Decizie nr. 361 din 7 mai 2015

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218-222 şi art. 241 alin. (1^1) lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ala Hani Khalil Hassan în Dosarul nr. 445/42/2014 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 228D/2015.

2.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Se prezintă traducător autorizat pentru limba arabă, domnul Dalati Bassam.

3.Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, susţine că prevederile de lege criticate sunt constituţionale. În acest sens, arată că legiuitorul nu a prevăzut o durată maximă a arestului la domiciliu în camera preliminară şi în cursul judecăţii în prima instanţă, însă, spre deosebire de alte măsuri preventive care au fost declarate neconstituţionale pentru aspectul nereglementării atât a termenelor, cât şi a duratei maxime pentru care pot fi dispuse, în cazul măsurii preventive a arestului la domiciliu sunt prevăzute termenele pentru care se poate lua, cu posibilitatea prelungirii pentru acelaşi termen maxim. Deci durata nu este determinată, însă este determinabilă prin aritmetica termenelor stabilite, în funcţie de contextul fiecărei cauze şi ţinând seama de dispoziţiile legale, respectiv posibilitatea judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată de a dispune această măsură pentru o perioadă de 30 de zile, de a o prelungi pentru o perioadă tot de 30 de zile, iar, în măsura în care dosarul ajunge în faţa acestor magistraţi cu măsura arestului la domiciliu deja dispusă, obligaţia acestora de a verifica, în situaţia judecătorului de cameră preliminară din 30 în 30 de zile, iar în cazul judecătorului de fond din 60 în 60 de zile, această măsură preventivă. Aceste dispoziţii legale care reprezintă obligaţii ale instanţelor şi care vor funcţiona automat, iar, în măsura în care nu vor funcţiona, va interveni încetarea de drept a măsurii, coroborat cu durata stabilită a acestei măsuri, fac determinabilă durata pe care se poate lua această măsură preventivă. Din acest punct de vedere reprezentantul Ministerului Public apreciază că nu este încălcat dreptul la un proces echitabil. Cât priveşte dreptul la viaţa intimă, familială şi privată şi dreptul la învăţătură, arată că magistraţii pot, la solicitarea celor interesaţi, să dispună în cazul arestului la domiciliu, posibilitatea părăsirii acestui domiciliu pentru urmarea unor cursuri, pregătirea profesională şi altele, existând dispoziţii legale exprese în acest sens. În fine, arată că, în camera preliminară, durata acesteia, potrivit dispoziţiilor legale, este de maximum 60 de zile, în consecinţă, ştiind că o durată a arestului la domiciliu nu poate depăşi 30 de zile, în condiţiile unei durate procesuale de maximum 60 de zile, nu este dificil a se determina durata pe care se poate dispune această măsură în camera preliminară, aşa încât susţine că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din data de 5 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 445/42/2014, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, judecătorul de cameră preliminară, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218-222 şi art. 241 alin. (1^1) lit. a) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Ala Hani Khalil Hassan, în procedura de cameră preliminară, la termenul intermediar stabilit de către judecătorul de cameră preliminară pentru verificarea, din oficiu, a legalităţii şi temeiniciei măsurilor preventive.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că textele de lege criticate, prin faptul că nu stabilesc o durată maximă a arestului la domiciliu în procedura de cameră preliminară şi de judecată în primă instanţă, sunt contrare dispoziţiilor constituţionale referitoare la dreptul părţilor la un proces echitabil, la libertatea individuală, libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, dreptul la învăţătură, accesul la cultură şi restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Astfel, prin neprecizarea duratei maxime pentru care se poate dispune măsura arestului la domiciliu, atât în procedura de cameră preliminară, cât şi în cursul judecăţii, măsura preventivă tinde să devină o măsură executorie şi, pe cale de consecinţă, dispoziţiile art. 241 alin. (1^1) lit. a) din Codul de procedură penală sunt lipsite de previzibilitate şi devin ineficiente, fapt de natură a determina încălcarea dreptului la un proces echitabil. De asemenea, prin posibilitatea de a dispune măsura preventivă pe o durată nelimitată în timp, se încalcă şi accesul la învăţătură al inculpatului, acesta neputându-şi termina studiile de master.

6.Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, judecătorul de cameră preliminară, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. În acest sens, arată că măsurile preventive sunt reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă [art. 202 alin. (4) lit. a)-e) din Codul de procedură penală], în cazul arestului la domiciliu nefiind reglementate nici termenele şi nici durata maximă pe care această măsură poate fi luată sau dispusă de judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, după sesizarea acesteia din urmă, prin rechizitoriu. În continuare, analizând conţinutul legal al instituţiei arestului la domiciliu, judecătorul de cameră preliminară apreciază că această măsură preventivă constituie o ingerinţă în dreptul fundamental la libertatea individuală, garantat de art. 23 din Constituţie, constituind, în fapt, o măsură intruzivă ce poate afecta şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată [art. 221 alin. (1) şi (2) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală], dreptul la învăţătură, inclusiv prin învăţământul superior şi alte forme de instrucţie şi perfecţionare, dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii, libertatea economică şi alte activităţi similare [art. 221 alin. (6) din Codul de procedură penală]. Consideră că ingerinţa analizată nu este proporţională cu cauza care a determinat-o, respectiv asigurarea instrucţiei penale, întrucât nu asigură un just echilibru între interesul public şi cel individual, atâta timp cât poate fi dispusă pe o perioadă nelimitată în timp, deşi, potrivit principiului proporţionalităţii, reglementat de art. 53 din Constituţie, restrângerea exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale are caracter excepţional, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. În concluzie, consideră că neprecizarea unei durate maxime pentru care se poate dispune măsura arestului la domiciliu, în procedura de cameră preliminară, respectiv în cursul judecăţii, încalcă dispoziţiile art. 21, art. 23, art. 25, art. 26, art. 32 şi art. 53 din Constituţie şi, indirect, atrage ineficienţa dispoziţiilor art. 241 alin. (1^1) lit. a) din Codul de procedură penală ce reglementează cazurile în care se constată încetarea de drept a acestei măsuri preventive.

7.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

8.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

9.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

10.Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 218-222 şi art. 241 alin. (1^1) lit. a) din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut:

Art. 218: "Condiţiile generale de luare a măsurii arestului la domiciliu

Art. 218. - (1) Arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 223 şi luarea acestei măsuri este necesară şi suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile prevăzute la art. 202 alin. (1).

(2)Aprecierea îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (1) se face ţinându-se seama de gradul de pericol al infracţiunii, de scopul măsurii, de sănătatea, vârsta, situaţia familială şi alte împrejurări privind persoana faţă de care se ia măsura.

(3)Măsura nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul faţă de care există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit o infracţiune asupra unui membru de familie şi cu privire la inculpatul care a fost anterior condamnat definitiv pentru infracţiunea de evadare.

(4)Persoanei faţă de care s-a dispus măsura arestului la domiciliu i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83, dreptul prevăzut la art. 210 alin. (1) şi (2), dreptul de acces la asistenţă medicală de urgenţă, dreptul de a contesta măsura şi dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care persoana nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal."

Art. 219: "Luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de drepturi şi libertăţi

Art. 219. - (1) Judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune, la propunerea motivată a procurorului, arestul la domiciliu al inculpatului.

(2)Procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi propunerea prevăzută la alin. (1) împreună cu dosarul cauzei.

(3)Judecătorul de drepturi şi libertăţi, sesizat conform alin. (1), fixează termen de soluţionare în camera de consiliu în termen de 24 de ore de la înregistrarea propunerii şi dispune citarea inculpatului.

(4)Neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de drepturi şi libertăţi să soluţioneze propunerea înaintată de procuror.

(5)Judecătorul de drepturi şi libertăţi îl audiază pe inculpat atunci când acesta este prezent.

(6)Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii.

(7)Judecătorul de drepturi şi libertăţi admite sau respinge propunerea procurorului prin încheiere motivată.

(8)Dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală, în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de formulare a contestaţiei.

(9)Judecătorul de drepturi şi libertăţi care respinge propunerea de arestare preventivă a inculpatului poate dispune, prin aceeaşi încheiere, luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) şi c), dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege."

Art. 220: "Luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată

Art. 220. - (1) Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu.

(2)Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, sesizată conform alin. (1), dispune citarea inculpatului. Audierea inculpatului este obligatorie dacă acesta se prezintă la termenul fixat.

(3)Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii.

(4)Dispoziţiile art. 219 alin. (4), (7) şi (9) se aplică în mod corespunzător."

Art. 221: "Conţinutul măsurii arestului la domiciliu

Art. 221. - (1) Măsura arestului la domiciliu constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta.

(2)Pe durata arestului la domiciliu, inculpatul are următoarele obligaţii:

a)să se prezinte în faţa organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată ori de câte ori este chemat;

b)să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu alţi participanţi la comiterea infracţiunii, cu martorii ori experţii, precum şi cu alte persoane stabilite de organul judiciar.

(3)Judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată poate dispune ca pe durata arestului la domiciliu inculpatul să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere.

(4)În cuprinsul încheierii prin care se dispune măsura sunt prevăzute în mod expres obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care îi revin, măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive.

(5)Pe durata măsurii, inculpatul poate părăsi imobilul prevăzut la alin. (1) pentru prezentarea în faţa organelor judiciare, la chemarea acestora.

(6)La cererea scrisă şi motivată a inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere, îi poate permite acestuia părăsirea imobilului pentru prezentarea la locul de muncă, la cursuri de învăţământ sau de pregătire profesională ori la alte activităţi similare sau pentru procurarea mijloacelor esenţiale de existenţă, precum şi în alte situaţii temeinic justificate, pentru o perioadă determinată de timp, dacă acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatului.

(7)În cazuri urgente, pentru motive întemeiate, inculpatul poate părăsi imobilul, fără permisiunea judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată, pe durata de timp strict necesară, informând imediat despre aceasta instituţia, organul sau autoritatea desemnată cu supravegherea sa şi organul judiciar care a luat măsura arestului la domiciliu ori în faţa căruia se află cauza.

(8)Copia încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată prin care s-a luat măsura arestului la domiciliu se comunică, de îndată, inculpatului şi instituţiei, organului sau autorităţii desemnate cu supravegherea sa, organului de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte acesta, serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor şi organelor de frontieră.

(9)Instituţia, organul sau autoritatea desemnate de organul judiciar care a dispus arestul la domiciliu verifică periodic respectarea măsurii şi a obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii.

(10)Pentru supravegherea respectării măsurii arestului la domiciliu sau a obligaţiilor impuse inculpatului pe durata acesteia, organul de poliţie poate pătrunde în imobilul unde se execută măsura, fără învoirea inculpatului sau a persoanelor care locuiesc împreună cu acesta.

(11)În cazul în care inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura arestului la domiciliu sau obligaţiile care îi revin ori există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, poate dispune înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege."

Art. 222: "Durata arestului la domiciliu

Art. 222

(1)În cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile.

(2)Arestul la domiciliu poate fi prelungit, în cursul urmăririi penale, numai în caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile.

(3)În cazul prevăzut la alin. (2), prelungirea arestului la domiciliu poate fi dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.

(4)Judecătorul de drepturi şi libertăţi este sesizat în vederea prelungirii măsurii de către procuror, prin propunere motivată, însoţită de dosarul cauzei, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.

(5)Judecătorul de drepturi şi libertăţi, sesizat potrivit alin. (4), fixează termen de soluţionare a propunerii procurorului, în camera de consiliu, mai înainte de expirarea duratei arestului la domiciliu şi dispune citarea inculpatului.

(6)Participarea procurorului este obligatorie.

(7)Judecătorul de drepturi şi libertăţi admite sau respinge propunerea procurorului prin încheiere motivată.

(8)Dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală, în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de formulare a contestaţiei.

(9)Durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile.

(10)Durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu nu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale.

(11)Dispoziţiile art. 219 alin. (4)-(6) se aplică în mod corespunzător."

Art.l 241 alin. (1^1) lit. a): "Încetarea de drept a măsurilor preventive [...]

(1^1)Arestarea preventivă şi arestul la domiciliu încetează de drept:

a)în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii în primă instanţă, la împlinirea duratei maxime prevăzute de lege;".

11.În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 21 privind dreptul părţilor la un proces echitabil, art. 23 referitor la libertatea individuală, art. 25 privind libera circulaţie, art. 26 relativ la viaţa intimă, familială şi privată, art. 32 referitor la dreptul la învăţătură, art. 33 privind accesul la cultură şi art. 53 relativ la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

12.Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin rechizitoriul nr. 6/D/P/2012 emis la data de 30 mai 2014 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Biroul Teritorial Dâmboviţa, alături de alţi 27 de inculpaţi, persoane fizice, cetăţeni români şi cetăţeni străini, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, autor al excepţiei de neconstituţionalitate, Ala Hani Khalil Hassan, plasat în arest la domiciliu. Cauza s-a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. 445/42/2014 din data de 30 mai 2014, la data invocării excepţiei de neconstituţionalitate dosarul aflându-se în procedura de cameră preliminară, în sensul că încheierea pronunţată în camera de consiliu la data de 27 octombrie 2014, prin care s-a dispus începerea judecăţii, nu a rămas definitivă, întrucât s-au formulat contestaţii cu privire la aceasta, în temeiul art. 347 din Codul de procedură penală, de către o parte dintre inculpaţi, printre care şi autorul excepţiei de neconstituţionalitate. De asemenea, Curtea observă că durata arestului la domiciliu al autorului excepţiei de neconstituţionalitate până la data termenului intermediar din 2 februarie 2015 stabilit de către judecătorul de cameră preliminară pentru verificarea, din oficiu, a legalităţii şi temeiniciei măsurilor preventive, termen la care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, a fost de 10 luni. În aceste condiţii, Curtea reţine că, deşi art. 343 din Codul de procedură penală stabileşte că durata procedurii în cameră preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanţă, întrucât, potrivit art. 347 alin. (1) din acelaşi cod, procurorul şi inculpatul pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5), dispuse de judecătorul de cameră preliminară, şi ţinând cont de faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 5 din 8 decembrie 2014, pronunţată în recurs în interesul legii, a statuat că în materia contestaţiei reglementate de art. 347 din Codul de procedură penală se instituie efectul suspensiv al acesteia, contestaţia declarată în termen fiind suspensivă de executare [conform art. 425^1 alin. (4) din Codul de procedură penală, la soluţionarea contestaţiei dispoziţiile art. 416 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător], procedura în camera preliminară s-a prelungit peste termenul prevăzut de lege. Aşa încât suspendarea începerii judecăţii prin exercitarea căii de atac a contestaţiei a avut drept consecinţă prelungirea fazei procesuale a camerei preliminare până la momentul soluţionării contestaţiei formulate în temeiul art. 347 din Codul de procedură penală şi al rămânerii definitive a încheierii atacate pe calea contestaţiei, pe cale de consecinţă fiind prelungită şi durata măsurii arestului la domiciliu cât priveşte pe autorul excepţiei de neconstituţionalitate.

13.Curtea reţine că măsura arestului la domiciliu a fost reglementată pentru prima dată prin dispoziţiile Codului de procedură penală - Legea nr. 135/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010. Potrivit art. 202 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală, una dintre măsurile preventive care se pot dispune este cea a arestului la domiciliu, această măsură fiind reglementată de dispoziţiile art. 218-222, titlul V, capitolul I, secţiunea a 5-a din Codul de procedură penală.

14.Totodată, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2015, paragraful 20, a statuat în sensul că, din perspectiva naturii/substanţei, duratei, efectelor, modalităţii de executare şi a intensităţii, atât măsura arestului preventiv, cât şi măsura preventivă a arestului la domiciliu privesc o interferenţă majoră în dreptul la libertate individuală a persoanei. Aşa fiind, atât persoanele aflate în arest preventiv, cât şi cele aflate în arest la domiciliu se află într-o formă de privare de libertate, de vreme ce, spre deosebire de controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauţiune, unde se poate impune interdicţia de a părăsi ţara sau o anumită localitate, ce reprezintă o restrângere a exerciţiului la liberă circulaţie, atât în cazul arestului la domiciliu, cât şi în cazul arestului preventiv inculpatul este obligat, pe durata luării măsurilor, să se afle într-un loc anume desemnat.

15.De asemenea, în susţinerea caracterului de măsură privativă de libertate a arestului la domiciliu, Curtea reţine în continuare alte două argumente de natură normativă. Astfel, cât priveşte condiţiile de luare a măsurii arestului la domiciliu, art. 218 din Codul de procedură penală face trimitere la art. 223 din acelaşi cod care reglementează condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive şi, totodată, reglementează expres faptul că această măsură poate fi dispusă de către un judecător (judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară şi instanţa de judecată), iar nu de către procuror, aşa încât Curtea reţine că şi din această perspectivă cele două măsuri preventive au un regim juridic similar. De altfel, Curtea reţine Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 6 noiembrie 1980, pronunţată în Cauza Guzzardi împotriva Italiei, (paragrafele 93 şi 95), potrivit căreia privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme, nu întotdeauna asemănătoare cu închisoarea, acestea fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a conţinutului, cum ar fi obligaţia de a sta într-un spaţiu limitat, izolarea de societate şi de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu diferite categorii de persoane.

16.În continuare, cât priveşte durata măsurii arestului la domiciliu, Curtea reţine că, potrivit art. 222 din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile, ce poate fi prelungită numai în caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile. De asemenea, durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile.

17.Curtea observă că în mod identic este reglementată şi durata măsurii arestului preventiv în cursul urmăririi penale, art. 233 alin. (1) din Codul de procedură penală stabilind că, în cursul urmăririi penale, durata arestului preventiv al inculpatului nu poate depăşi 30 de zile, în afară de cazul când este prelungită în condiţiile legii, respectiv art. 236 alin. (2) raportat la art. 234 din acelaşi cod, pentru o durată de cel mult 30 de zile, art. 236 alin. (4) stabilind că durata totală a arestului preventiv al inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de 180 de zile. În continuare art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă, în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, din oficiu ori la propunerea motivată a procurorului, pentru o perioadă de cel mult 30 de zile, pentru aceleaşi temeiuri şi în aceleaşi condiţii ca şi arestarea preventivă dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în cursul urmăririi penale, art. 239 din acelaşi cod stabilind că, în cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul sesizării instanţei de judecată; în toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanţă nu poate depăşi 5 ani.

18.Cât priveşte însă măsura arestului la domiciliu, Curtea reţine că art. 220 din Codul de procedură penală prevede că judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza pot dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, neprecizându-se, însă, nici termenul şi nici durata maximă pentru care poate fi dispusă această măsură în cele două faze procesuale.

19.Cu privire la verificarea legalităţii şi a temeiniciei măsurilor preventive, Curtea observă că, în procedura de cameră preliminară, art. 207 alin. (6) raportat la art. 348 din Codul de procedură penală prevede că, în tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu. Totodată, potrivit art. 208 alin. (4) raportat la art. 362 din Codul de procedură penală, în tot cursul judecăţii, instanţa, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menţinerea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu dispuse faţă de inculpat. Curtea reţine că aceste din urmă dispoziţii reprezintă aplicarea, în cadrul legislaţiei infraconstituţionale, a garanţiilor constituţionale privitoare la libertatea individuală, de vreme ce, potrivit art. 23 alin. (6) din Constituţie, în faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate. Această verificare periodică presupune însă existenţa unei măsuri preventive luate iniţial, pe o anumită durată. Or, tocmai acest lucru nu este reglementat de dispoziţiile art. 218-222 din Codul de procedură penală în ceea ce priveşte arestul la domiciliu. În acest context, Curtea observă şi că, potrivit Recomandării nr. 11(80) a Comitetului de miniştri către statele membre cu privire la detenţiunea în aşteptarea judecării, adoptată de către Comitetul de miniştri al Consiliului Europei în data de 27 iunie 1980, în lumina Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, statele membre trebuie să se asigure că legislaţia şi practica lor în cazuri care implică detenţiunea în aşteptarea procesului se călăuzesc după anumite principii, printre care şi cel statuat la art. II pct. 13 potrivit căruia "Detenţiunea în aşteptarea judecării nu se va prelungi mai mult decât este necesar în lumina obiectivelor stabilite în principiul 3, nici nu va fi continuată dacă perioada petrecută în detenţiune în aşteptarea judecării ar fi disproporţionată faţă de sentinţa care poate fi pronunţată în cazul condamnării", având în vedere că, în preambulul recomandării, se afirmă că "este de dorit, din motive umanitare şi sociale, reducerea aplicării detenţiunii în aşteptarea judecării la un minimum compatibil cu interesele justiţiei".

20.Aşa încât, având în vedere toate cele expuse, reţinând că atât persoanele aflate în arest preventiv, cât şi cele aflate în arest la domiciliu se află într-o formă de privare de libertate, iar din perspectiva naturii/substanţei, efectelor, manierii de executare şi a intensităţii, a condiţiilor şi cazurilor de luare a acestora, cele două măsuri privesc o interferenţă majoră în dreptul la libertatea individuală a persoanei, şi observând că doar în cazul arestării preventive normele procesual penale reglementează atât termenele, cât şi durata maximă pentru care această măsură poate fi dispusă în procedura de cameră preliminară şi de judecată în primă instanţă, Curtea urmează a examina susţinerile autorului excepţiei potrivit cărora nereglementarea în normele procesual penale criticate a duratei maxime pentru care poate fi dispusă măsura arestului la domiciliu în procedura de cameră preliminară şi de judecată în primă instanţă determină încălcarea dispoziţiilor art. 23, 25, 26, 32, 33 şi 53 din Legea fundamentală.

21.Pentru început, Curtea reaminteşte faptul că atât instanţa de la Strasbourg, cât şi Curtea Constituţională au stabilit în jurisprudenţa lor faptul că arestul la domiciliu este considerat "o privare de libertate", în sensul art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, constituind o ingerinţă în dreptul fundamental al libertăţii individuale, prevăzut de art. 23 din Constituţie (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, precizată în paragraful 14, în care au fost reţinute Hotărârea din 2 august 2001, pronunţată în Cauza Mancini împotriva Italiei; Hotărârea din 28 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Lavents împotriva Letoniei; Hotărârea din 8 iulie 2004, pronunţată în Cauza Vachev împotriva Bulgariei; Hotărârea din 30 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Nikolova împotriva Bulgariei (nr. 2); Hotărârea din 30 martie 2006, pronunţată în Cauza Pekov împotriva Bulgariei şi Hotărârea din 7 noiembrie 2013, pronunţată în Cauza Ermakov împotriva Rusiei).

22.Curtea reţine, de asemenea, că arestul la domiciliu reprezintă o măsură intruzivă ce poate afecta şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libera circulaţie [art. 221 alin. (1) şi (2) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală], viaţa intimă, familială şi privată [art. 221 alin. (9) şi (10) din Codul de procedură penală], dreptul la învăţătură şi munca şi protecţia socială a muncii [art. 221 alin. (6) din Codul de procedură penală], reglementate în art. 25, 26, 32 şi, respectiv, art. 41 din Constituţie. Drepturile fundamentale anterior enumerate nu sunt absolute prin natura lor, ele putând fi supuse unor limitări rezonabile, însă, în cauză, normele procesual penale se referă la o restrângere a exercitării drepturilor, situaţie în care Curtea constată incidenţa în cauză a art. 53 din Legea fundamentală, aşa încât urmează să analizeze dacă această restrângere este conformă cu prevederile textului constituţional.

23.În continuare, din analiza dispoziţiilor constituţionale ale art. 53, Curtea reţine condiţiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, şi nu orice drepturi subiective de natură legală sau convenţională; restrângerea exerciţiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune şi doar dacă este necesară într-o societate democratică, restrângerea să poată opera numai în una din ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constituţie; restrângerea să fie proporţională cu cauza, restrângerea să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanţa dreptului (a se vedea Decizia nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010).

24.Raportând condiţiile arătate la prezenta cauză, Curtea reţine că ingerinţa generată de măsura arestului la domiciliu vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertate individuală, libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, dreptul la învăţătură şi munca şi protecţia socială a muncii, este reglementată prin lege, respectiv art. 218-222 din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii în primă instanţă, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept.

25.Ingerinţa analizată nu este însă proporţională cu cauza care a determinat-o, aşa încât Curtea reţine că dispunerea măsurii arestului la domiciliu, în procedura de cameră preliminară şi a judecăţii în primă instanţă, fără a se reglementa cu privire la termenele pentru care poate fi dispusă şi durata maximă a acesteia, nu asigură un just echilibru între interesul public şi cel individual, întrucât această măsură poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp. Principiul proporţionalităţii, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53 din Constituţie, presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. Din moment ce autorităţile publice pot recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi în lipsa unor alte soluţii, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat şi cauza care a provocat-o (a se vedea Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010). Acesta este şi sensul dat dispoziţiilor art. 53 din Legea fundamentală de către Curtea Constituţională, prin jurisprudenţa sa constantă. De altfel, aceste considerente de principiu se regăsesc şi în Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015, prin care Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211-217 din Codul de procedură penală, statuând faptul că măsura controlului judiciar reprezintă o măsură intruzivă ce afectează atât dreptul fundamental al libertăţii individuale, cât şi libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică, aşa încât nereglementarea termenelor şi a duratei maxime pentru care controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune pot fi dispuse aduce atingere principiului proporţionalităţii, astfel cum este reglementat în art. 53 din Constituţie, şi care presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar.

26.Faţă de dispoziţiile constituţionale la care s-a făcut referire, Curtea constată că normele procesual penale ale art. 222 cu denumirea marginală "Durata arestului la domiciliu", prin faptul că nu reglementează nici termenele pentru care poate fi dispusă şi nici durata maximă a acestei măsuri în procedura de cameră preliminară şi de judecată în primă instanţă, sunt neconstituţionale, de vreme ce organele judiciare pot dispune măsura arestului la domiciliu pentru perioade nelimitate de timp, pe cale de consecinţă fiind restrâns, în mod nelimitat temporal, exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate de conţinutul acestei măsuri. Aşa încât, potrivit standardelor de constituţionalitate anterior arătate, Curtea constată că o asemenea restrângere este neconstituţională, întrucât încalcă principiul proporţionalităţii, afectând substanţa drepturilor fundamentale vizate, nerezumându-se la restrângerea exerciţiului acestora.

27.În acest context, Curtea reţine Hotărârea din 28 martie 2000, pronunţată în Cauza Baranowski împotriva Poloniei (paragraful 56), în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că practica prin care, datorită unei lacune legislative, o persoană este deţinută pentru o perioadă nedeterminată este în contradicţie cu principiul securităţii raporturilor juridice.

28.Curtea observă, de asemenea, că o altă instanţă constituţională, respectiv Curtea Constituţională a Federaţiei Ruse, pronunţându-se prin Hotărârea nr. 27 din 6 decembrie 2011 cu privire la nereglementarea în Codul de procedură penală a termenelor pentru care poate fi dispus arestul la domiciliu, a procedurii de stabilire şi prelungire a acestei măsuri, a stabilit că "noţiunea de «privare de libertate» are o semnificaţie autonomă, implicând faptul că orice măsură legală care în fapt se traduce printr-o privare de libertate trebuie să respecte criteriile de legalitate stabilite prin art. 22 din Constituţie şi art. 5 din Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Nimeni nu poate fi supus restrângerii drepturilor pentru un termen nedefinit sau exagerat de lung. Legiuitorul trebuie să stabilească termene clare şi rezonabile pentru restrângerile permise de lege a drepturilor şi libertăţilor. [...] Arestul la domiciliu este o măsură de restrângere a drepturilor care implică izolarea persoanei, fapt care obligă legiuitorul să stabilească prin lege o perioadă care să fie în acord cu principiile justiţiei şi echităţii, pentru a exclude posibilitatea arbitrariului şi a restrângerilor disproporţionate a libertăţii." Curtea Constituţională a Federaţiei Ruse a constatat, totodată, că atât detenţia, cât şi arestul la domiciliu implică şederea obligatorie într-un spaţiu limitat, izolarea de societate, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale sau de muncă, imposibilitatea de a circula liber şi de a lua legătura cu diferite categorii de persoane, restrângând nemijlocit însuşi dreptul la libertate, nu doar condiţiile de realizare a acestuia şi, de asemenea, a reţinut că "Principiul egalităţii juridice impune cerinţe de certitudine formală, precizie, claritate, lipsă de ambiguitate a normelor legale, precum şi coordonarea acestora, pentru o înţelegere şi interpretare uniformă a legii. Codul de procedură penală nu indică termenul arestului la domiciliu şi nici procedura de stabilire şi prelungire a sa. [...] În absenţa bazei legale pentru modificarea măsurii arestului la domiciliu, aceasta poate depăşi termenele maxime stabilite pentru detenţie. Aşadar, persoanele care respectă condiţiile arestului la domiciliu, fără a atrage luarea în privinţa lor a măsurii mai aspre a detenţiei, sunt puse într-o poziţie mai precară decât cele care au eludat aceste condiţii, fapt ce încalcă principiul constituţional al dreptăţii. Mai mult, arestul la domiciliu poate depăşi nu doar termenul-limită al detenţiei stabilit de art. 109, ci şi durata pedepsei stabilită de instanţă pentru infracţiunea comisă, ceea ce încalcă principiul prezumpţiei de nevinovăţie prevăzut la art. 49 din Constituţie, care implică faptul că, până când sentinţa pronunţată nu devine aplicabilă, suspectului sau acuzatului nu i se pot impune restricţii comparabile, ca termen şi severitate, cu pedeapsa penală."

29.Cât priveşte dispoziţiile art. 241 alin. (1^1) din Codul de procedură penală, Curtea observă că acestea reglementează două cazuri de încetare de drept aplicabile exclusiv măsurii arestului la domiciliu şi arestării preventive, respectiv, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii în primă instanţă, la împlinirea duratei maxime prevăzute de lege; în apel, dacă durata măsurii a atins durata pedepsei pronunţate în hotărârea de condamnare. Totodată, Curtea observă că art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală reglementează, ca o primă modalitate de încetare de drept a măsurilor preventive, expirarea termenelor prevăzute de lege. Astfel, din interpretarea sistematică a normelor procesual penale precitate, reiese necesitatea reglementării în cuprinsul legii procesual penale a termenelor şi a duratei maxime pentru care poate fi dispusă măsura arestului la domiciliu, în procedura de cameră preliminară şi de judecată în primă instanţă, având în vedere şi faptul că, în ceea ce priveşte măsurile preventive pentru care legea prevede o durată maximă, împlinirea acesteia are ca efect încetarea de drept a măsurii, punerea în libertate a inculpatului şi ridicarea celorlalte restricţii impuse, o astfel de reglementare având caracter de ocrotire şi de garanţie împotriva unei prelungiri ilegale a măsurii preventive dispuse. Aşa încât Curtea constată că, deşi prevederile art. 241 alin. (1^1) din Codul de procedură penală stabilesc acelaşi regim juridic, sub aspectul cazurilor de încetare de drept, atât pentru măsura arestului la domiciliu, cât şi pentru măsura arestului preventiv, nereglementarea duratei maxime pentru care poate fi dispus arestul la domiciliu în procedura de cameră preliminară şi de judecată în primă instanţă atrage ineficienţa acestor prevederi, iar nu neconstituţionalitatea lor.

30.În privinţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, "Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept." În cauză, Curtea reţine că remedierea deficienţei de reglementare constatate prin prezenta decizie până la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, determină înlăturarea viciului de neconstituţionalitate şi menţinerea în fondul activ al legislaţiei a dispoziţiilor art. 222 din Codul de procedură penală, împreună cu corectivele aduse în sensul arătat prin prezenta decizie.

31.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ala Hani Khalil Hassan în Dosarul nr. 445/42/2014 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 222 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale.

2.Respinge excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 218-221 şi art. 241 alin. (1^1) lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 7 mai 2015.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu