Decizie nr. 486 din 23 iunie 2015

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (1) şi (6) şi ale art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Mihail Boldea în Dosarul nr. 1.142/44/2013 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.283D/2014.

2.La apelul nominal se prezintă personal autorul excepţiei. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că partea Statul român, prin reprezentant legal Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a depus la dosar note scrise prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.

4.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia şi reiterează argumentele invocate în faţa Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. În acest sens, susţine că dispoziţiile de lege criticate încalcă egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv şi dreptul de proprietate privată, precum şi condiţiile şi limitele restrângerii exerciţiului unor drepturi. Arată, astfel, că, potrivit Codului de procedură penală din 1968, măsura asigurătorie a sechestrului putea fi contestată oricând, în timp ce dispoziţiile art. 250 alin. (1) şi (6) din Codul de procedură penală instituie un termen de 3 zile, care limitează accesul liber la justiţie. Totodată, în cazul sechestrului dispus de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată, persoana interesată poate face contestaţie numai împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii, iar nu şi cu privire la luarea acesteia. De asemenea, susţine că este necesar să poată fi administrate oricând probe - de exemplu, referitor la prejudiciu -, având în vedere faptul că procesul penal se caracterizează prin dinamism.

5.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă referitor la dispoziţiile art. 250 alin. (1) şi (6) din Codul de procedură penală. Astfel, arată că măsura asigurătorie a fost luată, în speţă, în faza de urmărire penală, astfel încât dispoziţiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, care privesc sechestrul dispus de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată, nu au legătură cu soluţionarea cauzei. Totodată, autorul excepţiei solicită modificarea termenului de exercitare a căii de atac, termen prevăzut de dispoziţiile art. 250 alin. (1) şi (6) din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte critica adusă art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, consideră că este neîntemeiată, deoarece, potrivit alin. (8), (9) şi (10) ale aceluiaşi art. 374, instanţa poate dispune din oficiu readministrarea probelor, respectiv administrarea de probe noi, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, iar părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

6.Prin Încheierea din 28 noiembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1.142/44/2013, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 250 alin. (1) şi (6) şi ale art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Mihail Boldea cu ocazia soluţionării unei cauze penale în care, anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, a fost luată de către procuror măsura asigurătorie a sechestrului, fără a se contesta, anterior datei de 1 februarie 2014, luarea măsurii şi modul de aducere la îndeplinire a acesteia.

7.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 250 alin. (1) şi (6) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (11) şi (12) privind prezumţia de nevinovăţie şi legalitatea pedepsei, ale art. 44 alin. (2) referitor la garantarea şi ocrotirea proprietăţii private în mod egal de lege, precum şi prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 1 privind protecţia proprietăţii din Protocolul nr. 1 la Convenţie, deoarece nu este reglementată o procedură de contestare a măsurilor asigurătorii - dispuse anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală - pe parcursul judecăţii. Dacă, anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, persoana interesată putea contesta oricând măsura asigurătorie instituită, dispoziţiile art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală au limitat această posibilitate, prevăzând un termen de 3 zile care curge de la data comunicării ordonanţei procurorului de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia. Totodată, dacă, potrivit art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, o măsură asigurătorie dispusă de procuror poate fi contestată atât din perspectiva luării, cât şi din perspectiva aducerii sale la îndeplinire, în cazul în care măsura asigurătorie este dispusă de judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, potrivit art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, partea interesată este limitată în dreptul său de a contesta măsura numai cu privire la modul de aducere la îndeplinire a acesteia, fără a avea posibilitatea de a se plânge împotriva măsurii înseşi. În ce priveşte dispoziţiile art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, autorul excepţiei consideră că acestea încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare şi ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 6 paragraful 1 şi 3 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece neagă necesitatea administrării probelor în mod direct şi în contradictoriu de către judecătorul cauzei, putându-se ajunge la situaţia în care acesta să nu mai administreze nicio probă, cercetarea judecătorească fiind golită de conţinut. Astfel, odată cu eliminarea instituţiei prezentării materialului de urmărire penală, inculpatul poate fi condamnat fără să cunoască probele administrate în acuzare şi fără să-şi poată formula apărările necesare. Arată că persoana acuzată trebuie să aibă posibilitatea să conteste, în faza de judecată, declaraţia unui martor dată în faza de urmărire penală. Invocă, în acest sens, hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Kostovski împotriva Olandei - 20 noiembrie 1989, Isgro împotriva Italiei - 19 februarie 1991, Saidi împotriva Franţei - 20 septembrie 1993, Al-Khawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit - 15 decembrie 2001 (paragrafele 157 şi 164), Bobeş împotriva României - 9 iulie 2013 şi Mischie împotriva României - 16 septembrie 2014.

8.Curtea de Apel Braşov - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, arată că dispoziţiile art. 250 alin. (1) şi (6) din Codul de procedură penală reglementează calea de atac cu privire la măsurile asigurătorii, liberul acces la justiţie nepresupunând obligaţia legiuitorului de a prevedea posibilitatea ca respectivele măsuri asigurătorii să poată fi contestate ori de câte ori o parte din proces doreşte acest lucru. Referitor la dispoziţiile art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, consideră că există suficiente garanţii pe parcursul desfăşurării urmăririi penale cu privire la respectarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, legalitatea probelor administrate în faza de urmărire penală fiind analizată de judecător în procedura camerei preliminarii. Prin urmare, posibilitatea părţilor de a solicita să se ia act că nu contestă aceste probe sub aspectul temeiniciei lor, potrivit art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, nu încalcă dreptul părţilor la un proces echitabil, fiind vorba de un drept al acestora ce se pune în dezbatere contradictorie şi asupra căruia decide, în final, instanţa, care poate să readministreze - din oficiu - orice probă necesară aflării adevărului în cauză. În plus, faptul că instanţa readministrează toate probele dacă acestea sunt contestate de părţi nu înseamnă că - dacă părţile nu contestă aceste probe, ci sunt de acord cu temeinicia acestora -, automat, procedura judiciară nu mai are un caracter echitabil, dată fiind posibilitatea ca respectivele probe să fie avute în vedere la pronunţarea soluţiei în cauză.

9.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12.Potrivit încheierii de sesizare, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 250 alin. (1) şi (6) şi ale art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală. În ce priveşte ultimul text de lege, din notele autorului excepţiei, rezultă, însă, că acesta critică numai teza întâi a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, modificate prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Prin urmare, Curtea se va pronunţa numai cu privire la dispoziţiile art. 250 alin. (1) şi (6) şi ale art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:

–Art. 250 alin. (1) şi (6): "(1) Împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.

[...] (6) Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie la acest judecător ori la această instanţă, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii.";

–Art. 374 alin. (7) teza întâi: "Probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti."

13.În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (11) şi (12) referitor la prezumţia de nevinovăţie şi la legalitatea pedepsei, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 44 alin. (2) referitor la garantarea şi ocrotirea proprietăţii private în mod egal de lege şi ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi a prevederilor art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 6 paragraful 1 şi 3 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 1 privind protecţia proprietăţii din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

14.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în cauza de faţă, măsura asigurătorie a fost luată de procuror. Prin urmare, dispoziţiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, care privesc contestaţia împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, nu au legătură cu soluţionarea cauzei. Or, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei." Ţinând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.

15.În ceea ce priveşte critica adusă dispoziţiilor art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată. Potrivit art. 3 din Legea nr. 255/2013, noul Cod de procedură penală se aplică de la data intrării în vigoare, şi anume de la 1 februarie 2014, tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul legii de punere în aplicare, fără a fi, însă, reglementată expres o procedură de contestare a măsurilor asigurătorii dispuse de procuror anterior datei de 1 februarie 2014, alta decât cea instituită de noul Cod de procedură penală. Faptul că art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală limitează posibilitatea contestării măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, prevăzând un termen de 3 zile care curge de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, nu este de natură a afecta constituţionalitatea dispoziţiilor de lege criticate, deoarece stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, atât art. 129, cât şi art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la "condiţiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată urmând a fi prevăzute "numai de lege". Dispoziţiile art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală şi nici accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Impunerea prin lege a unor exigenţe, cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, are o indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire (Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011). În plus, potrivit dispoziţiilor art. 342 alin. (1) din Codul de procedură penală, obiectul procedurii în camera preliminară îl constituie, între altele, şi verificarea legalităţii efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Or, ordonanţa procurorului - prin care acesta a dispus, anterior datei de 1 februarie 2014, măsura asigurătorie a sechestrului, măsură care nu a fost contestată înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală -, este un astfel de act ce poate fi supus cenzurii judecătorului de cameră preliminară.

16.Referitor la dispoziţiile art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3) şi ale art. 24 din Constituţie, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici identice. Astfel, prin Decizia nr. 342 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 3 iunie 2015, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor, statuând, în paragrafele 12-17 din decizia menţionată, că dispoziţiile de lege criticate dispun cu privire la imposibilitatea readministrării ope legis în cursul cercetării judecătoreşti a probelor administrate în cursul urmăririi penale, dar care nu au fost contestate. Curtea a reţinut că autorul excepţiei a criticat aceste prevederi, deoarece probele în discuţie nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. Din această perspectivă, legiuitorul a impus o singură condiţie cu privire la soluţia legislativă aleasă, respectiv absenţa unei manifestări univoce de voinţă a părţii interesate sau a persoanei vătămate de a contesta probele administrate în cursul urmăririi penale. Faptul că instanţa de judecată, nereadministrând probele în condiţiile art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, va ţine seama de ele la judecarea cauzei nu poate fi apreciat ca afectând dreptul la apărare ori dreptul la un proces echitabil al inculpatului, întrucât, potrivit art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, probele nu au o valoare dinainte stabilită de lege, fiind apreciate de organele judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Totodată, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a cristalizat ideea potrivit căreia utilizarea probelor obţinute în faza instrucţiei penale nu contravine art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât timp cât dreptul la apărare a fost respectat (Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunţată în Cauza Saidi împotriva Franţei, paragrafele 43 şi 44, şi Hotărârea din 13 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Bracci împotriva Italiei, paragrafele 51 şi 54.) De aceea, utilizarea unei probe aşa cum a fost administrată în faza de urmărire penală nu poate fi luată în considerare dacă acuzatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii anterioare, să o conteste. Prin urmare, Curtea a reţinut că nu se poate susţine că prin dispoziţiile legale criticate este încălcat dreptul la un proces echitabil, câtă vreme acuzatul, deşi a avut posibilitatea, nu a contestat temeinicia acestor probe. A porni de la premisa administrării părtinitoare a probelor, complinită de nepăsarea acuzatului, nu atrage neconstituţionalitatea unui text, deoarece obiectul acţiunii penale constă în tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, în cadrul unui proces guvernat de principiul aflării adevărului. De altfel, soluţionarea unei cauze penale în baza unei probe nereadministrate de instanţa de judecată în faţa acuzatului nu este incompatibilă în sine cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil, deoarece, în procesul penal, cerinţa ca elementele de probă să fie produse întotdeauna în faţa persoanei acuzate nu este absolută, putând exista situaţii particulare, de excepţie, cu respectarea dreptului persoanei acuzate de a fi avut ocazia adecvată şi suficientă de a contesta proba şi de a solicita refacerea ei sau de a fi participat la administrarea probei (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea din 27 martie 2014, pronunţată în Cauza Matytsina împotriva Rusiei, paragrafele 151-153).

17.Totodată, prin Decizia nr. 342 din 7 mai 2015, anterior citată, Curtea a constatat că, întrucât legalitatea şi temeinicia sunt însuşiri fundamentale ale oricărei probe, care, prin elementele de fapt conţinute, serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei, contribuind la aflarea adevărului în procesul penal, s-ar putea pune în discuţie afectarea dreptului la apărare ori a dreptului la un proces echitabil dacă, în pofida faptului că părţile sau persoana vătămată nu au avut posibilitatea contestării lor în faţa unui judecător anterior cercetării judecătoreşti, probele nu sunt readministrate. Or, dimpotrivă, din perspectiva legalităţii administrării probelor, Curtea a statuat că aceste aspecte pot fi cenzurate, în acord cu art. 342 din Codul de procedură penală, în faţa judecătorului de cameră preliminară, care, potrivit art. 346 alin. (4) din acelaşi cod, va exclude una, mai multe sau toate probele administrate în cursul urmăririi penale. Prin urmare, odată validată legalitatea lor în cadrul procedurii de cameră preliminară, este evident că în faţa judecătorului de fond pot fi puse în discuţie numai aspecte ce ţin de temeinicie referitoare la împrejurări de fapt ce reies din proba contestată şi care, raportat la acuzaţia concretă pentru care a fost dispusă trimiterea în judecată, prezintă relevanţă.

18.Analizând, prin decizia mai sus menţionată, conţinutul normativ al dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că acestea dispun cu privire la nereadministrarea probelor necontestate şi nicidecum cu privire la imposibilitatea contestării lor. Aşa fiind, nimic nu opreşte partea căreia probele avute în vedere îi sunt defavorabile să le conteste din perspectiva temeiniciei - în faza de judecată, imediat după citirea rechizitoriului, dar anterior audierii inculpatului - cerând astfel readministrarea/refacerea lor de către instanţa de judecată în condiţii de publicitate, nemijlocire şi contradictorialitate. Terminologia utilizată de legiuitor are în vedere probele administrate în cursul urmăririi penale care nu au fost contestate. În acest sens, Curtea a reţinut că, potrivit art. 374 alin. (5) din Codul de procedură penală, "preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe", părţile şi persoana vătămată având posibilitatea să conteste probele administrate şi să propună administrarea de probe, indiferent dacă au fost administrate sau nu în faza de urmărire penală. În sfârşit, Curtea a observat că legiuitorul nu a exclus posibilitatea readministrării probelor administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi, întrucât, potrivit art. 374 alin. (8) din Codul de procedură penală, acestea pot fi administrate din oficiu de către instanţă dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Faptul că această posibilitate este atributul exclusiv al instanţei de judecată nu este de natură a afecta în vreun fel dreptul la apărare ori dreptul la un proces echitabil, pentru că, potrivit art. 349 alin. (1) din Codul de procedură penală, "instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii". Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală pronunţată de Curte prin decizia mai sus menţionată, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

19.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Mihail Boldea în Dosarul nr. 1.142/44/2013 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi pentru cauze cu minori.

2.Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar şi constată că dispoziţiile art. 250 alin. (1) şi ale art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 23 iunie 2015.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică