penală și Secția a II-a penală, Craiova și instanțele arondate, Galați, Iași, Suceava, Timișoara, Târgu Mureș, tribunalele Arad, Bacău, Bistrița-Năsăud, Brașov, Brăila și judecătoriile arondate, București - Secția I penală, Caraș-Severin, Giurgiu, Ialomița, Iași, Ilfov și instanțele arondate, Neamț, Prahova, Sălaj, Teleorman, Vaslui, Vâlcea, Vrancea și judecătoriile Bicaz, Bistrița, Buzău, Câmpina, Dej, Iași, Jibou, Liești, Mizil, Pașcani, Piatra-Neamț, Ploiești, Răducăneni, Râmnicu Sărat, Roman, Rupea, Sânnicolau Mare, Șimleu Silvaniei, Târgu-Neamț, Timișoara, Turda, Zărnești.
B. Într-o altă orientare minoritară s-a apreciat că răspunsurile la întrebările preliminare adresate Curții de Justiție a Uniunii Europene clarifică norme din dreptul Uniunii, acestea fiind obligatorii atât pentru instanța de trimitere, cât și pentru restul instanțelor naționale, în contextul în care fac corp comun cu norma pe care o interpretează. Deciziile interpretative ale Curții de la Luxemburg se aplică în toate situațiile în care se aplică dreptul european interpretat, inclusiv raporturilor juridice care s-au născut, modificat sau stins anterior pronunțării deciziilor și care nu sunt încă definitive.
Referitor la prima întrebare s-a arătat că lăsarea neaplicată a unor dispoziții din dreptul intern care se circumscriu standardului național de protecție referitor la previzibilitatea legii penale este compatibilă cu art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât normele privind termenele de prescripție nu definesc infracțiunile și sancțiunile aferente și pot fi interpretate ca stabilind o simplă condiție prealabilă pentru soluționarea cauzei. În consecință, eventuale modificări legislative care prelungesc un termen de prescripție nu sunt considerate drept o încălcare a art. 7 din convenție, iar, potrivit art. 52 alin. (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, „în măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.“
Prin Hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la data de 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU, respectiv prin considerentele din paragrafele 123-125, s-a subliniat faptul că aplicarea principiului legii penale mai favorabile nu poate justifica repunerea în discuție a întreruperilor termenului de prescripție efectuate anterior datei publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, astfel că în cazul existenței unor acte de procedură cu efect întreruptiv de prescripție a răspunderii penale anterioare datei de 25.06.2018 se va lua în considerare termenul special de prescripție a răspunderii penale.
În aceste condiții, Hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la data de 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU este obligatorie la aplicare, iar punerea în executare, în concret, a standardelor de protecție instituite pentru protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene prin art. 325 alin. (1) din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene și art. 2 alin. (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 și anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, nu este de natură să afecteze în vreun fel nici standardul național de protecție referitor la previzibilitatea legii penale și nici legalitatea incriminării, o atare soluție fiind compatibilă cu art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Referitor la cea de-a doua întrebare s-a apreciat că nu este vorba despre aplicarea unui tratament juridic diferit, hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene aplicându-se doar în cauzele care au ca obiect infracțiuni ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene (fraude cu fonduri europene, abuz în serviciu, evaziune fiscală, corupție, spălarea banilor), în această situație neutralizându-se efectul întreruptiv de prescripție, astfel încât supremația, unitatea și efectivitatea dreptului european să nu fie afectate, chiar dreptul românesc prevăzând astfel de derogări (în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 511 din 12 decembrie 2013).
Referitor la întrebările privind „riscul sistemic“ și „număr semnificativ de cauze“ s-a considerat că pentru aplicarea hotărârii Curții Europene nu este necesar să existe criterii prestabilite prin lege care să definească aceste noțiuni, instanțele de judecată naționale fiind obligate, în virtutea principiului supremației dreptului european, să facă aplicarea concretă a răspunsurilor la întrebările preliminare adresate Curții Europene prin care au fost clarificate norme din dreptul Uniunii Europene, pentru raporturile juridice care nu sunt încă definitive, un astfel de demers nefiind de natură să afecteze în vreun fel principiul separației puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României.
În acest sens s-a argumentat că riscul sistemic de impunitate nu trebuie stabilit în fiecare cauză în parte, având în vedere că prin hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a stabilit, în mod expres și fără echivoc, că situația procesuală internă „generează un risc intrinsec de impunitate“.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a menționat expres în Ordonanța din 9 ianuarie 2024 în Cauza C-131/24 că situația juridică ce rezultă din aplicarea deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție generează un risc sistemic de impunități pentru infracțiunile de corupție, în special în cauzele a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autoritățile penale. Or, existența unui asemenea risc sistemic de impunitate este incompatibilă cu cerințele Deciziei 2006/928, astfel cum au fost amintite la punctele 59-61 din această ordonanță.
În concluzie, s-a precizat că instanța de judecată nu trebuie să statueze incidența noțiunilor de „risc sistemic de impunitate“, „număr semnificativ de cauze“ pe care hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene le au în vedere ca situație premisă a lăsării neaplicate a deciziilor Curții Constituționale, întrucât prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în data de 24 iulie 2023 în Cauza C 107/23 PPU s-au constatat îndeplinite aceste criterii, astfel că nu se pune problema incidenței principiului separației puterilor în stat.
Referitor la cea de-a cincea întrebare s-a susținut că, astfel cum s-a arătat anterior, riscul sistemic de impunitate constatat prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în data de 24 iulie 2023 în Cauza C 107/23 PPU determină neaplicarea standardului național de protecție superior consacrat de deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și de Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără ca acest aspect să determine o încălcare a art. 7 din convenție, întrucât normele privind termenele de prescripție nu definesc infracțiunile și sancțiunile aferente și pot fi interpretate ca stabilind o simplă condiție prealabilă pentru soluționarea cauzei.
În consecință, se apreciază că întreruperea termenului de prescripție prin acte care nu se comunică inculpatului sau suspectului nu este de natură să creeze o stare de incertitudine perpetuă pentru destinatarul legii penale, ci este un act procedural care își produce efecte conform legii în vigoare la acel moment.
În sensul acestei opinii minoritare au fost exprimate puncte de vedere de către curțile de apel București - Secția I penală, Bacău, Brașov, Suceava, tribunalele București, Buzău, Covasna, Prahova, Sălaj, Călărași, judecătoriile Buzău, Hârlău, Zalău.
A fost exprimată și o altă opinie în sensul inadmisibilității sesizării formulate de către Curtea de Apel București - Secția I penală, având în vedere că problemele de drept puse în discuție în cadrul sesizării analizate privesc, în esență, compatibilitatea deciziilor obligatorii ale Curții Constituționale și ale Curții de Justiție a Uniunii Europene cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. S-a apreciat că Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea unor chestiuni de drept în materie penală nu poate statua asupra modalității în care se aplică jurisprudența obligatorie a Curții Constituționale și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, prin raportare la art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Totodată, s-a considerat că cele cinci întrebări din cuprinsul încheierii de sesizare nu constituie veritabile chestiuni de drept, având în vedere că nu se solicită o interpretare a normelor juridice, ci se tinde la obținerea unei soluții asupra fondului cauzei dedus judecății. Însă intervenția instanței supreme în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă doar atunci când tinde la clarificarea înțelesului uneia sau al mai multor norme juridice ambigue ori complexe, al căror conținut ori a căror succesiune în timp poate da naștere la dificultăți rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unitatea aplicării lor de către instanțele naționale.
În sensul acestei opinii au fost exprimate puncte de vedere de către curțile de apel Pitești, București - Secția a II-a penală, tribunalele București, Cluj, Timiș, Judecătoria Zalău.
A fost exprimată de către judecătorii din cadrul Curții de Apel Brașov - Secția penală o opinie singulară, potrivit căreia, din modalitatea de formulare, precum și din considerentele încheierii de sesizare, primele două întrebări au legătură cu aplicarea și interpretarea jurisprudenței recente a Curții de Justiție a Uniunii Europene (Hotărârea CJUE C-107/23 PPU - Lin) și compatibilitatea acesteia cu Convenția europeană a drepturilor omului.
S-a apreciat că, în raport cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 173/2022^3, este atributul exclusiv al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sesizată cu o cerere în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, să solicite Curții Europene a Drepturilor Omului emiterea unui aviz consultativ, dacă apreciază că acesta este necesar pentru clarificarea unor aspecte ale cauzei, respectiv a compatibilității dreptului Uniunii Europene cu Convenția europeană a drepturilor omului.
^3 Legea nr. 173/2022 pentru adoptarea unor măsuri necesare punerii în aplicare a Protocolului nr. 16 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptat la Strasbourg la 2 octombrie 2013 și semnat de România la Strasbourg la 14 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 8 iunie 2022.
Din perspectiva hotărârilor obligatorii, prezintă relevanță pentru chestiunile ce formează obiectul întrebărilor prealabile Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022^4, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, și art. 5 din Codul penal.
^4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1141 din 28 noiembrie 2022.
Referitor la deciziile de speță, în urma examenului de jurisprudență efectuat la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost identificate mai multe hotărâri judecătorești care se circumscriu opiniei majoritare exprimate în jurisprudența națională, dar și hotărâri care exprimă un punct de vedere contrar.
În urma examenului de jurisprudență la nivelul Curții Constituționale a României au fost identificate ca fiind relevante:
a)Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, prin care s-a constatat că soluția legislativă care prevedea întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“ din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal este neconstituțională deoarece dispozițiile legale sunt lipsite de previzibilitate și, totodată, contrare principiului legalității incriminării și pedepsei, întrucât sintagma „oricărui act de procedură“ din cuprinsul acestora are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale.
b)Decizia nr. 358 din 26 mai 2022, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituționale în ansamblul lor.
c)Prin Decizia nr. 390 din 8 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din 22 iunie 2021, Curtea Constituțională a menționat că principiul statului de drept presupune securitate juridică, respectiv încrederea legitimă a destinatarilor în efectele dispozițiilor legale în vigoare și în modul de aplicare a acestora, astfel încât orice subiect de drept să își determine în mod previzibil conduita. Or, în măsura în care unele instanțe judecătorești lasă neaplicate din oficiu dispoziții naționale pe care le consideră ca fiind contrare dreptului european, în vreme ce altele aplică aceleași reglementări naționale, considerându-le conforme dreptului european, standardul de previzibilitate a normei ar fi puternic afectat, ceea ce ar genera o gravă insecuritate juridică.
d)Decizia nr. 513 din 4 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 19 iulie 2017, prin care Curtea Constituțională a reținut cu privire la principiul legalității incriminării și pedepsei, nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege, că în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că garanțiile consacrate de art. 7 paragraful 1 din convenție reprezintă o componentă esențială a supremației legii și ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecție a drepturilor omului. Așa cum rezultă din obiectul și scopul său, art. 7 paragraful 1 trebuie interpretat și aplicat în așa fel încât să se asigure o protecție efectivă împotriva urmăririlor și a condamnărilor penale arbitrare.
În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului au fost identificate mai multe decizii relevante pentru problemele de drept arătate în încheierea de sesizare.
Prin Hotărârea din 21 octombrie 2013 în Cauza Del Río Prada împotriva Spaniei, Curtea a reținut că garanția consacrată în art. 7 din convenție, componentă esențială a supremației legii, ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecție al convenției, fiind evidențiat de faptul că art. 15 nu permite nicio derogare de la aceasta pe timp de război sau în caz de pericol public ce amenință viața națiunii. Așa cum decurge din obiectul și scopul său, acest drept trebuie interpretat și aplicat de o așa manieră încât să asigure o protecție efectivă împotriva urmăririi penale, a condamnării și a sancționării arbitrare.
Art. 7 din convenție nu se limitează numai la interzicerea aplicării retroactive a legii penale în detrimentul unui acuzat, ci acesta consacră, de o manieră mai generală, și principiul legalității incriminării și a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege). Pe lângă interzicerea în special a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, acesta mai prevede și principiul conform căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu prin analogie.
Prin urmare, s-a reținut că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile. Această cerință este considerată îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora.
Prin Hotărârea din 24 mai 2007 în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, Curtea a reamintit că art. 7 paragraful 1 din convenție consacră, la modul general, principiul legalității delictelor și a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) și interzice, în mod special, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când se face în dezavantajul acuzatului. Acesta prevede, pe de altă parte, neaplicarea legii penale în mod extensiv în dezavantajul acuzatului, de exemplu prin analogie. Rezultă că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și sancțiunile care le pedepsesc.
Prin Hotărârea din 17 septembrie 2009 în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) s-a arătat că, chiar dacă art. 7 paragraful 1 din convenție nu menționează în mod special principiul retroactivității legii penale mai favorabile, Curtea a considerat că această dispoziție nu garantează doar principiul neretroactivității legilor penale mai severe, ci și, implicit, principiul retroactivității legii penale mai favorabile. Acest principiu se transpune prin regula conform căreia, în cazul în care legea penală în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii este diferită de legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunțarea hotărârii definitive, instanța trebuie să aplice legea ale cărei dispoziții sunt mai favorabile inculpatului.
În opinia Curții, este în concordanță cu principiul statului de drept, din care art. 7 constituie o parte esențială, să se aștepte ca o instanță de judecată să aplice pentru fiecare faptă pedepsibilă pedeapsa pe care legiuitorul o consideră proporțională. A aplica o pedeapsă mai grea pentru simplul motiv că aceasta a fost prevăzută la momentul săvârșirii infracțiunii ar însemna să aplice în detrimentul inculpatului regulile care guvernează succesiunea legilor penale în timp. În plus, ar însemna să nu se țină seama de orice modificare legislativă favorabilă inculpatului care ar fi putut interveni înainte de condamnare și să se continue să se aplice pedepse pe care statul - și comunitatea pe care o reprezintă - le consideră acum excesive. Curtea a observat că obligația de a aplica, dintre mai multe legi penale, pe cea ale cărei dispoziții sunt cele mai favorabile inculpatului reprezintă o clarificare a normelor privind succesiunea legilor penale, care este în acord cu un alt element esențial al art. 7, și anume previzibilitatea pedepselor.
Prin Avizul consultativ solicitat de Curtea de Casație din Armenia, Cererea nr. P16-2019-001, 26 aprilie 2022, Curtea a reținut că, în cazul în care răspunderea penală pentru o infracțiune este prescriptibilă și s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului se opune reînceperii procedurilor cu privire la infracțiunea respectivă. Revine în primul rând instanței naționale sarcina de a stabili dacă normele de drept internațional care au valoare normativă în ordinea juridică internă pot constitui un temei juridic suficient de clar și previzibil în sensul art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului pentru a permite concluzia că infracțiunea în cauză nu este prescrisă.
Prin Hotărârea Curții (Marea Cameră) din data de 5 decembrie 2017, pronunțată în Cauza C-42/17 (Taricco 2), Curtea de Justiție a reținut că principiul neretroactivității legii penale se opune în special ca o instanță să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancționeze penal un comportament care nu este interzis de o normă națională adoptată înainte de săvârșirea infracțiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri. Prin ducerea la îndeplinire a obligației de a nu aplica dispozițiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripției (obligație stabilită anterior de Curte în „Taricco 1“) se aduce atingere principiului legalității incriminării, astfel încât „acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziții, sancțiuni pe care, după toate probabilitățile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziții ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menționate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii“.
Prin punctul de vedere formulat, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că sesizarea formulată nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.
În acest sens s-a apreciat că nu sunt îndeplinite două cerințe atașate jurisprudențial condiției de admisibilitate referitoare la existența unei chestiuni de drept, respectiv cerințele referitoare la limitele sesizării stabilite de instanța de trimitere și la necesitatea ca acea chestiune de drept invocată să fie una veritabilă, care să privească interpretarea unei dispoziții legale in abstracto, nu rezolvarea implicită a unor particularități care țin de fondul cauzei.
Prin întrebările formulate, instanța de trimitere nu a indicat o normă de drept material sau procesual a cărei interpretare o solicită, ci a făcut referire la aplicabilitatea dispozițiilor diferitelor instrumente internaționale în cauză, respectiv a dispozițiilor art. 7 și 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și a dispozițiilor art. 23 alin. (2) și art. 15 alin. (2) din Constituția României. Prin urmare, în absența unei dispoziții legale invocate, lipsește problema de drept.
În special, primele două întrebări au caracter vag, imprecis și nu indică dispozițiile din dreptul intern a căror lăsare neaplicată ar fi incompatibilă cu art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului și nici dispozițiile legale care implică existența unui concurs de legi penale în timp.
În esență, prin întrebările formulate la pct. 1, 2 și 5, se solicită instanței supreme să decidă cu privire la efectele pe care le produce în concret în cauză Ordonanța Curții de Justiție a Uniunii Europene din 9 ianuarie 2024, pronunțată în Cauza C-131/23, și cu privire la conformitatea aplicării în speță a acestei ordonanțe cu dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, ale Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și ale Constituției României.
Însă conformitatea unei situații juridice cu dispozițiile din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene sau din Convenția europeană a drepturilor omului sau interpretarea dispozițiilor acestora intră în sfera de activități jurisdicționale a instanței sesizate cu judecarea cauzei, nu a instanței supreme care se pronunță cu privire la interpretarea normelor de drept național, pe calea procedurii hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.
S-a apreciat că efectele deciziilor Curții Constituționale nu pot fi interpretate, în procesul de aplicare a legii, de către alte instituții ale statului, întrucât un atare demers ar genera o știrbire a competenței sale exclusive în materie, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența să se pronunțe în legătură cu efectele deciziilor instanței de contencios constituțional sau să dea dezlegări obligatorii care contravin acestor decizii, fiind invocată în acest sens jurisprudența Înaltei Curți și a Curții Constituționale.
În ceea ce privește întrebarea nr. 3, aceasta nu relevă o veritabilă problemă de drept, apreciind că răspunsul se regăsește explicit formulat în conținutul Ordonanței Curții de Justiție a Uniunii Europene din 9 ianuarie 2024, pronunțată în Cauza C-131/23, dar și al Hotărârii Curții - Marea Cameră din data de 24 iulie 2023, din Cauza C-107/23 PPU Lin. Instanța europeană a statuat, cu forță obligatorie, cu privire la existența în România a unui risc sistemic de impunitate referitor la infracțiunile de corupție, ceea ce scutește instanța națională, sesizată cu o situație identică, să realizeze aprecieri proprii cu privire la acest aspect, instanța fiind ținută să decidă pe baza elementelor de interpretare furnizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene doar dacă speța sa concretă se încadrează printre cele care intră în sfera de aplicare a ordonanței.
Referitor la întrebarea nr. 4 s-a apreciat că instanța de trimitere nu solicită instanței supreme să interpreteze o dispoziție de drept, ci solicită să interpreteze dispozițiile Constituției referitoare la separația puterilor în stat și la competențele constituționale ale autorităților statului, însă, conform dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Constituție, Curtea Constituțională are drept atribuție interpretarea dispozițiilor constituționale, inclusiv a celor referitoare la competențele autorităților statului, iar nu Înalta Curte de Casație și Justiție, în procedura hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.
Cu privire la fondul sesizării, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că aplicarea Ordonanței din data de 9 ianuarie 2024 și a Hotărârii Marii Camere din data de 24 iulie 2023, pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sunt obligatorii pentru instanțele naționale sesizate cu o situație juridică dintre cele abordate prin cele două acte jurisdicționale. Obligativitatea aplicării hotărârilor derivă din principiul supremației dreptului Uniunii, asumat de România odată cu aderarea la Uniunea Europeană.
Înlăturarea efectelor Deciziei nr. 67/2022 determină ca regula creată de deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, respectiv lipsa din legislația română a cauzelor de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, să nu se mai aplice retroactiv, ca lege penală mai favorabilă, situațiilor juridice anterioare datei de 25 iunie 2018.
Ambele instanțe europene au stabilit, prin jurisprudența lor, că normele care reglementează prescripția în materie penală nu intră în domeniul de aplicare al principiului legalității, astfel cum acest principiu este reglementat atât de cartă (Hotărârea din 8 septembrie 2015, Taricco și alții, C-105/14, pct. 54-57), cât și de convenție (Hotărârea Previti împotriva Italiei, 12 februarie 2013, Cererea nr. 1.845/08, Hotărârea Ruban contra Ucrainei din 12 iulie 2016, Cererea nr. 8.927/114).
Prin Hotărârea din data de 24 iulie 2023 (paragrafele 108-115), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a realizat deja o analiză a art. 49 din cartă (și, implicit, a art. 7 din convenție) și a stabilit, în esență, că, întrucât normele care reglementează prescripția în materie penală nu intră în domeniul de aplicare al art. 49 alin. (1) din cartă, neaplicarea standardului național superior de protecție menționat nu aduce atingere nici principiului previzibilității, preciziei și neretroactivității infracțiunilor și pedepselor, nici principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum sunt garantate la art. 49 alin. (1) din cartă (care este echivalentul art. 7 din convenție).
S-a susținut că dreptul la nediscriminare prevăzut de dispozițiile art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului nu are o existență independentă, fiind necesar ca situația juridică sesizată ca discriminatorie să intre în sfera de aplicare a unuia sau mai multor drepturi fundamentale prevăzute de convenție. Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a exclus problema normelor privind prescripția răspunderii penale din sfera de aplicare a art. 7 din convenție, motiv pentru care nu este atrasă nici aplicabilitatea art. 14 din convenție.
Ministerul Public a apreciat că Ordonanța din 9 ianuarie 2024 și Hotărârea Marii Camere din 24 iulie 2023, pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, conțin toate elementele necesare care să permită instanței de trimitere să le aplice în cauza concretă, inclusiv aspectele referitoare la noțiunile de „risc sistemic de impunitate“ și „număr semnificativ de cauze“, noțiuni reținute deja de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ca fiind incidente în România, în cauzele de corupție (paragraful 69 din ordonanță) și în cauzele privind infracțiunile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii (paragraful 91 din hotărâre), în special, în cauzele a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autoritățile penale.
În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.
Universitatea de Vest din Timișoara - Facultatea de Drept a opinat în sensul că, în raport cu dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate.
S-a apreciat că în cauză își găsesc aplicarea dispozițiile art. 2 din Legea nr. 173/2022 pentru adoptarea unor măsuri necesare punerii în aplicare a Protocolului nr. 16 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptat la Strasbourg la 2 octombrie 2013 și semnat de România la Strasbourg la 14 octombrie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 8 iunie 2022), care au statuat că Înalta Curte de Casație și Justiție poate solicita Curții Europene a Drepturilor Omului emiterea unui aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor și libertăților din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau din protocoalele la aceasta, în cazul în care apreciază că avizul consultativ este necesar pentru clarificarea unor aspecte ale cauzei în vederea pronunțării hotărârii, inclusiv în materie penală, când este învestită cu judecarea cauzei în primă instanță ori în ultimă instanță în căile ordinare de atac sau, după caz, în procedura sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Mecanismul avizului consultativ se impune a fi activat în prezenta procedură de pronunțare a unei hotărâri prealabile, întrucât natura întrebărilor este una complexă și angajează probleme de arhitectură a sistemului judiciar penal din România, iar consultarea Curții Europene a Drepturilor Omului reprezintă expresia dialogului judiciar pe care instanțele supreme naționale trebuie să îl aibă cu organismele de jurisdicție supranaționale în materii ce privesc drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași - Facultatea de Drept, Departamentul de drept public a apreciat că sesizarea Completului pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție este inadmisibilă cu privire la toate cele cinci întrebări, întrucât nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept, așa cum impun dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală.
În susținerea acestei opinii s-a arătat, în primul rând, că instanța care a formulat sesizarea nu a supus atenției instanței supreme interpretarea unor norme juridice în materie penală, având în vedere că singurele referiri la cadrul normativ sunt cele ce vizează dispozițiile din Convenția europeană a drepturilor omului, din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, respectiv din Constituția României. În mod concret, se solicită a se stabili dacă instanța națională poate aplica Hotărârea din data de 24.07.2023 în Cauza C-107/23 PPU, respectiv Ordonanța din data de 9.01.2024 în Cauza C-131/23, pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, fără a încălca drepturile recunoscute de normele convenționale și constituționale referitoare la legalitatea incriminării.
În al doilea rând, s-a apreciat că problema supusă discuției nu poate face obiectul dezlegării, în condițiile în care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu ar putea defini noțiuni precum „risc sistemic de impunitate“ sau „număr semnificativ de cauze“ și nici nu ar putea stabili criterii reale sau obiective în baza cărora instanțele de judecată ar urma să facă această apreciere. Cele două noțiuni aparțin mai degrabă unor politici în materie penală, atribut al puterii legislative și executive (în subsidiar), iar nu chestiuni ce intră în sfera atribuțiilor constituționale ale puterii judecătorești.
În plus, inclusiv în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a evidențiat că instanțele naționale trebuie să respecte cadrul normativ național chiar și în cazurile în care s-ar produce un risc sistemic de impunitate, respectiv chiar dacă ar fi afectat un număr semnificativ de cauze.
Universitatea Craiova - Facultatea de Drept a exprimat o opinie identică cu punctul de vedere al instanței de sesizare și cu opinia majoritară exprimată de curțile de apel și de instanțele din circumscripțiile acestora.
Constituția României
Statul român
Articolul 1
(…)
(4)Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale.
(5)În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.
Universalitatea
Articolul 15
(…)
(2)Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.
Egalitatea în drepturi
Articolul 16
(1)Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.
(2)Nimeni nu este mai presus de lege. (…)
Tratatele internaționale privind drepturile omului
Articolul 20
(1)Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
(2)Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Libertatea individuală
Articolul 23
(…)
(12)Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii. (…)
Rolul și structura
Articolul 61
(1)Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării. (…)
Deciziile Curții Constituționale
Articolul 147
(1)Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. (…)
(4)Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Legalitatea incriminării
Articolul 1
(1)Legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni.
(2)Nicio persoană nu poate fi sancționată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârșită.
Aplicarea legii penale în timp
Articolul 3
Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare.
Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei
Articolul 5
(1)În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
(2)Dispozițiile alin. (1) se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări ori completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile.
Întreruperea cursului prescripției răspunderii penale - în versiunea inițială din Codul penal
Articolul 155
(1)Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză. (…)
Art. 155 astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71 din 30 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 30 mai 2022:
(…) (1) Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului. (…)
Legea penală
Articolul 173
Prin lege penală se înțelege orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege.
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
Articolul 7
Nicio pedeapsă fără lege1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.
2.Prezentul articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau de o omisiune care, în momentul săvârșirii, era considerată infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.
Articolul 14Interzicerea discriminării
Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
Articolul 49Principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor
(1)Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia infracțiune potrivit dreptului intern sau dreptului internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârșirii infracțiunii. În cazul în care, ulterior săvârșirii infracțiunii, legea prevede o pedeapsă mai ușoară, se aplică aceasta din urmă.
(2)Prezentul articol nu aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane care s-a făcut vinovată de o acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii, era incriminată pe baza principiilor generale recunoscute de comunitatea națiunilor. (…)
Articolul 52Întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor
(1)Orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.
(2)Drepturile recunoscute prin prezenta cartă care fac obiectul unor dispoziții prevăzute de tratate se exercită în condițiile și cu respectarea limitelor stabilite de acestea.
(3)În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.
(4)În măsura în care prezenta cartă recunoaște drepturi fundamentale, așa cum rezultă acestea din tradițiile constituționale comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate în conformitate cu tradițiile menționate. (…)
Articolul 53Nivelul de protecție
Nici una dintre dispozițiile prezentei carte nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare corespunzătoare, de dreptul Uniunii și dreptul internațional, precum și de convențiile internaționale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părți, și în special Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și prin constituțiile statelor membre.
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
Articolul 325
(1)Uniunea și statele membre combat frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri luate în conformitate cu prezentul articol, măsuri care descurajează fraudele și oferă o protecție efectivă în statele membre, precum și în instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii. (…)
Convenția PIF
Articolul 1Dispoziții generale
(1)În sensul prezentei convenții, constituie fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităților Europene: (…)
(b) în materie de venituri, orice acțiune sau omisiune intenționată cu privire la:
folosirea sau prezentarea unor declarații sau documente false, inexacte sau incomplete, care au ca efect diminuarea ilegală a resurselor bugetului general al Comunităților Europene sau ale bugetelor gestionate de Comunitățile Europene sau în numele acestora; (…)
(2)Sub rezerva articolului 2 alineatul (2), fiecare stat membru ia măsurile necesare și adecvate pentru a transpune în dreptul penal intern dispozițiile alineatului (1) astfel încât comportamentele menționate să fie sancționate ca fapte penale.
(3)Sub rezerva articolului 2 alineatul (2), fiecare stat membru ia, de asemenea, măsurile necesare pentru a se asigura că întocmirea sau furnizarea cu intenție a declarațiilor sau documentelor false, inexacte sau incomplete care au efectul menționat la alineatul (1) constituie fapte penale în cazul în care ele nu sunt pedepsite deja ca infracțiuni principale sau complicitate, instigare sau tentativă de fraudă astfel cum este definită la alineatul (1). (…)
Articolul 2Sancțiuni
(1)Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că comportamentele menționate la articolul 1, precum și complicitatea, instigarea sau tentativa la comportamentele menționate la articolul 1 alineatul (1) se pedepsesc cu sancțiuni penale efective, proporționate și disuasive, inclusiv, cel puțin în cazurile de fraudă gravă, cu pedepse privative de libertate care pot duce la extrădare, înțelegându-se că trebuie considerată fraudă gravă oricare fraudă care implică o sumă minimă care urmează să fie stabilită de fiecare stat membru. Această sumă minimă nu poate fi stabilită la o sumă mai mare de 50 000 [de euro].
(2)Cu toate acestea, un stat membru poate să prevadă, pentru cazurile de fraudă minoră care implică o sumă totală mai mică de 4 000 [de euro] și care nu prezintă, în conformitate cu legislația sa, circumstanțe speciale grave, sancțiuni de altă natură decât cele prevăzute la alineatul (1). (…)
Directiva PIF
Articolul 5Înlocuirea [Convenției PIF]
[Convenția PIF], inclusiv Protocoalele la aceasta din 27 septembrie 1996, din 29 noiembrie 1996 și din 19 iunie 1997, este înlocuită de prezenta directivă în ceea ce privește statele membre care au obligații în temeiul acesteia, începând cu 6 iulie 2019.
În ceea ce privește statele membre care au obligații în temeiul prezentei directive, trimiterile la convenție se interpretează ca trimiteri la prezenta directivă.
În raportul întocmit de judecător la data de 29 aprilie 2024 s-a concluzionat că:
(i)lăsarea neaplicată a unor dispoziții din dreptul intern care se circumscriu standardului de protecție referitor la previzibilitatea legii penale nu este compatibilă cu articolul 7 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului;
(ii)concursul de legi penale în timp nu este susceptibil de tratament juridic diferit în funcție de natura infracțiunii, fără încălcarea articolului 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 23 alin. (12) și art. 15 alin. (2) din Constituția României, precum și fără încălcarea art. 16 din Constituția României, prin introducerea unui tratament discriminatoriu;
(iii)în absența unor criterii prestabilite prin lege care să definească noțiunile de „risc sistemic de impunitate“ și „număr semnificativ de cauze“, instanța de judecată nu poate statua incidența acestora fără să încalce principiul legalității incriminării și pedepsei, așa cum este protejat de articolul 7 din Convenția europeană a drepturilor omului;
(iv)evaluarea „riscului sistemic de impunitate“ nu este compatibilă cu atribuția de judecată a instanței învestite cu soluționarea unei cauze concrete, fiind de natură a conduce la preluarea unor atribuții aparținând autorităților cu competențe în domeniul de reglementare a politicilor penale;
(v)existența riscului sistemic de impunitate nu legitimează întreruperea cursului prescripției, de o manieră clandestină, prin acte ce nu se comunică suspectului sau inculpatului, fără a se crea o stare de incertitudine perpetuă ca urmare a imposibilității de previzionare a intervalului de timp în care poate fi angajată răspunderea penală, cu încălcarea articolului 7 din Convenția europeană a drepturilor omului.
În coordonatele acestor concluzii, judecătorul-raportor a apreciat că, în cazul unui concurs de reglementări obligatorii, criteriul pe baza căruia se determină ordinea de prioritate este acela al standardului cel mai înalt de protecție a drepturilor fundamentale ale omului oferit de reglementările obligatorii aflate în concurs.
Prealabil susținerii raportului, în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunțat Decizia nr. 37 din 17 iunie 2024, iar Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii al instanței supreme a pronunțat Decizia nr. 16 din 16 septembrie 2024.
Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția I penală, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală, dacă în cursul judecății un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constată că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.
În raport cu dispoziția legală precitată, se constată că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerințe:
(i)întrebarea să fie formulată în cursul judecății de un complet al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al unei curți de apel sau tribunal învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță;
(ii)soluționarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării;
(iii)existența unei chestiuni de drept care să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.
Examinând incidența acestor condiții în prezenta cauză, se reține că este îndeplinită condiția privind existența unei cauze aflate în cursul judecății în ultimă instanță, Curtea de Apel București - Secția I penală fiind învestită, în ultimul grad de jurisdicție, cu soluționarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpații A., B. și C. împotriva Sentinței penale nr. 956 din 12 septembrie 2022, pronunțată de Tribunalul București - Secția I penală în Dosarul nr. 48.817/3/2017.
De asemenea, se constată ca fiind îndeplinită și cerința referitoare la legătura problemei de drept ce se solicită a fi dezlegată cu soluționarea pe fond a cauzei, în ceea ce privește relația de dependență dintre chestiunile de drept invocate și soluțiile pe care instanța de trimitere le poate dispune asupra apelurilor declarate în cauză.
Așa cum s-a arătat mai sus la pct. II cu ocazia expunerii pe scurt a cauzei în care s-a formulat prezenta sesizare, cererile de apel aflate în curs de soluționare pe rolul Curții de Apel București - Secția I penală se referă la o sentință prin care, în primă instanță, s-a dispus, printre altele, în temeiul art. 396 alin. (1) și (8) din Codul procedură penală, art. 18 și art. 16 alin. (1) lit. f) teza II-a din același cod, încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaților A., B. și C. cu privire la infracțiunile de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzute de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 309 din Codul penal și art. 183 din Codul penal și art. 5 din Codul penal, la infracțiunile de abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzute de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, și la infracțiunile de luare de mită prevăzute de art. 289 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din Codul penal.
În motivarea hotărârii pronunțate, instanța de fond a reținut că, prin raportare la deciziile nr. 297 din 26.04.2018 și nr. 358 din 26.05.2022 ale Curții Constituționale, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, în intervalul 25.06.2018-30.05.2022, cuprins între data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 297/2018 și data modificării art. 155 alin. (1) din Codul penal prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 30 mai 2022), norma legală de la art. 155 alin. (1) din Codul penal nu a reglementat niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, fiind aplicabile doar termenele generale de prescripție prevăzute de art. 154 alin. (1) din Codul penal. Instanța de fond a reținut că prescripția răspunderii penale aparține dreptului penal material și i se aplică astfel principiul legii penale mai favorabile, conform art. 5 alin. (2) din Codul penal, iar legea penală mai favorabilă aplicată global cauzei (conform Deciziei Curții Constituționale nr. 265 din 6.05.2014) este cea cuprinsă între data de 25.06.2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018) și data de 30.05.2022 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022), când art. 155 alin. (1) din Codul penal nu a reglementat niciun caz de întrerupere a prescripției răspunderii penale, fiind aplicabile doar termenele de prescripție prevăzute de art. 154 din Codul penal, astfel că pentru infracțiunile deduse judecății s-a împlinit cursul termenului general al prescripției răspunderii penale.
După pronunțarea sentinței și învestirea instanței de trimitere cu soluționarea cererilor de apel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Marea Cameră, a pronunțat în Cauza C-107/2023 PPU (Lin) Hotărârea din data de 24 iulie 2023, prin care, în interpretarea art. 325 alineatul (1) din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene și art. 2 alineatul (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 și anexă la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, a stabilit că instanțele unui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior ) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
De asemenea, tot ulterior sesizării instanței de apel în prezenta cauză, prin Ordonanța Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 9.01.2024, în Cauza C-131/23, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene de instanța Curții de Apel Brașov, Curtea (Camera a noua), în interpretarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției (MCV), a declarat că, în procese referitoare la infracțiuni de corupție, instanțele statului membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
Având în vedere aspectele asupra cărora Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat prin hotărârile mai sus menționate, este evident că răspunsul la problemele de drept invocate de instanța de trimitere influențează în mod hotărâtor soluția ce ar putea fi pronunțată în cauză, instanța de apel urmând să stabilească, în mod definitiv, raportat la ceea ce s-a reținut prin hotărârea primei instanțe și motivele de apel invocate, dacă jurisprudența rezultată din aceste două hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene permite lăsarea neaplicată a unui standard național de protecție superior în materia întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale atunci când se constată că acesta este mai favorabil decât standardul convențional, iar neaplicarea lui ar conduce la încălcarea Convenției (CEDO), respectiv a principiului legalității incriminării și a pedepsei, prevăzut de art. 7 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului, pentru cauze ce vizează lipsa de previzibilitate și precizie a legii penale și neaplicarea legii penale mai blânde ori aplicarea retroactivă a legii penale mai severe în detrimentul acuzatului.
Altfel spus, prin intermediul întrebărilor prealabile, instanța de trimitere ridică problema unei posibile încălcări a principiului legalității incriminării și a pedepsei ce ar putea decurge din obligațiile enunțate în Hotărârea din 24 iulie 2023 a CJUE, respectiv Ordonanța din 9.01.2024, de a lăsa neaplicate dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal (astfel cum acestea au fost conformate cu standardul constituțional prin deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale) atunci când incidența lor în cauză concretizează o aplicare a principiului legii penale mai favorabile și, în acest context, solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală să identifice criteriul/elementele pe baza căruia/cărora se poate stabili ordinea de prioritate în cazul unui concurs de reglementări obligatorii și să se aprecieze dacă standardul cel mai înalt de protecție urmează a fi folosit ca singur element ce poate determina ordinea de prioritate într-o atare situație.
Deși la momentul declanșării prezentului demers juridic chestiunea de drept invocată era una de noutate și actualitate, urmărind punerea în aplicare uniformă a elementelor de interpretare a dreptului Uniunii pe care CJUE le-a furnizat prin cele două hotărâri în discuție, la data soluționării cauzei, respectiva cerință nu mai este îndeplinită, sesizarea devenind astfel inadmisibilă.
Condiția prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, constând în aceea ca, asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat anterior printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii presupune ca instanța supremă să nu fi statuat prin dispozitivul și considerentele ori prin considerentele unei hotărâri prealabile anterioare sau ale unei decizii în interesul legii anterioare asupra chestiunii de drept.
Conform jurisprudenței constante a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al instanței supreme, în ipoteza în care considerentele unei decizii în interesul legii sau ale unei hotărâri prealabile anterioare conțin elemente suficiente care să conducă la dezlegarea chestiunii de drept, sesizarea devine inadmisibilă (Decizia nr. 22 din 27 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 7 februarie 2020, Decizia nr. 68 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1167 din 6 decembrie 2022).
Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reține că evaluarea condiției referitoare la existența unei chestiuni de drept care să nu fi fost încă dezlegată de instanța supremă prin mecanismele ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești se realizează prin raportare atât la hotărâri prin care s-a statuat în mod explicit asupra problemei de drept invocate de instanța de trimitere, cât și la considerentele unor asemenea decizii, dacă acestea oferă suficiente elemente care să conducă la dezlegarea problemei de drept sau prezintă elementul de particularitate în baza căruia instanța de trimitere poate soluționa această chestiune de drept.
Or, în cauză, deși chestiunile de drept ce formează obiectul prezentului dosar, la momentul formulării sesizării și al întocmirii raportului, nu primiseră încă o dezlegare printr-un recurs în interesul legii sau printr-o hotărâre prealabilă și nici nu formau obiectul unui asemenea recurs, ulterior, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat Decizia nr. 37 din 17 iunie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 697 din 18 iulie 2024, iar Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii al instanței supreme a pronunțat Decizia nr. 16 din 16 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1229 din 6 decembrie 2024.
În acest context, se reține că momentul la care se raportează existența unei alte decizii prin care chestiunile de drept au primit o rezolvare din partea instanței supreme îl reprezintă data pronunțării asupra chestiunilor de drept, iar nu data sesizării sau data întocmirii raportului în cauza pendinte.
Astfel, prin Decizia nr. 37 din 17 iunie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a decis că:
1.Instanțele de judecată nu pot lăsa neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripției răspunderii penale, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în limitele rezultate din hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU (limite prevăzute în dispozitivul hotărârii la pct. 1 teza a II-a).
2.Dezlegarea dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, se va aplica în condițiile stabilite de aceasta și actelor de procedură efectuate înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale.
Ulterior, prin Decizia nr. 16 din 16 septembrie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că:
1.Actele de procedură emise anterior datei de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018 a Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018) au efect întreruptiv al prescripției răspunderii penale, indiferent de valoarea prejudiciului, fără a fi necesară evaluarea în concret a unui risc sistemic de impunitate, în toate cauzele având ca obiect infracțiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene și infracțiuni de corupție, numai dacă legea penală mai favorabilă stabilită în mod global potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014) este Codul penal sau legislația specială conținând dispoziții penale în forma în vigoare între 1 februarie 2014 și 24 iunie 2018.2. Actele de procedură pentru care există obligația legală de a fi comunicate suspectului sau inculpatului ulterior datei de 30 mai 2022 (data publicării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022) întrerup curgerea termenului de prescripție a răspunderii penale numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022 ori cu privire la faptele săvârșite anterior, numai dacă legea penală mai favorabilă stabilită în mod global potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014) este Codul penal sau legislația specială conținând dispoziții penale în forma în vigoare începând cu data de 30 mai 2022.
Având în vedere conținutul acestor două decizii interpretative ale instanței supreme, al căror efect obligatoriu este atașat nu numai dispozitivului, dar și considerentelor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală constată că problema de drept supusă dezlegării prin intermediul întrebărilor adresate de instanța de trimitere nu necesită lămuriri sau clarificări suplimentare, fiind oferite în mod explicit toate elementele necesare rezolvării chestiunilor invocate.
Așa cum deja s-a arătat, întrebările adresate de instanța de trimitere au fost formulate în contextul pronunțării, pe de o parte, a deciziilor Curții Constituționale a României nr. 297/2018 și nr. 358/2022 și a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, referitoare la întreruperea prescripției răspunderii penale, iar, pe de altă parte, a Hotărârii din 24 iulie 2023 a Curții de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră), în Cauza C-107/23 PPU (Lin), și a Ordonanței Curții (Camera a noua) din 9 ianuarie 2024, în Cauza C-131/23, prin aceste ultime două hotărâri ale Curții de Justiție fiind verificată compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unui regim național de prescripție a răspunderii penale care nu prevede, pentru o anumită perioadă, posibilitatea întreruperii termenelor de prescripție, inclusiv în cauze privind comportamente infracționale prin care se aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii și în materia infracțiunilor de corupție.
Situația juridică evocată are ca punct de pornire Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curții Constituționale, publicată la data de 25 iunie 2018, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituțională. În motivarea deciziei sale, Curtea Constituțională a arătat că respectiva dispoziție legală era lipsită de previzibilitate și contrară principiului legalității incriminării, întreruperea prescripției operând și în baza unor acte care nu erau comunicate suspectului sau inculpatului; această împrejurare îl împiedica să ia cunoștință despre faptul întreruperii prescripției și începerea curgerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale.
Ulterior, prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022, publicată la data de 9 iunie 2022, Curtea Constituțională a admis o nouă excepție și a stabilit că dispozițiile art. 155 alin. (1) sunt neconstituționale. În cuprinsul deciziei, Curtea Constituțională a lămurit natura juridică a Deciziei nr. 297/2018 ca fiind o decizie simplă/extremă, nu interpretativă, așa încât, în absența intervenției legiuitorului, obligatorie conform art. 147 alin. (4) din Constituție, instanțele de judecată nu puteau să identifice ele însele cazurile de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale. S-a ajuns astfel la o lipsă de claritate și previzibilitate în aplicarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, care a condus la o practică judiciară neunitară. În consecință, s-a arătat că fondul activ în vigoare nu a prevăzut niciun caz de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale începând cu data publicării Deciziei nr. 297/2018 și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma și să reglementeze în mod expres cazurile de întrerupere a acestui termen.
Mai apoi, prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, publicată la 28 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale sunt norme de drept penal material, supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale, cu excepția dispozițiilor mai favorabile, care se aplică potrivit principiului mitior lex, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 5 din Codul penal.
Subsecvent acestei jurisprudențe rezultate din aplicarea deciziilor Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a permis să se constate că niciun act efectuat în perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022 nu a putut întrerupe termenele de prescripție a răspunderii penale, dispariția cazurilor de întrerupere a prescripției răspunderii penale fiind considerată în sine o lege penală mai favorabilă, în sensul art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 5 din Codul penal, la sesizarea anumitor instanțe naționale, în cadrul procedurii prevăzute la art. 267 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene, au fost pronunțate cele două hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, relevante în prezenta cauză.
Prin Hotărârea din data de 24 iulie 2023, pronunțată în Cauza C-107/23 PPU (Lin), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a răspuns la cererea de decizie preliminară, statuând - în partea ce interesează în prezenta cauză, la punctul 1 din dispozitivul hotărârii, că articolul 325 alineatul (1) din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF trebuie interpretate în sensul că instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene. În schimb, dispozițiile menționate trebuie interpretate în sensul că instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
Urmând același raționament și reținând că interpretarea dreptului Uniunii solicitată de instanța de trimitere putea fi dedusă în mod clar din Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții (C-357/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19), și Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin (C-107/23, PPU), prin Ordonanța din 9 ianuarie 2024, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (Camera a noua) a stabilit că Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției trebuie interpretată în sensul că instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la corupție. În schimb, această decizie trebuie interpretată în sensul că instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
În contextul celor arătate, instanța de trimitere a Curții de Apel București a formulat prezenta sesizare, prin intermediul căreia întreabă dacă jurisprudența rezultată din cele două hotărâri CJUE evocate își păstrează privilegiul de aplicare prioritară atunci când, în cazul unui concurs de reglementări obligatorii, precum în litigiul principal, se constată că dreptul național, astfel cum rezultă din legislație și din jurisprudența constituțională care o interpretează, asigură un standard de protecție mai ridicat a unui drept fundamental (legalitatea incriminării și a pedepsei) decât cel prevăzut de dreptul Uniunii.
Or, tocmai în considerarea standardului celui mai înalt de protecție a unui drept fundamental, prin Decizia nr. 37 din 17 iunie 2024 și, mai apoi, prin Decizia nr. 16 din 16 septembrie 2024, mai sus evocate, s-a stabilit, în esență, că interpretarea oferită prin cele două hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene nu permite lăsarea neaplicată a unui standard național de protecție superior în materia întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale atunci când se constată că acesta este mai favorabil decât standardul convențional, iar neaplicarea lui ar conduce la încălcarea Convenției (CEDO), respectiv a principiului legalității incriminării și a pedepsei, prevăzut de art. 7 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului, pentru cauze ce vizează lipsa de previzibilitate și precizie a legii penale și neaplicarea legii penale mai blânde ori aplicarea retroactivă a legii penale mai severe în detrimentul acuzatului.
În partea relevantă, în considerentele Deciziei nr. 37/2024, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut că, „În măsura în care în dreptul național normele care au reglementat prescripția, astfel cum au fost sancționate de Curtea Constituțională, în perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022 nu au prevăzut prescripția specială, ci doar pe cea generală, constituind astfel lege mai favorabilă în succesiunea dispozițiilor privind prescripția, lăsarea ca neaplicată a acestei legi mai favorabile ar avea ca efect fie ultraactivarea legii mai severe anterioare datei de 25 iunie 2018, fie retroactivarea legii adoptate începând cu 30 mai 2022 (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022), de asemenea, mai severă, ambele situații fiind de natură a încălca dispozițiile art. 7 din Convenția europeană referitoare la principiul legalității incriminării și pedepsei, conducând la reactivarea răspunderii penale după expirarea termenului de prescripție aplicabil“ (paragraful 329).
S-a arătat că „... standardul național de protecție a drepturilor fundamentale, mitior lex (corolar al neretroactivității legii penale mai severe), inclusiv în materia prescripției răspunderii penale și a întreruperii acesteia, dă substanță principiului legalității infracțiunii și pedepsei, astfel cum este reglementat de art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, și asigură cel puțin garanțiile prevăzute de acestea, acordând o protecție superioară, sens în care, având în vedere dispozițiile art. 53 din Cartă, instanțele naționale trebuie să aplice standardele naționale, care asigură o protecție mai largă“ (paragraful 342).
Tot astfel, s-a arătat că „lăsarea ca neaplicată a dezlegării date prin Decizia nr. 67/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală ar implica încălcarea unor drepturi fundamentale, or, în chiar Hotărârea din Cauza C-107/23 PPU, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că este necesar ca instanțele să verifice dacă obligația de a lăsa neaplicate asemenea decizii contravine, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, protecției drepturilor fundamentale (pct. 100). Dreptul fundamental încălcat ar fi acela al legalității incriminării și pedepsei, pilon al statului de drept, care se opune atât ultraactivării legii mai severe (aplicarea termenelor de prescripție specială pentru acte întreruptive de prescripție anterioare datei de 25 iunie 2018, când norma referitoare la întrerupere a ieșit din fondul activ al legislației), cât și retroactivității unei legi mai severe (art. 155 din Codul penal, în conținutul prevăzut de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022)“ (paragraful 344).
S-a mai reținut și că „lăsarea neaplicată a unor dispoziții din dreptul intern care se circumscriu standardului de protecție referitor la previzibilitatea legii penale nu este compatibilă cu articolul 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale“ (paragraful 364 pct. 3).
Pe de altă parte, prin aceeași decizie interpretativă, s-a reținut că „succesiunea de legi în timp nu este susceptibilă de un tratament juridic diferit în funcție de natura infracțiunii, orice altă interpretare fiind de natură să aducă atingere art. 7 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, legea nemaifiind astfel previzibilă. Natura infracțiunii săvârșite este deja valorificată în dreptul penal, infracțiunile cunoscând limite de pedeapsă și, implicit, termene de prescripție diferite, în funcție de ierarhizarea valorilor sociale pe care fiecare incriminare în parte le protejează. Condițiile de tragere la răspundere penală trebuie să rămână însă aceleași pentru orice persoană acuzată, indiferent de tipul de infracțiune săvârșită, cu exceptarea, bineînțeles, a infracțiunilor imprescriptibile, potrivit legii. În măsura în care legea a prevăzut prescriptibilitatea răspunderii penale, aceasta trebuie să intervină în aceleași condiții pentru toți destinatarii legii penale, respectiv pe durata acelorași termene prevăzute de lege și în considerarea acelorași cauze de întrerupere/suspendare a cursului termenului de prescripție“. S-a concluzionat că „succesiunea de legi în timp nu este susceptibilă de un tratament juridic diferit în funcție de natura infracțiunii, după cum aceasta este o infracțiune îndreptată împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sau o altă infracțiune de drept comun, orice altă interpretare fiind de natură să aducă atingere art. 7 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, pentru lipsa de precizie și previzibilitate a legii“ (paragrafele 347 și 364 pct. 7).
Prin urmare, având în vedere toate aceste considerente, precum și cele expuse la paragrafele 358-364 pct. 6 ale Deciziei nr. 37/2024, așa cum se va arăta în continuare, se constată că întrebările instanței de trimitere nu mai reclamă în prezent intervenția instanței supreme, statuările anterioare făcute prin intermediul deciziilor interpretative menționate oferind răspunsuri explicite chestiunilor de drept invocate.
În acest sens, în ceea ce privește întrebările instanței de trimitere vizând stabilirea dacă în absența unor criterii prestabilite prin lege care să definească noțiunile de „risc sistemic de impunitate“ și „număr semnificativ de cauze“ pe care hotărârile CJUE le reține ca situație premisă a lăsării neaplicate a deciziilor Curții Constituționale în materia prescripției răspunderii penale, pronunțarea asupra incidenței acestora de către instanța națională ar fi de natură să încalce principiul legalității incriminării și pedepsei prevăzut de art. 7 paragraful 1 din convenție și jurisprudența Curții Europene aferentă, precum și principiul separației puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României, prin preluarea de către instanța de judecată a unor atribuții ce aparțin autorităților cu competențe în domeniul de reglementare a politicilor penale, în considerentele aceleiași Decizii nr. 37/2024 (paragrafele 358-361, respectiv paragraful 364 pct. 4), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut că „Absența criteriilor legale de stabilire a conținutului conceptelor de mai sus nu doar că va conduce la o evaluare imprecisă, vulnerabilă, în fiecare caz concret în parte, dar este o împrejurare de natură a da naștere la o interpretare și aplicare neunitară de către instanțele de judecată, ceea ce va genera insecuritate juridică, incoerența jurisprudențială fiind sancționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mai multe cauze împotriva statului român (Beian împotriva României, Tudor împotriva României, Păduraru împotriva României etc.). Or, aplicarea de către instanțe a unor concepte abstracte, neclarificate în lege, cu conținut imprecis, pentru a lăsa neaplicate decizii naționale obligatorii care interpretează și fac aplicabile norme de drept intern, integrate în ordinea constituțională din România și în acord cu exigențele impuse de art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, este de natură a încălca principiul legalității incriminării și pedepsei, așa cum este garantat de art. 7 din Convenție.“ S-a concluzionat că „... riscul sistemic de impunitate pentru infracțiunile îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, în considerarea căruia ar trebui lăsată neaplicată Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit Hotărârii din Cauza - 107/23 PPU (Lin), nu poate fi apreciat de către instanțele de judecată în absența unor criterii predefinite de legiuitor, însemnând o încălcare a principiului separației puterilor în stat“.
Referitor la a cincea întrebare, prin intermediul căreia instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă reținerea existenței unei cauze de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale în considerarea „riscului sistemic de impunitate“, la care cele două hotărâri relevante ale CJUE fac referire, legitimând astfel întreruperea cursului prescripției prin acte ce nu se comunică suspectului sau inculpatului, conduce la crearea unei stări de incertitudine perpetuă pentru destinatarul legii penale, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi tras la răspundere penală pentru faptele comise, precum și dacă protejarea intereselor financiare ale Uniunii ori combaterea corupției este prioritară respectării drepturilor fundamentale ale omului, se constată că raționamentul juridic expus în considerentele anterior menționate produce efecte și pentru dezlegarea acestei chestiuni de drept, iar soluția și considerentele Deciziei nr. 16 din 16 septembrie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, oferă un răspuns clar și explicit în privința întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale atunci când incidența acesteia în baza jurisprudenței constituționale relevante concretizează aplicarea unui standard național de protecție a drepturilor fundamentale, care nu este incompatibil cu art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și, totodată, superior celui prevăzut de art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Așa cum s-a arătat mai sus, prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 16 din 16 septembrie 2024, s-a stabilit că:
1.Actele de procedură emise anterior datei de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018 a Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018)
au efect întreruptiv al prescripției răspunderii penale, indiferent de valoarea prejudiciului, fără a fi necesară evaluarea în concret a unui risc sistemic de impunitate, în toate cauzele având ca obiect infracțiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene și infracțiuni de corupție, numai dacă legea penală mai favorabilă stabilită în mod global potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014) este Codul penal sau legislația specială conținând dispoziții penale în forma în vigoare între 1 februarie 2014 și 24 iunie 2018.
2.Actele de procedură pentru care există obligația legală de a fi comunicate suspectului sau inculpatului ulterior datei de 30 mai 2022 (data publicării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022) întrerup curgerea termenului de prescripție a răspunderii penale numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022 ori cu privire la faptele săvârșite anterior, numai dacă legea penală mai favorabilă stabilită în mod global potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014) este Codul penal sau legislația specială conținând dispoziții penale în forma în vigoare începând cu data de 30 mai 2022.
În considerente s-a reținut, în esență, că „... instanțele judecătorești au obligația de rang constituțional să asigure protecția concretă a drepturilor fundamentale aplicând motivat în acest sens standardul adecvat de protecție impus de normele de drept“ (paragraful 115).
„Particularitatea standardului convențional de protecție a dreptului fundamental la neretroactivitatea legii penale mai severe, respectiv la retroactivitatea legii penale mai favorabile, în raport cu standardul național, respectiv cu cel unional, vizează caracterul absolut inderogabil al acestui drept fundamental - interdicția oricărui test de proporționalitate în raport de alte drepturi fundamentale, principii de drept și/sau interese publice concurente -, în contextul în care prevederile art. 15 paragraful (2) din CEDO statuează, în mod expres, că nu este permisă statelor contractante nicio derogare de la prevederile art. 2 - cu excepția decesului rezultat din acte licite de război, art. 3, art. 4 paragraful (1) și art. 7 din CEDO, chiar și în caz de război sau alt pericol public ce amenință viața națiunii, situație în care, referitor la celelalte drepturi protejate de Convenție, potrivit art. 15 paragraful (1) din CEDO, acestea pot deroga în mod condiționat și temporar de la obligațiile impuse de Convenție“ (paragraful 116).
„Este rolul instanțelor de a asigura că, în special, în materia drepturilor inderogabile nu poate fi acceptat un dublu standard de protecție, care să conducă la o scindare nepermisă a conținutului dreptului prin acceptarea ideii că un aspect din conținutul unui drept fundamental poate fi supus unui standard diferit de protecție față de alt aspect al aceluiași drept în funcție de natura faptului juridic care a generat incidența dreptului“ (paragraful 117).
De asemenea, s-a reținut că „Principiul legalității incriminării, al retroactivității legii penale mai favorabile și al neretroactivității legii penale mai severe fac parte din categoria drepturilor inderogabile ce țin de tradițiile constituționale comune statelor membre“ (paragraful 120).
Cu privire la mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, s-a reținut că instanța de contencios constituțional, „sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 din Codul penal, a pronunțat Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, prin care a statuat aplicarea globală a legii penale mai favorabile. (...) Acest principiu este indisolubil legat de cel al legalității, care reprezintă o caracteristică specifică statului de drept (...)“ (paragraful 125).
„Astfel, în viziunea Curții Constituționale determinarea legii penale mai favorabile și alegerea acesteia dintre legile succesive implică, în prealabil, evaluarea, prin comparare, a dispozițiilor penale din legi succesive care își găsesc aplicarea în cauză, utilizând criteriul aprecierii in concreto“ (paragraful 126).
S-a reținut, de asemenea, că „fiind o instituție de drept penal substanțial, instituția prescripției va trebui să fie evaluată în cadrul mecanismului creat prin Decizia Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), în scopul evitării lex tertia și în considerarea regulilor ce decurg din principiul mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României. Astfel, incidența prescripției generale ori a prescripției speciale constituie unul dintre criteriile ce trebuie avute în vedere pentru aplicarea globală a legii penale mai favorabile“ (paragraful 144).
Ca atare, s-a arătat că, „Deși nu pot fi calificate ele însele ca mitior lex, deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, întemeiate pe aplicabilitatea principiului legalității incriminării în condițiile constatării caracterului imprevizibil al normei de drept penal substanțial, precum și încălcării de către legiuitor a obligației pozitive de a interveni prompt în scopul înlăturării ipotezei de neconstituționalitate constatate, configurează, prin efectele pe care le produc la nivelul normei înscrise în cadrul art. 155 alin. (1) din Codul penal, un veritabil criteriu concret de determinare a legii penale aplicabile până la soluționarea definitivă a cauzei în cadrul operațiunii de evaluare globală impuse de jurisdicția constituțională în scopul evitării creării unei lex tertia. Astfel fiind, legea penală care a reglementat în cuprinsul art. 155 alin. (1) din Codul penal soluția normativă declarată neconstituțională, de la intrarea sa în vigoare (1 februarie 2014) și până la modificarea dispoziției legale prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022, poate fi lege penală substanțială în concret mai favorabilă persoanei acuzate până la soluționarea definitivă a cauzei, aplicabilă astfel în mod global raportului de conflict“ (paragraful 156).
În consecință, reținându-se că, în perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022, termenele de prescripție a răspunderii penale au curs fără posibilitatea unor întreruperi, s-a arătat că „lăsarea neaplicată a jurisprudenței Curții Constituționale, având ca efect reactivarea răspunderii penale după expirarea termenelor de prescripție aplicabile, în temeiul unei legi penale ulterioare mai severe - Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022,“ ar avea ca efect „încălcarea art. 7 paragraful 1 din Convenție, așa cum este el interpretat în jurisprudența Curții Europene;“ (paragraful 160).
Prin urmare, s-a decis că „ipotezele de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale în condițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022 se vor aplica numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022, acestea neputând fi aplicate retroactiv în cauzele pendinte, neavând natura unei legi penale mai favorabile, ci dimpotrivă. Tot astfel, aceste ipoteze întreruptive se vor reține și atunci când legea penală mai favorabilă stabilită în mod global potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014) este Codul penal în forma în vigoare începând cu data de 30 mai 2022“ (paragraful 160).
În aceste coordonate, având în vedere atât dispozitivul, cât și amplele considerente ale celor două hotărâri pronunțate în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, se constată că a statua printr-o nouă hotărâre prealabilă asupra problematicii identificate de către instanța de trimitere înseamnă a relua, în termeni similari, dezlegarea dată problemelor de drept prin intermediul unor decizii anterioare ale instanței supreme, ceea ce contravine uneia dintre cerințele de admisibilitate expres prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.
Dezlegarea de principiu relevată în cadrul mecanismelor de unificare a practicii își găsește aplicabilitatea nu doar în cauza în care a intervenit, ci în toate cauzele în care se ridică o problemă de drept similară și în care particularitățile procedurii derulate nu influențează semnificativ coordonatele acelei probleme de drept (în același sens, Decizia nr. 12 din 25 aprilie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 412 din 31 mai 2017).
Caracterul obligatoriu al dezlegării date chestiunilor de drept asupra cărora instanța supremă a statuat în cadrul mecanismelor legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești asigură nu doar conformarea la exigențele dispozitivului deciziei, ci și aplicarea raționamentului juridic ce a determinat pronunțarea acesteia.
Pe cale de consecință, în prezenta cauză, rezolvările de principiu anterioare, prin pronunțarea Deciziei nr. 37 din 17 iunie 2024 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum și a Deciziei nr. 16 din 16 septembrie 2024 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, determină inadmisibilitatea sesizării cu privire la chestiunile de drept supuse dezlegării.
Constatând neîndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție va proceda la respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate.
Pentru motivele arătate, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția I penală în Dosarul nr. 48.817/3/2017, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
1.Dacă lăsarea neaplicată a unor dispoziții din dreptul intern care se circumscriu standardului național de protecție referitor la previzibilitatea legii penale este compatibilă cu art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului?2. Dacă concursul de legi penale în timp este susceptibil de tratament juridic diferit, în funcție de natura infracțiunii, fără încălcarea legalității incriminării, respectiv a art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 23 alin. (12) din Constituția României, art. 15 alin. (2) din Constituția României, și fără încălcarea art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului prin introducerea unui tratament discriminatoriu?3. Dacă, în absența unor criterii prestabilite prin lege care să definească noțiunile de „risc sistemic de impunitate“ și „număr semnificativ de cauze“, instanța de judecată poate statua incidența acestora fără să încalce principiul legalității incriminării și pedepsei, astfel cum este protejat de art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului?4. Dacă, prin raportare la principiul separației puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României, evaluarea „riscului sistemic de impunitate“ este compatibilă cu atribuția de judecată ce revine unei instanțe învestite cu soluționarea unei cauze concrete sau conduce la preluarea unor atribuții ce aparțin autorităților cu competențe în domeniul de reglementare a politicilor penale?5. Dacă riscul sistemic de impunitate, apreciat ca atare, legitimează sau justifică întreruperea cursului prescripției, de o manieră clandestină, prin acte care nu se comunică suspectului sau inculpatului, fără a se crea o stare de incertitudine perpetuă dată de imposibilitatea unei aprecieri a intervalului de timp în care poate fi tras la răspundere penală, cu încălcarea art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului?
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 decembrie 2024.
PREȘEDINTELE SECȚIEI PENALE A ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
ELENI CRISTINA MARCU
Magistrat-asistent,
Elena Rosana Bota
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.
