Decizia nr. 303 din 9 iunie 2020

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, excepție ridicată de Liviu Jișa și de Societatea Tours Claus - S.R.L. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 8.461/117/2017 al Tribunalului Cluj - Secția penală, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 194D/2018.2. La apelul nominal lipsesc autorii excepției. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, făcând trimitere la jurisprudența Curții Constituționale, respectiv la Decizia nr. 96 din 1 martie 2018, paragrafele 19 și 20, Decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015, paragrafele 19 și 24, și Decizia nr. 445 din 22 iunie 2017, paragraful 20.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea penală din 16 ianuarie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 8.461/117/2017, Tribunalul Cluj - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, excepție ridicată de Liviu Jișa și de Societatea Tours Claus - S.R.L. din Cluj-Napoca într-o cauză având ca obiect soluționarea unor contestații referitoare la dispunerea unor măsuri asigurătorii în cursul urmăririi penale, conform art. 250 din Codul de procedură penală.

5.În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că persoanele care sunt urmărite penal pentru săvârșirea unor infracțiuni beneficiază de prezumția de nevinovăție, motiv pentru care ar trebui să fie tratate, din perspectiva ocrotirii dreptului de proprietate privată, la fel ca cele în privința cărora nu a fost dispusă începerea urmăririi penale. În aceste condiții, se susține că posibilitatea și, mai ales, obligativitatea dispunerii față de cele dintâi a unor măsuri asigurătorii sunt de natură a le discrimina în raport cu cea de-a doua categorie de persoane, încălcându-le totodată dreptul de proprietate privată. Se arată că atribute ale dreptului de proprietate privată, astfel cum este reglementat la art. 44 din Constituție, sunt usus, fructus și abusus și că instituirea obligatorie a măsurilor asigurătorii este de natură să încalce toate aceste dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Se subliniază faptul că instituirea măsurilor asigurătorii, conform textului criticat, lipsește suspectul de dreptul de a dispune de bunurile sale, deși acesta beneficiază de prezumția de nevinovăție. Se susține, de asemenea, că obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, fără ca un judecător să poată verifica dacă această măsură se impune cu caracter preventiv, contravine dreptului la un proces echitabil, golind totodată de conținut prezumția de nevinovăție a suspectului. Se arată că, în acest fel, controlul judecătoresc al instituirii măsurii asigurătorii devine o formalitate, instanța neputând verifica, potrivit unor criterii legale, dacă se impune luarea respectivei măsuri. În aceste condiții, se susține că dreptul la un recurs efectiv împotriva măsurii dispuse conform textului criticat, în sensul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, este strict formal și iluzoriu, calea de atac reglementată împotriva acestei măsuri fiind ineficientă. Se mai arată că prevederile art. 11 din Legea nr. 241/2005 conțin o multitudine de inadvertențe, prezentând deficiențe grave de redactare, motiv pentru care încalcă principiul legalității incriminării. Se arată că sintagma „s-a săvârșit o infracțiune“ din cuprinsul textului criticat conduce la concluzia că, pentru a putea fi luate măsurile asigurătorii, este necesar să se constate că a fost săvârșită o infracțiune de evaziune fiscală și, prin urmare, existența tuturor elementelor constitutive ale infracțiunii. Or, în condițiile în care pentru instituirea sechestrului asigurător este suficientă formularea unei plângeri, se susține că textul criticat creează confuzie și o stare de incertitudine pentru orice persoană împotriva căreia este formulată o plângere penală sub aspectul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală, chiar în lipsa unor probe sau a unor indicii temeinice. Pentru aceleași motive, se susține și încălcarea, prin prevederile art. 11 din Legea nr. 241/2005, a dreptului la apărare.

6.Tribunalul Cluj - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este întemeiată. Se susține că, în dezacord cu jurisprudența Curții Constituționale, respectiv cu Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, paragrafele 14-22, Decizia nr. 320 din 17 mai 2016, paragrafele 20-23, și Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, paragrafele 31-33, textul criticat este neconstituțional. Se arată că sintagma „în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune prevăzută de prezenta lege“ din cuprinsul prevederilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 este lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, întrucât, din interpretarea gramaticală a acesteia rezultă că este obligatoriu ca măsurile asigurătorii să fie dispuse doar după constatarea săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală. Cu toate acestea, în practică, măsurile asigurătorii se iau încă din etapa urmăririi penale, atunci când există suspiciuni că a fost săvârșită o infracțiune de evaziune fiscală, aspect ce presupune o încălcare a prezumției de nevinovăție. Se susține, totodată, că o astfel de interpretare și aplicare a prevederilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 încalcă dispozițiile constituționale ale art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

7.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 sunt constituționale, arată că acestea au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate și că își menține punctele de vedere exprimate și reținute de Curtea Constituțională prin deciziile nr. 320 din 17 mai 2016 și nr. 445 din 22 iunie 2017.

9.Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, care are următorul cuprins: „În cazul în care s-a săvârșit o infracțiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.“12. Se susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale ale art. 16 cu privire la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (12) privind legalitatea incriminării, ale art. 24 cu privire la dreptul la apărare și ale art. 44 privind dreptul de proprietate, precum și prevederilor art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un recurs efectiv.

13.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile art. 11 din Legea nr. 241/2005 au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunțate, în acest sens, Decizia nr. 320 din 17 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 18 august 2016, Decizia nr. 445 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 21 noiembrie 2017, și Decizia nr. 96 din 1 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 619 din 18 iulie 2018, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.

14.Prin Decizia nr. 445 din 22 iunie 2017, paragrafele 15-25, Curtea a reținut că măsurile asigurătorii sunt definite drept măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile ce aparțin suspectului, inculpatului, părții responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, a executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a acoperirii despăgubirilor civile. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Potrivit art. 249 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului; în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse, acestea se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate; în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare, măsurile asigurătorii se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părții civile, prin ordonanță motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părții civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-și efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunțării hotărârii definitive în dosarul penal (a se vedea în acest sens și Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, paragraful 14). Prin aceeași decizie Curtea a reținut că măsura asigurătorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate în cuprinsul actului prin care se dispune (ordonanță sau încheiere) îndeplinirea condițiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii și, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul și valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. De asemenea, pentru instituirea sechestrului asigurător nu este necesar ca suspectul sau inculpatul să pregătească ori să realizeze manopere sau activități din care să rezulte că ar intenționa ascunderea bunurilor sale, măsura putând fi dispusă în toate cazurile în care s-a produs un prejudiciu sau legea impune confiscarea specială sau extinsă (a se vedea în acest sens și Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, paragraful 15).

15.Totodată, Curtea a constatat că dispunerea măsurilor asigurătorii și instituirea sechestrului asigurător se fac pe baza valorilor implicate în cauză (valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune) și sunt lăsate, de regulă, la aprecierea organelor judiciare. De la această regulă, Codul de procedură penală și legile speciale prevăd excepții referitoare atât la obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, cât și la imposibilitatea luării măsurilor asigurătorii, acestea din urmă având drept criterii calitatea titularilor și tipul bunurilor. Cu privire la cea dintâi categorie de excepții, dispozițiile art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală stabilesc obligativitatea instituirii sechestrului în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, indiferent dacă aceasta are sau nu desemnat un reprezentant legal și indiferent dacă acesta înțelege să formuleze o cerere de sechestru.

16.Prin aceeași decizie Curtea a mai constatat alte cazuri de instituire obligatorie a sechestrului asigurător, de exemplu la art. 32 din Legea nr. 656/2002, conform căruia luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul săvârșirii oricărei infracțiuni de spălare a banilor sau de finanțare a actelor de terorism; la art. 11 din Legea nr. 241/2005, care prevede obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în situația săvârșirii unei infracțiuni prevăzute de această lege; și la art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000. Analizând obiectul legilor anterior enumerate, precum și particularitățile infracțiunilor în cazul cărora este prevăzută excepția luării obligatorii a măsurilor asigurătorii, Curtea a reținut că reglementarea acestor excepții a fost determinată, în mod special, de importanța relațiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracțiuni și de pericolul social crescut al faptelor incriminate. În fine, Curtea a constatat că norma juridică a cărei neconstituționalitate este invocată obligă organele judiciare la luarea măsurilor asigurătorii în cazul unor infracțiuni ce au un obiect material care poate atinge valori foarte mari și al căror pericol social este, de asemenea, foarte ridicat. Așa fiind, și prejudiciile provocate prin săvârșirea infracțiunilor constau în sume însemnate de bani. În aceste condiții, textul criticat are rolul de a asigura posibilitatea acoperirii parțiale sau totale a pagubelor provocate, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor. Așa fiind, Curtea a reținut că, prin prisma particularităților infracțiunilor reglementate prin Legea nr. 241/2005, obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii apare ca fiind justificată.

17.Cu privire la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a accesului liber la justiție, Curtea, făcând trimitere la Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, precitată, paragraful 30, a observat că indisponibilizarea bunurilor prin luarea măsurilor asigurătorii nu are în vedere drepturi în materie penală în sensul art. 6 din Convenție, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială.

18.De asemenea, Curtea a constatat că, prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 4 aprilie 2016, a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție și a stabilit, cu privire la respectarea, prin textul criticat, a dispozițiilor art. 23 alin. (11) din Constituție, că instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu și preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârșirea unei infracțiuni nu este de natură a încălca prezumția de nevinovăție a proprietarului sau a posesorului acestora, prezumție care subzistă până la constatarea vinovăției acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Tot prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, anterior citată, referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a dispozițiilor constituționale referitoare la proprietatea privată, Curtea a statuat că, până la dovedirea vinovăției în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanța dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, neputând fi astfel reținută încălcarea, prin textul criticat, a dispozițiilor art. 44 alin. (1) și alin. (8) din Constituție și nici ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

19.Totodată, Curtea a constatat că persoanele care săvârșesc infracțiuni dintre cele reglementate prin Legea nr. 241/2005 și cele care săvârșesc alte categorii de infracțiuni, pentru care legea nu prevede obligativitatea dispunerii măsurilor asigurătorii, se află în situații juridice diferite, motiv pentru care nu poate fi reținută existența unei discriminări sub aspectul regimului juridic diferit al luării acestor măsuri. Așa fiind, nu poate fi reținută încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 din Convenție.

20.Referitor la pretinsa încălcare, prin dispozițiile art. 11 din Legea nr. 241/2005, a prevederilor art. 13 din Convenție, prin Decizia nr. 445 din 22 iunie 2017, Curtea a reținut că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât nu vizează dreptul persoanei ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de Convenție au fost încălcate de a se adresa efectiv unei instanțe naționale.

21.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, Curtea reține că atât soluția, cât și considerentele care au fundamentat deciziile mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

22.Distinct de cele reținute prin jurisprudența mai sus invocată, referitor la sensul sintagmei „s-a săvârșit o infracțiune“ din cuprinsul textului criticat, din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 241/2005, în ansamblul prevederilor legale ce reglementează măsurile asigurătorii, Curtea constată că, în contextul analizat, noțiunea de „infracțiune“ este folosită de legiuitor în sens larg, prin aceasta înțelegându-se „faptă prevăzută de legea penală“. Acest din urmă sens rezultă, în mod direct, din natura și modalitatea de reglementare a măsurilor asigurătorii, care, potrivit art. 249 și următoarele din Codul de procedură penală, sunt măsuri ce pot fi dispuse de organele judiciare pe parcursul procesului penal, anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești de condamnare. Așa fiind, dispozițiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 nu pot avea în vedere decât constatarea de către organele judiciare a săvârșirii unei fapte dintre cele incriminate prin actul normativ anterior menționat, anterior pronunțării unei hotărâri de condamnare. Prin urmare, sintagma „s-a săvârșit o infracțiune“ din cuprinsul textului criticat este clară, precisă și previzibilă, întrunind exigențele impuse de principiul legalității incriminării, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituție.

23.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Liviu Jișa și de Societatea Tours Claus - S.R.L. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 8.461/117/2017 al Tribunalului Cluj - Secția penală și constată că dispozițiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Cluj - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 9 iunie 2020.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop