Decizie nr. 718 din 29 octombrie 2015

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 84 din Codul penal din 1969, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 3.408/175/2012 al Tribunalului Alba - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 326D/2015.

2.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. Consideră că textul de lege criticat nu creează discriminare, întrucât persoanele obligate la despăgubiri prin hotărâri civile nu se află în aceeaşi situaţie cu inculpaţii obligaţi la despăgubiri prin hotărârea de condamnare, sens în care invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 741 din 1 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 19 iulie 2010. Arată că al doilea argument al autorului excepţiei se referă la ipoteza în care persoana vătămată exercită acţiunea civilă separat de procesul penal, caz în care nu mai este posibilă revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei pentru neîndeplinirea obligaţiilor civile de către persoana condamnată, ceea ce ar genera discriminare faţă de condamnaţii cu privire la care acţiunea civilă s-a exercitat în cadrul procesului penal. Consideră că este firesc ca anumite soluţii să depindă de voinţa persoanei vătămate, având în vedere că există situaţii în care chiar tragerea la răspundere penală depinde de voinţa persoanei vătămate, care poate aprecia că nu vrea să facă plângere. Şi în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei este vorba de o manifestare de voinţă a persoanei vătămate, care poate renunţa la toate beneficiile care îi sunt acordate prin exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal. Arată că art. 84 din Codul penal din 1969 este o măsură de protecţie pentru victimele care înţeleg să-şi exercite drepturile în cadrul procesului penal şi o măsură prin care acestea pot obţine satisfacţie cu privire la drepturile care le-au fost încălcate. Cu privire la critica referitoare la încălcarea art. 23 alin. (13) din Constituţie, face trimitere tot la Decizia nr. 741 din 1 iunie 2010, prin care Curtea a arătat că există un proces penal care se finalizează printr-o hotărâre de condamnare, iar ceea ce se schimbă ca urmare a revocării suspendării condiţionate este doar modalitatea de individualizare a executării pedepsei.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4.Prin Încheierea din 9 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 3.408/175/2012, Tribunalul Alba - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 84 din Codul penal din 1969. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată cu ocazia soluţionării unei cereri de revocare a suspendării condiţionate a executării pedepsei.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de judecată, în calitate de autoare a excepţiei, susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 84 din Codul penal din 1969 încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi ale art. 23 alin. (13), potrivit căruia "Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală." Arată, astfel, că persoanele condamnate la pedeapsa închisorii cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi obligate, prin hotărârea de condamnare, la plata de despăgubiri civile sunt discriminate în raport cu persoanele care au calitatea de pârâţi în cauzele civile şi care sunt obligate la plata de despăgubiri prin hotărâri civile, dar care, în caz de neexecutare, sunt executate silit, în timp ce persoanele condamnate, dacă nu îndeplinesc obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, riscă închisoarea. În acest sens, invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia discriminare înseamnă a trata diferit, fără o justificare obiectivă şi raţională, persoane aflate în situaţii clar similare, dacă nu se urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit (Hotărârea din 26 iulie 2007, pronunţată în Cauza Cobzaru împotriva României, paragraful 88, şi Hotărârea nr. 2 din 12 iulie 2005, pronunţată în Cauza Moldovan şi alţii împotriva României, paragraful 137). Prin prisma acestei definiţii, instanţa apreciază că, deşi persoanele obligate la plata despăgubirilor civile prin hotărâri penale se află în situaţii similare cu cele obligate la plata de despăgubiri prin hotărâri civile, neîndeplinirea acestor obligaţii le pune pe cele dintâi într-o situaţie de vădită inferioritate, fără o justificare obiectivă şi raţională, atunci când se pune problema unei "sancţiuni" faţă de eventuala stare de pasivitate a celui obligat la plată. Astfel, dacă, în cazul persoanelor condamnate cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, sancţiunea neîndeplinirii obligaţiilor civile duce la revocarea acestui beneficiu şi la executarea în regim de detenţie a pedepsei aplicate, în cazul celor obligaţi prin hotărâri civile, sancţiunea o reprezintă executarea silită potrivit prevederilor Codului de procedură civilă. Mai mult, în cazul celei dintâi categorii de persoane, pe lângă privarea de libertate, se poate dispune şi executarea silită a dispoziţiilor privind obligaţiile civile conţinute în hotărârea de condamnare. Aşadar, deşi izvorul obligaţiilor civile îl constituie, în ambele situaţii, o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, iar răspunderea atrasă pentru comiterea acestei fapte este eminamente de natură civilă, în cazul persoanelor obligate prin hotărâri penale nu se poate spune că, prin revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, se atinge scopul urmărit, respectiv plata obligaţiilor civile şi că între acest scop şi mijloacele folosite, respectiv privarea de libertate a condamnatului, există un raport rezonabil de proporţionalitate, câtă vreme cei obligaţi prin hotărâri civile nu sunt supuşi unor astfel de privaţiuni.

6.De asemenea, consideră că art. 84 din Codul penal din 1969 este discriminatoriu pentru inculpaţii obligaţi prin hotărârea penală la despăgubiri civile şi în raport cu inculpaţii obligaţi prin hotărâre civilă la despăgubiri pentru prejudiciul produs prin infracţiunea care a atras condamnarea. Exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal nu este o obligaţie a celui vătămat prin infracţiune, acesta putând introduce acţiune şi în faţa instanţei civile. Or, în situaţia în care autorul unei infracţiuni cauzatoare de prejudicii care a fost condamnat la pedeapsa închisorii cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, iar, ulterior, printr-o sentinţă civilă este obligat la despăgubiri faţă de victima infracţiunii, nu îşi execută, cu rea-credinţă, obligaţiile civile, acestuia nu i se poate revoca suspendarea executării pedepsei, deoarece textul art. 84 din Codul penal din 1969 se referă în mod explicit la obligaţiile civile "stabilite prin hotărârea de condamnare", trimiterea fiind făcută, evident, la hotărârea penală.

7.În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 23 alin. (13) din Constituţie, instanţa arată că aplicarea dispoziţiilor art. 84 din Codul penal din 1969 are ca efect privarea de libertate a unei persoane ca urmare a neîndeplinirii, cu rea-credinţă, a unor obligaţii de natură civilă care au fost stabilite printr-o hotărâre penală. Încălcarea unei norme de drept penal de către o persoană dă naştere la un raport juridic de conflict între subiectul activ al infracţiunii, pe de o parte, şi stat, ca reprezentant al societăţii, pe de altă parte. Acest raport de drept substanţial, între stat şi infractor, presupune dreptul statului de a folosi acţiunea penală împotriva infractorului, de a-l trage la răspundere penală, de a-i aplica o pedeapsă şi de a-l sili să o execute. Alături de conflictul de drept penal se poate ivi şi un conflict de drept extrapenal, iar când acesta are un caracter civil el poate fi adus în faţa organelor judiciare în vederea obţinerii unei reparaţii pentru vătămare. Astfel, acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect, potrivit art. 19 alin. (1) din Codul de procedură penală, tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale. Şi în vechea reglementare - art. 14 din Codul de procedură penală din 1968 -, acţiunea civilă avea drept obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente. Jurisprudenţa şi doctrina de specialitate au fost unanim de acord că era vorba, şi în acest caz, tot de răspundere civilă delictuală. Prin urmare, rezultă fără echivoc că obligaţiile stabilite în sarcina inculpatului prin hotărârea penală, ca urmare a admiterii acţiunii civile, îşi au izvorul în răspunderea civilă delictuală reţinută de instanţă în sarcina sa. Or, revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei pentru neîndeplinirea acestor obligaţii, fie şi cu rea-credinţă, şi privarea de libertate a persoanei condamnate prin executarea în întregime a pedepsei închisorii, care îşi are izvorul în răspunderea penală, vin în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale invocate care impun ca privarea de libertate a unei persoane să nu poată fi făcută decât ca urmare a unei sancţiuni de natură penală.

8.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 84 din Codul penal din 1969, modificate prin Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006. La 1 februarie 2014, Codul penal din 1969 a fost abrogat prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012. Potrivit celor statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, astfel încât dispoziţiile art. 84 din Codul penal din 1969, deşi abrogate la momentul pronunţării Curţii, sunt supuse controlului de constituţionalitate, întrucât produc efecte juridice în cauză. Textul de lege criticat are următorul cuprins: "Dacă până la expirarea termenului de încercare condamnatul nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, instanţa dispune revocarea suspendării executării pedepsei, afară de cazul când cel condamnat dovedeşte că nu a avut putinţa de a îndeplini acele obligaţii".

12.În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, instanţa de judecată, în calitate de autoare a excepţiei, invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi ale art. 23 alin. (13), potrivit căruia "Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală".

13.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, potrivit doctrinei, suspendarea condiţionată a executării pedepsei, reglementată de Codul penal din 1969 ca măsură de individualizare a reacţiei penale, constă în suspendarea, pe o anumită durată denumită termen de încercare, a executării pedepsei aplicate, cu obligaţia pentru condamnat de a avea o comportare corectă în tot acest timp. Astfel, suspendarea condiţionată a executării pedepsei este o măsură de politică penală bazată pe încrederea în posibilitatea îndreptării condamnatului şi pe punerea lui la încercare în acest scop, fiind destinată să ducă la realizarea scopului pedepsei fără executarea efectivă a acesteia. Realizarea măsurii suspendării condiţionate a executării pedepsei nu se reduce la instituirea ei, prin hotărârea instanţei de judecată, ci presupune desfăşurarea raportului juridic special creat prin dispunerea ei, raport în cadrul căruia condamnatul trebuie să aibă, pe toată durata termenului de încercare, comportamentul care condiţionează realizarea scopului măsurii. Prin hotărârea de suspendare, condamnatul este pus în situaţia de condamnat cu executarea pedepsei suspendată condiţionat şi pe toată durata termenului de încercare are obligaţia specială de a nu săvârşi din nou o infracţiune, sub sancţiunea executării integrale atât a pedepsei a cărei executare este suspendată, cât şi a pedepsei pentru noua infracţiune, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 83 din Codul penal din 1969. De asemenea, condamnatul beneficiar al suspendării este ţinut, potrivit art. 84 din Codul penal din 1969, să-şi îndeplinească obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, având în vedere că art. 81 alin. 5 din acelaşi cod prevede că suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu atrage suspendarea executării obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare. Caracterul condiţionat şi deci provizoriu al suspendării condiţionate a executării pedepsei durează cât termenul de încercare. La expirarea acestuia, situaţia se definitivează, în sensul că încetează obligaţia de a executa atât pedeapsa principală, cât şi pedeapsa accesorie şi eventualele pedepse complementare aplicate. Potrivit art. 86 din Codul penal din 1969, dacă persoana condamnată nu a săvârşit din nou o infracţiune înăuntrul termenului de încercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea suspendării pentru vreuna din cauzele prevăzute în art. 83 şi 84 din Codul penal din 1969, atunci condamnatul este reabilitat de drept, ceea ce înseamnă înlăturarea tuturor consecinţelor condamnării, nu numai a celor penale, dar şi a celor extrapenale, de unde reiese interesul condamnatului de a se îndrepta în cadrul suspendării condiţionate a executării pedepsei, respectând obligaţiile speciale impuse de vechiul Cod penal, şi anume de a nu săvârşi din nou o infracţiune înăuntrul termenului de încercare şi de a îndeplini obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare.

14.Aşadar, nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 23 alin. (13) din Constituţie, în sensul că aplicarea dispoziţiilor art. 84 din Codul penal din 1969 are ca efect privarea de libertate a unei persoane ca urmare a unei sancţiuni de natură extrapenală prin angajarea unei simple răspunderi civile delictuale pe fondul neîndeplinirii unor obligaţii civile stabilite în sarcina sa. Raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii între stat, pe de o parte, şi infractor, pe de altă parte, este un raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să o execute, precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii. Faptul că neîndeplinirea cu rea-credinţă de către condamnatul care beneficiază de suspendarea condiţionată a executării pedepsei a obligaţiilor de natură civilă stabilite prin hotărârea de condamnare atrage pierderea beneficiului suspendării nu schimbă temeiul executării pedepsei, care constă în răspunderea penală a autorului infracţiunii stabilită, ca urmare a finalizării procesului penal, prin hotărârea prin care instanţa a aplicat pedeapsa, ceea ce se schimbă fiind numai modul de executare a acesteia.

15.În ceea ce priveşte critica adusă dispoziţiilor art. 84 din Codul penal din 1969 cu privire la pretinsa încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, Curtea constată că şi aceasta este neîntemeiată. Astfel, potrivit jurisprudenţei Curţii, principiul egalităţii în faţa legii consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015). Or, persoanele condamnate cu privire la care instanţa penală dispune revocarea beneficiului suspendării condiţionate a executării pedepsei pentru neîndeplinirea cu rea-credinţă, până la expirarea termenului de încercare, a obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare nu se află în aceeaşi situaţie cu persoanele care sunt obligate la plata de despăgubiri prin hotărâri civile şi care, în caz de neexecutare, sunt executate silit, în cazul acestora din urmă obligaţiile fiind consecinţa stabilirii unei răspunderi civile. Tratamentul juridic diferenţiat este, prin urmare, justificat şi nu se poate vorbi de existenţa unei discriminări, cu atât mai mult cu cât nu există un drept fundamental la suspendarea condiţionată a executării pedepsei, aceasta reprezentând un beneficiu acordat de legiuitor în anumite condiţii, potrivit politicii sale penale. Prin reglementarea cazului de revocare a suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzut de dispoziţiile de lege criticate, legiuitorul Codului penal din 1969 a urmărit descurajarea persoanelor condamnate care beneficiază de suspendarea condiţionată a executării pedepsei de a se sustrage cu reacredinţă de la executarea obligaţiilor de natură civilă stabilite prin hotărârea de condamnare. În acest sens, sunt exceptaţi de la aplicarea cazului de revocare prevăzut de art. 84 din Codul penal din 1969 condamnaţii care dovedesc că nu au avut putinţa de a îndeplini acele obligaţii.

16.În fine, referitor la ipoteza în care persoana vătămată exercită acţiunea civilă separat de procesul penal, caz în care nu mai este posibilă revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei pentru neîndeplinirea obligaţiilor civile de către persoana condamnată, Curtea reţine că, aşa cum există situaţii în care chiar tragerea la răspundere penală depinde de voinţa persoanei vătămate, care poate să facă sau să nu facă plângere, tot astfel şi alte aspecte ale procesului penal pot să depindă de voinţa persoanei vătămate. Este şi cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei, întrucât şi în această materie produce efecte manifestarea de voinţă a persoanei vătămate, având în vedere că aceasta poate renunţa la beneficiile care îi sunt acordate prin exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal. Textul de lege criticat constituie o măsură de protecţie pentru victimele care înţeleg să-şi exercite drepturile în cadrul procesului penal şi, totodată, o măsură prin care acestea pot obţine satisfacţie cu privire la drepturile care le-au fost încălcate.

17.În acelaşi sens este şi Decizia nr. 741 din 1 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 19 iulie 2010.

18.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 3.408/175/2012 al Tribunalului Alba - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 84 din Codul penal din 1969 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Alba - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 29 octombrie 2015.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

Augustin Zegrean

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică