Decizia nr. 59 din 2 februarie 2017

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (2) din Codul penal cu referire la art. 229 alin. (3) lit. h) din acelaşi act normativ, excepţie ridicată de David-Vasile Ţarălungă în Dosarul nr. 2.010/180/2015 al Judecătoriei Bacău - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 596D/2016.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. În acest sens arată că instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 293 din 28 aprilie 2015, a statuat că, în temeiul art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, legiuitorul stabileşte politica penală a statului şi are dreptul de a reglementa categoria infracţiunilor pedepsite la plângerea prealabilă. În cazul art. 229 alin. (3) din Codul penal distincţia este operată de legiuitor în funcţie de importanţa bunului şi de posibilele consecinţe ce se pot produce în cazul sustragerii unor asemenea bunuri.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4.Prin Încheierea din 21 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.010/180/2015, Judecătoria Bacău - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 229 alin. (3) lit. h) din acelaşi act normativ, excepţie ridicată de David-Vasile Ţarălungă, cu ocazia soluţionării unei cauze penale.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile de lege criticate creează o discriminare între infractorii încadraţi la alin. (1) şi (2) ale art. 299 din Codul penal, pe de-o parte, şi cei încadraţi la art. 229 alin. (3) lit. h) din acelaşi act normativ, pe de altă parte. Apreciază că diferenţierea în cazul acestor fapte ar trebui făcută în funcţie de prejudiciul creat, iar nu în funcţie de bunul sustras.

6.Judecătoria Bacău - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că, atât în vechea reglementare, cât şi în cea actuală, legiuitorul a sancţionat infracţiunea de furt fie în funcţie de împrejurările săvârşirii acesteia, fie în funcţie de natura bunului sustras. Astfel, instanţa observă că legiuitorul a reglementat un regim sancţionator mai sever atunci când acţiunea de sustragere vizează un anumit obiect material. Arată că, în cuprinsul art. 229 alin. (3) din Legea nr. 286/2009 a fost preluat în totalitate conţinutul art. 209 alin. 3 din Codul penal din 1969, legiuitorul stabilind, în continuare, sancţiuni mai drastice decât în cazul celorlalte forme ale infracţiunii de furt. Având în vedere că legiuitorul a înţeles să acorde un standard de protecţie mai ridicat relaţiilor sociale cu privire la protejarea patrimoniului din care fac parte bunurile enumerate expres şi limitativ de lege, raportat la importanţa acestora, instanţa judecătorească apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

7.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8.Guvernul arată că legiuitorul face o distincţie sub aspectul importanţei valorilor sociale ocrotite şi gradul de afectare a acestora, între faptele de furt comise în diverse modalităţi, excluzând pentru unele dintre cazuri posibilitatea împăcării părţilor. Fiind vorba de situaţii diferite, tratamentul juridic nu poate fi decât diferit, astfel că nu se poate invoca încălcarea principiului constituţional al egalităţii în drepturi. În continuare, arată că, potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art. 73, legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului penal, căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, precum şi regulile speciale de procedură şi modalităţile de exercitare a drepturilor procesuale. Totodată, din raţiuni de politică penală, legiuitorul poate stabili infracţiunile la care împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, criteriul de determinare fiind gradul de pericol al infracţiunilor, deci poate admite excepţii de la caracterul oficial al acţiunii penale în cazul unor infracţiuni cu o periculozitate socială redusă, între care şi cele prevăzute de art. 228, art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c) şi art. 230 din Codul penal, prevăzând posibilitatea ca procesul penal să înceteze prin împăcarea părţilor.

9.Avocatul Poporului arată că a transmis punctul său vedere în dosarele Curţii Constituţionale nr. 1.757D/2015 şi nr. 572D/2014, acesta fiind reţinut în Decizia nr. 109 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 22 aprilie 2015, în sensul că dispoziţiile criticate sunt constituţionale.

10.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 231 alin. (2) din Codul penal cu referire la art. 229 alin. (3) lit. h) din acelaşi act normativ. Codul penal a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut:

–Art. 231 alin. (2): „În cazul faptelor prevăzute la art. 228, art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c) şi art. 230, împăcarea înlătură răspunderea penală.“;

–Art. 229 alin. (3) lit. h):

Furtul privind următoarele categorii de bunuri: [...]h) cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani.

13.Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 4 referitor la unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni şi art. 16 referitor la egalitatea în drepturi.

14.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că autorul excepţiei a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. a), e), g) şi i), alin. 3 lit. h) din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 37 lit. a) din Codul penal din 1969. În continuare, Curtea observă că dispoziţiile art. 229 din Codul penal reglementează infracţiunea de furt calificat, la lit. h) al alin. (3) al acestui capitol fiind avută în vedere categoria de bunuri a cablurilor, liniilor, echipamentelor şi instalaţiilor de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii. În reglementarea anterioară, în art. 209 alin. 3 lit. h) era inclusă, de asemenea, în sfera infracţiunii de furt calificat, sustragerea aceloraşi categorii de bunuri. În acest context, Curtea reţine că autorul excepţiei este nemulţumit de faptul că împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală doar în cazul săvârşirii anumitor infracţiuni contra patrimoniului, prevăzute expres de alin. (2) al art. 231 din Codul penal, infracţiunea pentru care acesta este trimis în judecată nefiind una dintre cele enumerate.

15.Curtea observă că, prin Decizia nr. 293 din 28 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436 din 18 iunie 2015, paragrafele 17-21, a constatat că, potrivit art. 159 alin. (1) din Codul penal, împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres. Conform art. 231 alin. (2) din Codul penal, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, în cazul infracţiunilor de furt, prevăzută la art. 228 din Codul penal, furt calificat, în variantele prevăzute la art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal şi furt în scop de folosinţă, prevăzută la art. 230 din Codul penal în vigoare. Acest aspect a constituit un element de noutate în raport cu dispoziţiile Codului penal din 1969, care prevedea, la art. 132 alin. 1 şi 3, împăcarea părţilor ca modalitate de înlăturare a răspunderii penale doar pentru infracţiunile în privinţa cărora acţiunea penală era pusă în mişcare la plângerea penală a persoanei vătămate. Conform acestor din urmă dispoziţii legale, coroborate cu cele ale art. 208-210 din Codul penal din 1969, singurele infracţiuni de furt pentru care putea interveni împăcarea părţilor erau cele prevăzute la art. 210 din acelaşi cod, respectiv furtul săvârşit între soţi ori între rude apropiate sau de către un minor în paguba tutorelui său ori de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta. Prin urmare, Curtea a reţinut că, în actuala reglementare, în cazul tuturor infracţiunilor de furt, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, cu excepţia celor prevăzute la art. 229 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) din Codul penal.

16.Cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că, în limita atribuţiilor sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, dar şi potrivit politicii penale a statului, legiuitorul poate decide, în considerarea importanţei valorilor sociale ocrotite prin normele penale adoptate şi a raporturilor sociale ce se nasc în urma acestor incriminări, pentru care dintre infracţiunile în cazul cărora acţiunea penală este pusă în mişcare din oficiu este posibilă înlăturarea răspunderii penale prin împăcarea părţilor şi pentru care dintre aceste infracţiuni împăcarea părţilor nu este posibilă.

17.Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 16 din Constituţie, Curtea a constatat că nu poate reţine existenţa unei discriminări între persoanele care săvârşesc infracţiunea de furt şi care beneficiază de posibilitatea împăcării, ca modalitate de înlăturare a răspunderii penale, şi persoanele care săvârşesc o altă infracţiune de furt, întrucât acestea se află în situaţii diferite, iar tratamentul juridic diferit instituit de legiuitor în privinţa acestora are la bază criteriul obiectiv al importanţei valorii sociale ocrotite prin norma de incriminare.

18.Curtea apreciază că cele reţinute prin decizia precitată sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte speţa dedusă controlului de constituţionalitate în prezenta cauză.

19.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de David-Vasile Ţarălungă în Dosarul nr. 2.010/180/2015 al Judecătoriei Bacău - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 231 alin. (2) din Codul penal cu referire la art. 229 alin. (3) lit. h) din acelaşi act normativ sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Bacău - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 2 februarie 2017.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu