Decizia nr. 66 din 1 februarie 2024

Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, excepție ridicată de Stelian Pintilei, în Dosarul nr. 3.569/40/2017/a2 al Curții de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.159D/2020.2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În acest sens, invocă Decizia Curții Constituționale nr. 677 din 17 noiembrie 2016.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4.Prin Încheierea din 9 noiembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 3.569/40/2017/a2, Curtea de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, excepție ridicată de Stelian Pintilei cu ocazia soluționării unei cauze penale aflate în etapa procesuală a apelului.

5.În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține că noțiunea de „sursă impozabilă“ din cuprinsul textului de lege criticat nu este definită în cuprinsul legii privind evaziunea fiscală, aceasta neputându-se referi la activități generatoare de venituri care nu pot fi desfășurate în mod legal. Prin „bun“ sau „sursă impozabilă sau taxabilă“ se înțelege toate veniturile și bunurile impozabile sau taxabile, prin „ascunderea“ înțelegându-se ascunderea acestuia atât în sens fizic, cât și în sens juridic. Consideră că infracțiunea de evaziune fiscală în această modalitate are ca situație premisă existența unei obligații legale de a plăti taxe și impozite pentru anumite activități prestate sau bunuri deținute, acest aspect rezultând din conținutul dispozițiilor art. 2 lit. b) din Legea nr. 241/2005, care definește noțiunea de „contribuabil“ ca fiind orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică ce datorează taxe, contribuții ori alte sume bugetului general consolidat, obligațiile fiscale datorate fiind, potrivit dispozițiilor art. 2 lit. e) din aceeași lege, obligațiile prevăzute de Codul fiscal și Codul de procedură fiscală.

6.Autorul arată că a prestat o activitate de transport persoane și bunuri în spațiul comunitar fără a respecta dispozițiile legale în materie, respectiv fără deținerea autorizației și licenței de transport al căror regim juridic era prevăzut la data faptelor prin Ordonanța Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere. Apreciază că nu se pot stabili impozite și taxe pentru veniturile ce provin din astfel de activități, în caz contrar putându-se ajunge la situația paradoxală în care statul obține venituri din activitățile ilegale ale contribuabililor, creând în viziunea acestora aparența de legalitate prin faptul calculării, impunerii și plății sumelor aferente. Face referire la Decizia penală nr. 112/A din 23 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel Cluj. Așa fiind, în cazurile în care pentru anumite bunuri sau servicii există o interdicție absolută de comercializare/prestare, fapta fiind calificată în mod expres de către legiuitor ca o contravenție, nu se pot admite artificii prin care se extinde nepermis regimul de impunere fiscală cu consecința urmăririi penale a acestor persoane pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

7.Susține că, în situația sa, soluția de condamnare sub aspectul comiterii infracțiunii de evaziune fiscală a fost posibilă din cauza interpretării excesive, în defavoarea sa, a noțiunii de „sursă impozabilă sau taxabilă“ prin includerea în aceasta și a veniturilor obținute din activități care au fost desfășurate nelegal și care pot reprezenta fie contravenții, fie alte infracțiuni. Această interpretare a fost posibilă din cauza lipsei de claritate și previzibilitate a dispozițiilor legale criticate, care contravin prevederilor art. 1 alin. (5) și ale art. 21 alin. (3) din Constituție. În final, invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României, și a Curții Constituționale, spre exemplu, Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015.

8.Curtea de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că dispoziția criticată este suficient de clară, îndeplinind condițiile de calitate, precizie, previzibilitate și accesibilitate și sub aspectul înțelesului noțiunii de „sursă impozabilă“. Termenul de „obligație fiscală“ este definit în art. 1 pct. 27 din Codul de procedură fiscală, iar art. 1 alin. (1) din Codul fiscal stabilește cadrul legal privind impozitele, taxele și contribuțiile sociale obligatorii prevăzute la art. 2 alin. (2) din același act normativ. Potrivit art. 2 din Legea nr. 241/2005, în înțelesul legii, expresia „obligații fiscale“ se referă la obligațiile prevăzute de Codul fiscal și de Codul de procedură fiscală. Astfel, prin „bun sau sursă impozabilă sau taxabilă“ trebuie înțelese toate veniturile și bunurile pentru care contribuabilii datorează impozite sau taxe, precum și orice act sau fapt generator de venituri care ar trebui supuse impozitării sau taxării.

9.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

10.Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, cu următorul conținut: „Constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani și interzicerea unor drepturi sau cu amendă următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale:

a)ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;“.

13.Autorul excepției susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) privind criteriile de calitate a legii și în art. 21 alin. (3) potrivit căruia părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

14.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor legale criticate, dintr-o perspectivă similară, prin Decizia nr. 473 din 27 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 124 din 14 februarie 2023, Decizia nr. 817 din 24 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 19 februarie 2016, și Decizia nr. 677 din 17 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 28 martie 2017, prin care a respins, ca neîntemeiate, excepțiile de neconstituționalitate invocate.

15.Prin deciziile mai sus menționate, Curtea a reținut că, potrivit art. 2 din Legea nr. 241/2005, în înțelesul legii, expresia „obligații fiscale“ cuprinsă în art. 9 alin. (1) lit. a) din același act normativ se referă la obligațiile prevăzute de Codul fiscal și de Codul de procedură fiscală.

16.Având în vedere aceste aspecte, precum și cele reținute în Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, Curtea a apreciat că, în ceea ce privește art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, din coroborarea normelor fiscale și procedural fiscale rezultă cu claritate care sunt impozitele și taxele ce intră sub incidența normei. Totodată, în ceea ce privește sintagma „bun sau sursă impozabilă sau taxabilă“, Curtea a apreciat că prin aceasta se înțelege toate veniturile și bunurile pentru care contribuabilii datorează impozite sau taxe, precum și orice act sau fapt generator de venituri care este supus impozitării sau taxării.

17.Așa fiind, Curtea a considerat că infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 este clar definită de lege, persoanele putându-și da seama din conținutul dispozițiilor legale incidente care sunt actele sau omisiunile ce angajează răspunderea penală a acestora, prevederile criticate întrunind condițiile de claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate circumscrise principiului legalității prevăzut de dispozițiile art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală. În același sens s-a mai pronunțat Curtea și prin Decizia nr. 874 din 23 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2013.18. De asemenea, referitor la sensul noțiunii de „bun sau sursă impozabilă sau taxabilă“, Curtea a observat că aceasta este subsumată noțiunii de „obligație fiscală“ în privința căreia, prin Decizia nr. 446 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 604 din 9 august 2016, și Decizia nr. 777 din 18 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 21 aprilie 2022, Curtea a reținut că se referă la obligațiile prevăzute de Codul fiscal și de Codul de procedură fiscală. Astfel, Curtea a constatat că fiecare categorie de impozit, taxă și contribuție este reglementată în Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, care indică persoana impozabilă, modul de determinare a impozitului, modul de declarare și termenele legale de plată. În continuare, Curtea a observat că, potrivit art. 22 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, prin obligații fiscale, în sensul acestui cod, se înțelege: obligația de a declara bunurile și veniturile impozabile sau, după caz, impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat; obligația de a calcula și de a înregistra în evidențele contabile și fiscale impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat; obligația de a plăti la termenele legale impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat; obligația de a plăti dobânzi, penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aferente impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor sume datorate bugetului general consolidat, denumite obligații de plată accesorii; obligația de a calcula, de a reține și de a înregistra în evidențele contabile și de plată, la termenele legale, impozitele și contribuțiile care se realizează prin stopaj la sursă; orice alte obligații care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale. De asemenea, Curtea a observat că termenul „obligație fiscală“ este definit și în art. 1 pct. 27 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Astfel, obligația fiscală reprezintă obligația de plată a oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând obligația fiscală principală și obligația fiscală accesorie. Totodată, potrivit art. 1 pct. 28 și 29 din același act normativ, obligația fiscală principală reprezintă obligația de plată a impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale, precum și obligația organului fiscal de a restitui sumele încasate fără a fi datorate și de a rambursa sumele cuvenite, în situațiile și condițiile prevăzute de lege, iar obligația fiscală accesorie este definită ca fiind obligația de plată sau de restituire a dobânzilor, a penalităților sau a majorărilor aferente unor obligații fiscale principale. Totodată, Curtea a reținut că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, acesta stabilește cadrul legal privind impozitele, taxele și contribuțiile sociale obligatorii prevăzute la art. 2 alin. (2) din același act normativ, care sunt venituri ale bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, bugetului asigurărilor pentru șomaj și fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale, contribuabilii care au obligația să plătească aceste impozite, taxe și contribuții sociale, precum și modul de calcul și de plată a acestora (Decizia nr. 871 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 29 februarie 2016, paragrafele 15-18).

19.În acest context, Curtea a reținut că este necesar ca între actele normative ce reglementează un anumit domeniu să existe atât o conexiune logică, pentru a da posibilitatea destinatarilor acestora să determine conținutul domeniului reglementat, cât și o corespondență sub aspectul forței lor juridice. În acest sens, normele de tehnică legislativă statuează că actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislației, scop în care actul normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de același nivel cu care se află în conexiune [art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010]. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere [art. 16 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 24/2000], care operează întotdeauna între acte normative cu aceeași forță juridică.

20.Referitor la tehnica trimiterilor legislative, Curtea a reținut că trimiterea de la un text de lege la altul în cadrul unui anumit act normativ sau la un alt act normativ este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. S-a arătat, totodată, că, pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală în care sunt stabilite expres anumite prescripții normative și că efectul dispoziției de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimiterea în conținutul normei care face trimitere; se produce astfel o împlinire a conținutului ideal al normei care face trimiterea cu prescripțiile celuilalt text (a se vedea paragrafele 19 și 20 din Decizia nr. 871 din 10 decembrie 2015).

21.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

22.În continuare, distinct de cele reținute prin jurisprudența mai sus invocată, Curtea constată că aspectele, invocate în susținerea excepției de neconstituționalitate, referitoare la natura și modalitatea de comitere a faptelor reținute de către organele judiciare în sarcina autorului acesteia pot face obiectul analizei organelor judiciare competente să soluționeze cauza în cadrul căreia a fost invocată prezenta excepție, excedând sferei atribuțiilor instanței de contencios constituțional, care, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, „se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată“.

23.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Stelian Pintilei în Dosarul nr. 3.569/40/2017/a2 al Curții de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori și constată că dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 1 februarie 2024.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

MARIAN ENACHE

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Marițiu