Decizie nr. 830 din 11 octombrie 2012

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată, din oficiu, de Judecătoria Râmnicu Vâlcea - Secţia civilă în Dosarul nr. 2.516/288/2012. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 814D/2012.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.215/2010.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 6 martie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 2.516/288/2012, Judecătoria Râmnicu Vâlcea - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Excepţia a fost ridicată din oficiu de instanţa de judecată într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de suspendare provizorie a executării silite.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că, atât timp cât legea prevede o procedură specială la îndemâna unui debitor urmărit în faza executării silite, accesul la instanţă pe această cale nu poate fi limitat în funcţie de natura creanţei, fără o justificare rezonabilă. Obiectul verificărilor în această procedură sumară, a suspendării provizorii reglementate de art. 403 alin. (4) din Codul de procedură civilă vizează aspecte de nelegalitate a actelor de executare afirmate cu o suficientă aparenţă de temeinicie, care, ignorate, ar produce prejudicii imediate greu reparabile. Legiuitorul a prevăzut, aşadar, posibilitatea concretizării unor asemenea aspecte şi a reglementat un mijloc accesibil de oprire absolut temporară a executării silite tocmai pentru a evita producerea unor astfel de pagube. Criteriul celerităţii şi ritmicităţii încasărilor fiscale trebuie reevaluat în contextul de faţă. Apare ca fiind evident discriminatorie faţă de un debitor de drept comun situaţia în care se regăseşte debitorul fiscal, aceea de a fi obligat să observe îndeplinirea actului contestat cu o rezonabilă aparenţă de temeinicie fără a avea la îndemână remedii adecvate. În final, autorul criticii arată că şi postfactum remediul de restabilire a legalităţii este diferit pentru debitorul fiscal faţă de debitorul de drept comun. De aceea, situaţia de inegalitate în funcţie de natura creanţei, situaţie născută din reglementarea art. 172 din Codul de procedură fiscală, privită prin prisma accesului la o instanţă, nu se justifică obiectiv, astfel încât este discriminatorie.

În consecinţă, instanţa de judecată susţine că dispoziţiile art. 172 alin. (2) din Ordonanţă Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituţionale în raport cu prevederile art. 16 şi 21 din Constituţie.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, face referire la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 172 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007, cu următorul cuprins: "Dispoziţiile privind suspendarea provizorie a executării silite prin ordonanţă preşedinţială prevăzute de art. 403 alin. 4 din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile."

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii, instanţa de judecată invocă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi art. 21 referitor la accesul liber la justiţie.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor criticate, de exemplu, prin Decizia nr. 553 din 9 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 357 din 27 mai 2009, Decizia nr. 248 din 16 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 20 mai 2010, Decizia nr. 894 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 13 august 2010, şi Decizia nr. 1.215 din 5 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 817 din 7 decembrie 2010. În esenţă, Curtea a statuat că nu se poate reţine că dispoziţiile criticate din Codul de procedură fiscală îngrădesc accesul liber la justiţie pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime, garantat de prevederile art. 21 din Constituţie, ci, dimpotrivă, dau posibilitatea părţii interesate de a introduce, în anumite condiţii, contestaţie la executare şi împotriva titlului executoriu. Curtea a reţinut că, la art. 136 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, legiuitorul a prevăzut că, în cazul în care debitorii nu îşi plătesc de bunăvoie obligaţiile fiscale, pentru stingerea acestora organele fiscale competente vor proceda la executarea silită, iar, potrivit art. 141 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, "executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit prevederilor prezentului cod de către organul de executare [...]". Totodată, conform prevederilor art. 141 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, "titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată stabilit de lege sau stabilit de organul competent [...]". Prin urmare, executarea silită este o etapă procedurală ulterioară stabilirii obligaţiilor fiscale prin actul administrativ fiscal (titlul de creanţă fiscală), act administrativ fiscal împotriva căruia debitorul (contribuabilul) poate formula contestaţie în temeiul art. 205 din Codul de procedură fiscală. Mai mult, în temeiul prevederilor art. 215 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, "instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate [...]", ceea ce presupune că executarea silită nu mai poate avea loc. Aşadar, Curtea constată că acest mijloc procedural de contestare a titlului de creanţă conferă garanţii suficiente în sensul efectivităţii dreptului de acces la justiţie, astfel încât măsura procesuală prevăzută de art. 403 alin. 2 din Codul de procedură civilă ar fi de natură doar să genereze tergiversarea executării obligaţiilor fiscale. În temeiul dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul are deplina libertate să reglementeze prin lege norme de procedură, cu condiţia ca acestea să nu fie contrare Constituţiei. Împrejurarea că nu se aplică dispoziţiile referitoare la suspendarea provizorie a executării silite prin ordonanţa preşedinţială, prevăzute la art. 403 alin. 4 din Codul de procedură civilă, nu are semnificaţia încălcării dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, câtă vreme, anterior executării silite, debitorul a putut uza de toate căile legale pentru a stabili cu claritate atât suma datorată, cât şi termenul de plată sau a suspendat chiar, la instanţa competentă, executarea actului administrativ fiscal, beneficiind astfel de suficiente garanţii privind accesul liber la justiţie. Întrucât nu au survenit elemente noi, care să determine reconsiderarea jurisprudenţei în materie, considerentele şi soluţia deciziei menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă, fiind aplicabile, în acelaşi timp, şi criticilor de neconstituţionalitate aduse textului prin raportare la celelalte prevederi constituţionale invocate de autorul excepţiei.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenţei în materie, soluţia şi considerentele deciziilor amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată, din oficiu, de Judecătoria Râmnicu Vâlcea - Secţia civilă în Dosarul nr. 2.516/288/2012.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 11 octombrie 2012.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu