Decizie nr. 524 din 27 iunie 2006

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Şerban Viorel Stănoiu - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent şef

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 90 alin. 2, art. 214 alin. 5 şi art. 224 alineatul ultim din Codul de procedură penală, art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi art. 282 lit. a) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale. Excepţia a fost ridicată de Ioan Lascău în Dosarul nr. 2.122/2005 al Tribunalului Braşov - Secţia penală.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, întrucât apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu contravin textelor din Constituţie invocate ca fiind încălcate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 31 ianuarie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 2.122/2005, Tribunalul Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 90 alin. 2, art. 214 alin. 5 şi art. 224 alineatul ultim din Codul de procedură penală, art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi art. 282 lit. a) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale. Excepţia a fost ridicată de Ioan Lascău, trimis în judecată într-un dosar în care este inculpat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de texte din actele normative criticate.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţin următoarele:

–art. 90 alin. 2 şi art. 214 alin. 5 din Codul de procedură penală contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (2) şi (3), precum şi ale art. 11 şi 20 din Constituţie, raportate la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, art. 90 alin. 2 este contrar dreptului la un proces echitabil în materie penală, întrucât permite ca probele ce stau la baza soluţionării conflictului de drept penal să fie obţinute de alte organe judiciare penale în cadrul unor proceduri caracterizate prin principii şi reguli specifice; condiţia "dacă legea prevede aceasta" "alimentează inechităţile în domeniul penal, autorizând un amestec inadmisibil al procedurilor administrative în procedurile penale", şi "este inutilă"; pune la îndoială legalitatea utilizării mijloacelor de probă obţinute în alte proceduri; potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului privind aplicarea art. 6 din Convenţie, "utilizarea mijloacelor de probă obţinute prin constrângere în cadrul procedurilor administrative de control aduce atingere caracterului echitabil al procedurii penale ulterioare, prin încălcarea dreptului de a nu contribui la propria incriminare" şi delimitează "obţinerea mijloacelor de probă în procedurile administrative de folosirea lor ulterioară în procedurile penale"; procedurile prevăzute de art. 90 alin. 2 coroborat cu art. 214 din Codul de procedură penală nu prezintă caracteristicile unei proceduri preliminare, în sensul art. 21 alin. (3) din Constituţie, pentru a legitima folosirea proceselor-verbale şi a actelor de constatare, fără nicio delimitare, în procesul penal declanşat ulterior. În consecinţă, se arată că, pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, înscrisurile menţionate de art. 90 alin. 2 din Codul de procedură penală pot avea doar valoare de informaţii pentru organele de urmărire penală, iar nu valoare de mijloace de probă în procesul penal, şi nu pot "influenţa în niciun fel soluţionarea procesului penal, care trebuie să depindă exclusiv de acte de procedură întocmite de organe judiciare penale, cu respectarea garanţiilor pe care nu le poate oferi decât un proces penal legal declanşat";

–art. 224 alineatul ultim din Codul de procedură penală încalcă art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi dispoziţiile constituţionale ale art. 11 şi 20, raportate la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât eludează garanţiile procesuale recunoscute acuzatului în procesul penal;

–art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 încalcă art. 23 alin. (12) din Constituţie, precum şi prevederile constituţionale ale art. 11 şi 20, raportate la art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin aceea că nu individualizează în mod concret "situaţii de incompatibilitate, natura lor juridică, morală, socială etc., conţinutul concret, sediul lor de reglementare". Totodată, textul de lege criticat nu îndeplineşte cerinţele de previzibilitate şi accesibilitate pe care trebuie să le îndeplinească o lege;

–art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2000 încalcă art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (2) şi (3) din Constituţie, precum şi dispoziţiile constituţionale ale art. 11 şi 20, raportate la art. 6 din Convenţie, deoarece "în fapt organul de urmărire penală şi partea acuzatoare în faza de judecată" nu respectă cerinţele "imparţialităţii şi ale caracterului obiectiv ce ar trebui să caracterizeze mijloacele de probă cu caracter ştiinţific" şi nici principiile contradictorialităţii şi al dreptului la apărare;

–art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 nu îndeplineşte condiţiile privind caracterul accesibil şi previzibil al legii, contravenind astfel art. 23 alin. (12) din Constituţie şi dispoziţiilor constituţionale ale art. 11 şi 20, raportate la art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

–art. 282 lit. a) din Legea nr. 31/1990 încalcă art. 23 alin. (11) din Constituţie, precum şi dispoziţiile constituţionale ale art. 11 şi 20, raportate la art. 6 paragraful 2 din aceeaşi convenţie, întrucât instituie "o prezumţie de culpabilitate ce intră în contradicţie cu prezumţia de nevinovăţie recunoscută acuzatului în procesul penal", precum şi pentru că "sarcina probei este transferată asupra persoanei acuzate de săvârşirea infracţiunii, în condiţiile în care, în baza prezumţiei de nevinovăţie, sarcina probei aparţine urmăritorului".

Tribunalul Braşov - Secţia penală apreciază că textele de lege criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate ca fiind încălcate. Astfel: în legătură cu art. 90 alin. 2 şi art. 214 alin. 5 din Codul de procedură penală, nu se poate susţine că procesele-verbale şi actele de constatare încheiate de alte organe decât cele judiciare penale ar conduce la un "amestec inadmisibil al procedurilor administrative în procedurile penale", întrucât împotriva acestora se poate formula contestaţie pe cale administrativă sau la instanţa de judecată, iar persoana ce se consideră lezată în drepturile sale beneficiază de două grade de jurisdicţie; în procesul deliberării, "judecătorul represiv" îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, şi nu prin raportarea exclusivă la procesele-verbale şi actele de constatare întocmite de alte organe, cu competenţă specială; art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 "este clar sub aspectul tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare incompatibile cu funcţia, însărcinarea sau atribuţia, în scopul obţinerii de bani"; art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 nu conduce automat la ideea că specialiştii numiţi de către procurorul-şef al DNA nu pot fi imparţiali şi obiectivi, imparţialitatea acestora fiind prezumată, iar valoarea probantă a mijloacelor de probă este apreciată de judecător prin evaluarea şi coroborarea întregului probatoriu, părţile putând contesta raportul tehnico-ştiinţific; art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 foloseşte termenul de "infracţiune" generic, pentru a acoperi multitudinea de "infracţiuni bază" din care pot proveni bunurile; art. 282 lit. a) din Legea nr. 31/1990, ca orice normă de incriminare, prevede conţinutul constitutiv al infracţiunii, care cuprinde condiţiile obiective şi subiective în care fapta devine infracţiune.

În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată, deoarece: probele în legătură cu care dispun art. 90 alin. 2, art. 214 alin. 5 şi art. 224 alineatul ultim din Codul de procedură penală nu au o valoare dinainte stabilită, aprecierea lor făcându-se cu prilejul examinării tuturor probelor administrate şi oricare dintre acestea poate fi contestată în cursul procesului; art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 nu este de natură să încalce prevederile constituţionale şi jurisprudenţa europeană în ceea ce priveşte imparţialitatea justiţiei sau echitatea procesului penal; art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 este suficient de clar, legiuitorul optând pentru determinarea generică a situaţiilor tocmai pentru că, dacă ar fi fost enumerate cazurile, ar fi creat un text greoi şi limitativ; art. 23 lit. c) din Legea nr. 656/2002 reflectă pe deplin cerinţele europene şi internaţionale în materie; art. 282 lit. a) din Legea nr. 31/1990 nu încalcă prezumţia de nevinovăţie, care trebuie interpretată în sensul că organele judiciare nu desfăşoară proceduri specifice de tragere la răspundere a infractorului decât dacă vor constata în speţa respectivă forma de vinovăţie cerută de lege.

Avocatul Poporului apreciază că prevederile de lege criticate sunt constituţionale. Astfel, art. 90 alin. 2, art. 214 alin. 5 şi art. 224 alineatul ultim din Codul de procedură penală, precum şi art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 nu aduc atingere: dreptului părţilor la un proces echitabil, câtă vreme procesele-verbale şi constatările tehnico-ştiinţifice făcute de alte organe decât cele de urmărire penală sau de instanţa de judecată "pot fi combătute cu orice alte probe propuse de părţi, în condiţiile art. 67 alin. 1 din Codul de procedură penală"; unicităţii şi imparţialităţii justiţiei, principiului independenţei judecătorilor, întrucât instanţa de judecată este cea care apreciază asupra concludenţei şi utilităţii probelor, care nu au, conform art. 63 alin. 2 teza întâi din acelaşi cod, valoare dinainte stabilită. În temeiul art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie, competenţa stabilirii procedurii şi a căilor de atac în faţa instanţelor de judecată aparţine legiuitorului. De asemenea, mai arată că, în legătură cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, a art. 282 lit. a) din Legea nr. 31/1990 şi a art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, Curtea Constituţională nu este competentă să se pronunţe, întrucât criticile formulate vizează modul de interpretare şi aplicare a legii.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile reprezentantului Ministerului Public, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 90 alin. 2, art. 214 alin. 5 şi art. 224 alineatul ultim din Codul de procedură penală, art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi ale art. 282 lit. a) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale. Textele de lege criticate prevăd:

–Art. 90 alin. 2, art. 214 alin. 5 şi art. 224 alineatul ultim din Codul de procedură penală:

● art. 90 alin. 2, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 141/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996: "De asemenea, sunt mijloace de probă procesele-verbale şi actele de constatare, încheiate de alte organe, dacă legea prevede aceasta.";

● art. 214 alin. 5: "Procesele-verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de probă.";

● art. 224 alineatul ultim: "Procesul-verbal prin care se

constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui

mijloc de probă.";

–Art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, în redactarea cuprinsă în art. X pct. 1 al titlului XVI din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005: "Constatarea tehnico-ştiinţifică efectuată din dispoziţia scrisă a procurorului de specialiştii prevăzuţi la alin. (1) constituie mijloc de probă, în condiţiile legii.";

–Art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000: "Sunt pedepsite cu închisoarea de la 1 la 5 ani următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite:

a)efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană ori încheierea de tranzacţii financiare, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării sale.";

–Art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 12 decembrie 2002: "Constituie infracţiunea de spălare a banilor şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani: [...] c) dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni. [...]";

–Art. 282 lit. a) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004: "Se pedepsesc cu închisoare de la 3 ani la 12 ani persoanele vinovate de bancrută frauduloasă, constând în una dintre următoarele fapte:

a)falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor societăţii ori ascunderea unei părţi din activul societăţii, înfăţişarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrul societăţii, în alt act ori în situaţiile financiare a unor sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârşită în vederea diminuării aparente a valorii activelor;".

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, urmează a se reţine următoarele:

I. În legătură cu neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 90 alin. 2, art. 214 alin. 5 şi art. 224 alineatul ultim din Codul de procedură penală, potrivit cărora, dacă legea prevede aceasta, procesele-verbale şi actele de constatare încheiate de alte organe (decât organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată), precum şi procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare constituie mijloace de probă, se invocă încălcarea următoarelor texte din Constituţie: art. 21 alin. (3) referitor la dreptul părţilor la un proces echitabil şi soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil; art. 124 alin. (2) care stabileşte că justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi şi alin. (3) privind independenţa judecătorilor; art. 11 privitor la "Dreptul internaţional şi dreptul intern"; art. 20 privind "Tratatele internaţionale privind drepturile omului". Se invocă şi încălcarea art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la "Dreptul la un proces echitabil."

În esenţă, se susţine că textele de lege criticate contravin prevederilor constituţionale şi convenţionale menţionate, deoarece permit "utilizarea mijloacelor de probă obţinute prin constrângere în cadrul procedurilor administrative de control", ceea ce "aduce atingere caracterului echitabil al procedurii penale ulterioare, prin încălcarea dreptului de a nu contribui la propria incriminare", delimitează "obţinerea mijloacelor de probă în procedurile administrative de folosirea lor ulterioară în procedurile penale" şi eludează garanţiile procesuale recunoscute acuzatului în procesul penal. În consecinţă, se consideră că, pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, înscrisurile menţionate de art. 90 alin. 2 din Codul de procedură penală pot avea doar valoare de informaţii pentru organele de urmărire penală, iar nu valoare de mijloace de probă în procesul penal, şi nu pot "influenţa în nici un fel soluţionarea procesului penal, care trebuie să depindă exclusiv de acte de procedură întocmite de organe judiciare penale, cu respectarea garanţiilor pe care nu le poate oferi decât un proces penal legal declanşat".

Analizând aceste susţineri, Curtea constată că aceste critici sunt neîntemeiate şi urmează a fi respinse. Aceasta, deoarece împotriva înscrisurilor menţionate de textele din Codul de procedură penală enunţate se poate formula contestaţie ce se soluţionează atât pe cale administrativă de către organul competent, cât şi de către o instanţă de judecată independentă şi imparţială, instituită de lege, iar persoana ce se consideră lezată în drepturile sale beneficiază de două grade de jurisdicţie. De asemenea, în procesul deliberării, judecătorul verifică şi evaluează materialul probator şi îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea şi aprecierea probelor, şi nu prin raportarea exclusivă la procesele-verbale şi actele de constatare întocmite de alte organe, cu competenţă specială. Aşadar, judecata se desfăşoară de către o instanţă independentă şi imparţială, în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate, iar judecătorul îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat, verificând, evaluând şi coroborând probele, astfel că informaţiile culese imediat după săvârşirea faptei reclamate, în măsura obţinerii lor legale, nu pot crea în mod concret riscul unui abuz de procedură.

Pentru aceleaşi considerente, Curtea respinge şi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2000 care, în opinia autorului, nu respectă cerinţele "imparţialităţii şi ale caracterului obiectiv ce ar trebui să caracterizeze mijloacele de probă cu caracter ştiinţific" şi nici principiile contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, fiind contrare dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate şi cu privire la textele din Codul de procedură penală anterior analizate.

II. În legătură cu art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, care, în opinia autorului excepţiei, este neconstituţional întrucât nu individualizează în mod concret "situaţii de incompatibilitate, natura lor juridică, morală, socială etc., conţinutul concret, sediul lor de reglementare" şi nici nu îndeplineşte condiţiile privind caracterul previzibil şi accesibil al legii, se invocă încălcarea art. 23 alin. (12) din Constituţie, potrivit căruia "Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii", şi art. 7 din Convenţie - Nici o pedeapsă fără lege, coroborat cu art. 11 şi 20 din Constituţie. Art. 12 lit. a) din legea criticată pedepseşte cu închisoarea efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană ori încheierea de tranzacţii financiare, prin utilizarea informaţiilor obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării sale şi dacă aceste fapte sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite. Curtea constată că acest text stabileşte toate elementele constitutive ale infracţiunii comise, astfel că nu poate reţine contrarietatea lui faţă de dispoziţiile din Constituţie şi din Convenţie enunţate.

III. În opinia autorului excepţiei, art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 contravine art. 23 alin. (12) din Constituţie şi art. 7 din Convenţie, coroborat cu art. 11 şi 20 din Constituţie, întrucât condiţiile privind caracterul accesibil şi previzibil al legii nu sunt îndeplinite. Curtea constată că şi aceste susţineri urmează a fi înlăturate, deoarece termenul de "infracţiune" este folosit de legiuitor generic pentru a acoperi multitudinea de "infracţiuni bază" din care pot proveni bunurile.

IV. În legătură cu art. 282 lit. a) din Legea nr. 31/1990, care pedepseşte cu închisoare persoanele vinovate de bancrută frauduloasă, constând în falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor societăţii ori ascunderea unei părţi din activul societăţii, înfăţişarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrul societăţii, în alt act ori în situaţiile financiare a unor sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârşită în vederea diminuării aparente a valorii activelor, autorul excepţiei susţine că încalcă art. 23 alin. (11) din Constituţie, potrivit căruia "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată", şi art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin raportare la prevederile constituţionale ale art. 11 şi 20. Cu privire la aceste susţineri, Curtea constată că textul de lege criticat stabileşte, ca orice normă de incriminare, conţinutul constitutiv al infracţiunii, adică condiţiile obiective şi subiective în care fapta devine infracţiune. Aşa fiind, şi excepţia de neconstituţionalitate a art. 282 lit. a) din Legea nr. 31/1990 urmează să fie respinsă.

Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d), şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 90 alin. 2, art. 214 alin. 5 şi art. 224 alineatul ultim din Codul de procedură penală, art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi ale art. 282 lit. a) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, excepţie ridicată de Ioan Lascău în Dosarul nr. 2.122/2005 al Tribunalului Braşov - Secţia penală.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 27 iunie 2006.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent şef,

Gabriela Dragomirescu