Decizie nr. 953 din 19 decembrie 2006

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ion Tiucă - procuror

Benke Karoly - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, excepţie ridicată de Daniel George Subţirelu în Dosarul nr. 7.818/301/2006 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 14 decembrie 2006 şi au fost consemnate în încheierea din aceeaşi dată, când, având în vedere cererea autorului excepţiei de a depune concluzii scrise, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 57 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea la 19 decembrie 2006.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 19 iulie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 7.818/301/2006, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, excepţie ridicată de Daniel George Subţirelu într-un litigiu având ca obiect soluţionarea plângerii sale împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a unei contravenţii.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile art. 32 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 încalcă art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, întrucât, prevăzând depunerea plângerii contravenţionale la organul din care face parte agentul constatator, dă posibilitatea acestuia din urmă de a nu înainta instanţei judecătoreşti plângerea. De asemenea, se arată că această conduită a autorităţilor administrative în cauză este încurajată şi de faptul că textul de lege criticat nu prevede nicio sancţiune în cazul neîndeplinirii obligaţiei prevăzute de lege.

Totodată, aceste dispoziţii nu îi conferă celui în cauză dreptul de a sesiza, în mod direct şi nemijlocit, instanţele de judecată cu plângerea sa.

Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti apreciază că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată. În acest sens, se arată că textul legal criticat nu încalcă accesul liber la justiţie, numai instanţa de judecată fiind competentă a se pronunţa cu privire la plângerea contravenţională, organul administrativ la care se depune având doar obligaţia de a o înregistra şi a o trimite spre soluţionare instanţei judecătoreşti. Se arată că organul din care face parte agentul constatator are obligaţia şi nu latitudinea de a trimite plângerea, împreună cu dosarul cauzei, la instanţă. În caz contrar, se apreciază că organul în cauză săvârşeşte un abuz, ceea ce atrage răspunderea materială şi penală a persoanelor vinovate.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, în opinia Guvernului, textul legal criticat nu îngrădeşte accesul liber la justiţie, ci, din contră, instituie posibilitatea persoanei interesate de a se adresa instanţei de judecată. Numai instanţa de judecată este competentă să soluţioneze plângerea contravenţională. Se mai apreciază că, în cazul în care organul administrativ competent îşi încalcă obligaţia de a trimite plângerea instanţei judecătoreşti, cei vinovaţi vor putea fi sancţionaţi disciplinar şi chiar penal, chiar dacă aceste sancţiuni nu sunt prevăzute în cadrul Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001.

În susţinerea punctului său de vedere, Guvernul invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 200 din 29 aprilie 2004.

Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată. În argumentarea acestui punct de vedere, se arată că textul criticat reprezintă o normă de procedură adoptată potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie şi asigură părţilor beneficiul tuturor drepturilor şi garanţiilor procesuale menite să le asigure dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil. În susţinerea punctului său de vedere, Avocatul Poporului invocă şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 200 din 29 aprilie 2004.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, susţinerile părţii prezente, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 180/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002, care au următorul cuprins:

(1)Plângerea însoţită de copia de pe procesul-verbal de constatare a contravenţiei se depune la organul din care face parte agentul constatator, acesta fiind obligat să o primească şi să înmâneze depunătorului o dovadă în acest sens.

În susţinerea excepţiei sunt invocate prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie privind accesul liber la justiţie, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea reţine următoarele:

Prin Decizia nr. 200 din 29 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 1 iunie 2004, Curtea Constituţională a statuat că art. 32 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 nu îngrădeşte accesul liber la justiţie al persoanelor interesate, ci instituie norme de procedură privind soluţionarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei. Această modalitate de reglementare reprezintă, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie privind competenţa şi procedura în faţa instanţelor judecătoreşti, opţiunea exclusivă a legiuitorului.

Spre deosebire de situaţia reţinută în decizia sus-menţionată, Curtea constată că în cauza de faţă se pune problema încălcării accesului liber la justiţie din perspectiva faptului că organul din care face parte agentul constatator ar putea să nu înainteze instanţei de judecată plângerea depusă împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei. Deşi textul legal impune obligaţia şi nu latitudinea acestuia de a o înainta instanţei de judecată, totuşi, astfel cum rezultă din dosarul de faţă, deşi autorul excepţiei a expediat prin poştă plângerea sa la data de 27 aprilie 2006, organul din care face parte agentul constatator nu a înaintat-o instanţei. Concomitent cu această plângere, autorul excepţiei s-a adresat direct instanţei de judecată cu plângerea în cauză.

Curtea reţine că primordial în analiza acestei probleme de constituţionalitate este faptul ca, prin decizia pe care o va pronunţa, să se asigure accesul liber la justiţie al oricărei persoane. Astfel, existenţa oricărui impediment administrativ, care nu are o justificare obiectivă sau raţională şi care ar putea până la urmă să nege acest drept al persoanei, încalcă în mod flagrant prevederile art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie. În cazul de faţă, obligaţia depunerii plângerii la organul din care face parte agentul constatator, ca şi condiţie de acces la justiţie, nu poate fi justificată în mod obiectiv şi rezonabil nici prin faptul că, primind plângerea, organele administrative ar avea cunoştinţă de ea şi nu ar porni la executarea amenzii aplicate. Mai mult decât atât, textul de lege criticat poate da naştere la abuzuri săvârşite de către agenţii organelor administrative, ceea ce, în final, chiar dacă ar duce la tragerea la răspundere penală sau disciplinară a acestora, ar îngreuna sau chiar nega dreptul contestatorului la accesul liber la justiţie.

În sensul principiului constituţional instituit de art. 21 privind accesul liber la justiţie, se înscrie şi posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Sub acest aspect, precizarea din alin. 2 al art. 21, potrivit căreia nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept, este firească. Din acest punct de vedere, textul criticat, prevăzând că "plângerea însoţită de copia de pe procesul-verbal de constatare a contravenţiei se depune la organul din care face parte agentul constatator, acesta fiind obligat să o primească şi să înmâneze depunătorului o dovadă în acest sens", contravine textelor constituţionale enunţate mai sus, îngrădeşte accesul direct la justiţie atâta timp cât nu prevede că alternativă şi posibilitatea ca plângerea să poată fi depusă şi la instanţa de judecată.

În consecinţă, Curtea reţine că sunt încălcate prevederile art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie privind accesul liber la justiţie şi, implicit, dreptul la un proces echitabil, precum şi prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Curtea mai reţine că, deşi art. 32 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 instituie norme de procedură privind soluţionarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei şi că această modalitate de reglementare reprezintă, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie privind competenţa şi procedura în faţa instanţelor judecătoreşti, opţiunea exclusivă a legiuitorului, care, în alegerea soluţiilor sale legislative, trebuie să ţină seama de prevederile constituţionale, neputându-le eluda în exercitarea competenţei sale în materie de procedură. În caz contrar, se încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora, "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie".

Pentru toate aceste motive, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/20001 este întemeiată, urmând să o admită.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor sunt neconstituţionale. Excepţia a fost ridicată de Daniel George Subţirelu în Dosarul nr. 7.18/301/2006 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 19 decembrie 2006.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Benke Karoly