referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare
Dosar nr. 2.672/1/2019
| Gabriela Elena Bogasiu | - vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului |
| Laura-Mihaela Ivanovici | - președintele Secției I civile |
| Marian Budă | - președintele Secției a II-a civile |
| Denisa Angelica Stănișor | - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal |
| Eugenia Pușcașiu | - judecător la Secția I civilă |
| Mihaela Tăbârcă | - judecător la Secția I civilă |
| Carmen Georgeta Negrilă | - judecător la Secția I civilă |
| Bianca Elena Țăndărescu | - judecător la Secția I civilă |
| Alina Iuliana Țuca | - judecător la Secția I civilă |
| Rodica Dorin | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Cosmin Horia Mihăianu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Iulia Manuela Cîrnu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Speranța Maria Cornea | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Valentina Vrabie | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Horațiu Pătrașcu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Veronica Năstasie | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Gheza Attila Farmathy | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Gabriel Viziru | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Liliana Vișan | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 2.672/1/2019, a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).
Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 27^6 din Regulament.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 38.736/3/2018, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.
Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. De asemenea referă asupra faptului că au fost transmise de către instanțele naționale hotărârile judecătorești relevante ce au fost identificate, precum și opiniile teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.
În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus, prin încheierea din 23 septembrie 2019, în Dosarul nr. 38.736/3/2018, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: în interpretarea art. 55, art. 58 și art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, să se stabilească dacă reducerea vârstei standard de pensionare prevăzută de art. 58 poate fi cumulată cu aceea reglementată de art. 55 din Legea nr. 263/2010.
Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 18 octombrie 2019 cu nr. 2.672/1/2019, termenul de judecată fiind stabilit la 17 februarie 2020.
Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare
Articolul 55
(1)Persoanele care au realizat stagiul complet de cotizare au dreptul la pensie pentru limită de vârstă, cu reducerea vârstelor standard de pensionare, după cum urmează:
a)conform tabelului nr. 1, în situația persoanelor care au realizat stagii de cotizare în condiții deosebite de muncă; (...) b) conform tabelului nr. 2, în situația persoanelor care au realizat stagii de cotizare în grupa I de muncă, potrivit legislației anterioare datei de 1 aprilie 2001, precum și în situația celor care au realizat stagii de cotizare în locurile de muncă încadrate în condiții speciale prevăzute la art. 30 alin. (1); (...) c) cu câte 6 luni, pentru fiecare an de privare de libertate, de deportare în străinătate, după data de 23 august 1944, și/sau de prizonierat, în situația persoanelor cărora le-au fost stabilite drepturi privind vechimea în muncă, în condițiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a)-c) și la alin. (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat.
(2)Persoanele care au realizat stagii de cotizare atât în sistemul public de pensii, cât și în sisteme neintegrate acestuia beneficiază de reducerea vârstelor standard de pensionare, în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. a) și b), numai pentru stagiile de cotizare realizate în sistemul public de pensii.“
Articolul 58
Persoanele care au realizat un stagiu de cotizare în condiții de handicap preexistent calității de asigurat beneficiază de reducerea vârstelor standard de pensionare prevăzute în anexa nr. 5, în funcție de gradul de handicap, după cum urmează:
a)cu 15 ani, în situația asiguraților cu handicap grav, dacă au realizat, în condițiile handicapului preexistent calității de asigurat, cel puțin o treime din stagiul complet de cotizare;
b)cu 10 ani, în situația asiguraților cu handicap accentuat, dacă au realizat, în condițiile handicapului preexistent calității de asigurat, cel puțin două treimi din stagiul complet de cotizare;
c)cu 10 ani, în situația asiguraților cu handicap mediu, dacă au realizat, în condițiile handicapului preexistent calității de asigurat, stagiul complet de cotizare.
Articolul 60
(1)Fracțiunea de an de stagiu de cotizare realizată în grupa I și/sau condiții speciale de muncă, pentru care nu se acordă reducerea vârstei standard de pensionare conform prevederilor art. 55 alin. (1) lit. b), poate fi cumulată cu perioadele de stagiu de cotizare realizate în condiții deosebite de muncă în vederea reducerii vârstei standard de pensionare conform prevederilor art. 55 alin. (1) lit. a).
(2)Reducerile vârstelor standard de pensionare prevăzute la art. 55, precum și cele prevăzute de alte acte normative pot fi cumulate fără ca reducerea totală să fie mai mare de 13 ani.
(3)Vârstele de pensionare reduse în condițiile alin. (2) nu pot fi mai mici de 50 de ani pentru femei și de 52 de ani pentru bărbați.
Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, cu completările ulterioare (Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010)
Articolul 41
(...) (3) Reducerea vârstelor standard de pensionare prevăzute de alte acte normative și cele prevăzute la art. 55 din lege pot fi cumulate între ele, fără ca reducerea totală să fie mai mare de 13 ani.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale cu nr. 38.736/3/2018, reclamantul X a formulat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a Municipiului București, contestație împotriva Deciziei nr. B-xxxx din 14 august 2018, de respingere a cererii privind acordarea pensiei pentru limită de vârstă, emisă de Casa Locală de Pensii a Sectorului 5 București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea deciziei contestate și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii de pensionare, prin care să i se stabilească și să i se plătească pensia pentru limită de vârstă, începând cu data de 3 mai 2018, cu valorificarea unui stagiu complet de cotizare de 17 ani pentru determinarea punctajului mediu anual și cu reținerea unei vârste standard de pensionare de 65 ani, precum și plata diferențelor de pensie dintre pensia încasată și pensia cuvenită începând cu data de 3 mai 2018 și până la zi, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală la data plății, cu plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că pentru cei 12 ani și 3 luni lucrați în zona I de radiații (grupa I de muncă) beneficiază de o reducere a vârstei standard de pensionare cu 6 ani, conform art. 55 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 263/2010, iar conform art. 58 lit. b) din același act normativ beneficiază de o reducere a vârstei standard de pensionare cu 10 ani, ca urmare a stagiului de cotizare realizat în condiții de handicap.
Având în vedere reducerea totală cu 16 ani a vârstei standard de pensionare, care reiese din cele de mai sus, precum și prevederile art. 60 din Legea nr. 263/2010, în acord cu care reducerea totală a vârstei standard de pensionare nu poate fi mai mare de 13 ani, rezultă că vârsta standard de pensionare în cazul său este de 52 de ani, vârstă pe care o avea la data de 3 mai 2018.
Prin Sentința nr. 1.048 din 22 februarie 2019, Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: dispozițiile art. 55 alin. (1) și art. 58 lit. b) fac parte din secțiunea 1 a capitolului IV din Legea nr. 263/2010, care reglementează pensia pentru limită de vârstă, pensie care, potrivit art. 52, se cuvine persoanelor care îndeplinesc, cumulativ, la data pensionării, condițiile privind vârsta standard de pensionare și stagiul minim de cotizare.
Cu referire la vârsta standard de pensionare, art. 53 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 263/2010 dispune că vârsta standard de pensionare este de 65 de ani pentru bărbați și 63 de ani pentru femei, iar art. 53 alin. (2) teza întâi din aceeași lege dispune că „stagiul minim de cotizare este de 15 ani, atât pentru femei, cât și pentru bărbați.“
Dacă dispozițiile art. 52 și 53 din Legea nr. 263/2010 definesc cele două noțiuni menționate și stabilesc condițiile în care o persoană poate obține pensia pentru limită de vârstă, restul dispozițiilor aceleiași secțiuni din lege reglementează mai multe excepții de la aceste reguli, care privesc următoarele categorii de persoane:
–persoanele care au realizat stagii de cotizare în condiții deosebite de muncă [art. 55 alin. (1) lit. a)];
–persoanele care au realizat stagii de cotizare în grupa I de muncă, potrivit legislației anterioare datei de 1 aprilie 2001, precum și persoanele care au realizat stagii de cotizare în locurile de muncă încadrate în condiții speciale prevăzute la art. 30 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 [art. 55 alin. (1) lit. b)];
–persoanele cărora le-au fost stabilite drepturi privind vechimea în muncă, în condițiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a)-c) și la alin. (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare [art. 55 alin. (1) lit. c)];
–persoanele cu handicap preexistent calității de asigurat (art. 58) și nevăzătorii (art. 59) (Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 42 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 814 din 24 septembrie 2018 - Decizia nr. 42/2018).
S-a reținut relevanța în speță a dispozițiilor art. 55 lit. a) și b), art. 58 lit. b) și art. 60 din Legea nr. 263/2010.
Concluzia desprinsă din textele de lege analizate este că asiguraților care solicită înscrierea la pensie pentru limită de vârstă li se acordă distinct, în funcție de condițiile în care au desfășurat activitatea drept contribuabili, derogări de la condițiile generale impuse de lege pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă, constând în reducerea vârstei standard de pensionare (art. 55) și reducerea vârstei cumulată cu stagiu derogator (art. 58), calculul pensiei efectuându-se în prima ipoteză prin împărțirea numărului total de puncte la un stagiu complet de cotizare, iar în a doua ipoteză la stagiul complet, redus, prevăzut de art. 58.
Tribunalul a avut în vedere și prevederile art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, care prevăd că „reducerile vârstelor standard de pensionare prevăzute la art. 55, precum și cele prevăzute de alte acte normative pot fi cumulate fără ca reducerea totală să fie mai mare de 13 ani“, precum și pe cele ale art. 41 alin. (3) din Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010, care stipulează că „reducerea vârstelor standard de pensionare prevăzute de alte acte normative și cele prevăzute la art. 55 din lege pot fi cumulate între ele, fără ca reducerea totală să fie mai mare de 13 ani“.
Astfel, tribunalul a concluzionat că reducerea vârstei standard de pensionare pentru stagiul realizat în grupe de muncă nu poate fi cumulată decât cu reducerea vârstei de pensionare prevăzută de alte acte normative. Prin urmare, este exclus un cumul al reducerii vârstei în baza art. 55 cu o altă reducere a vârstei acordată în baza Legii nr. 263/2010.
Prin cererea de apel înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamantul a susținut că, prin excluderea de la aplicarea dispozițiilor art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 a persoanelor cu handicap, astfel cum a reținut instanța de fond, se produce o discriminare a acestor persoane, prin desconsiderarea efortului depus în perioadele lucrate în grupa I, a II-a sau în grupa specială de muncă, efort vădit mai mare comparativ cu cel al unei persoane fără handicap.
Rațiunea pentru care legiuitorul a instituit reducerea vârstei standard de pensionare proporțional cu perioadele lucrate în condiții de grupă de muncă este aceea de recunoaștere a efortului considerabil mai mare depus în activitățile încadrate în grupa de muncă, față de munca în condiții normale. Or, excluderea persoanelor cu handicap din rândul persoanelor care pot beneficia de reducerile prevăzute la art. 55 echivalează practic cu o nerecunoaștere a efortului depus de persoanele cu handicap în perioada lucrată în grupa de muncă.
Este adevărat că pentru această categorie specială de persoane cu handicap legiuitorul a prevăzut reduceri ale vârstei standard de pensionare (art. 58 din Legea nr. 263/2010), însă această reducere este insuficientă atunci când persoana cu handicap a lucrat și în grupă de muncă. O interpretare contrară ar da naștere unor inechități în cadrul aceleași categorii, a persoanelor cu același grad de handicap [art. 58 lit. b) și c)], care, indiferent de condițiile de muncă, normale sau în grupă de muncă, vor beneficia invariabil de aceeași reducere a vârstei standard de pensionare, de 10 ani, în condițiile în care o persoană fără handicap poate beneficia de o reducere a vârstei standard de pensionare de până la 13 ani.
La termenul de judecată din 23 septembrie 2019, din oficiu, Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru conflicte de muncă și asigurări sociale a pus în discuție necesitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „în interpretarea art. 55, 58 și 60 din Legea nr. 263/2010, să se stabilească dacă reducerea vârstei standard de pensionare prevăzută de art. 58 poate fi cumulată cu aceea reglementată de art. 55“.
Prin încheierea pronunțată la același termen s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în procedura reglementată de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menționată și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură, s-a dispus suspendarea judecății.
Instanța de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație si Justiție prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, acesta se află în fața instanței de apel, ca instanță de ultim grad în materia asigurărilor sociale, potrivit art. 155 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, iar cauza care face obiectul judecății se află în competența legală a unui complet de judecată al curții de apel învestit să soluționeze pricina.
Cât privește admisibilitatea sesizării din perspectiva celei de-a patra condiții privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, curtea de apel a reținut că modul de interpretare a prevederilor art. 55, art. 58 și art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 constituie problema de drept a speței, care vizează posibilitatea cumulării sau nu a reducerilor vârstei standard de pensionare prevăzute de art. 55 și 58 din actul normativ menționat, în caz afirmativ apelantul-reclamant îndeplinind condiția vârstei standard de pensionare pentru a beneficia de pensie pentru limită de vârstă.
În concret, în situația în care cumularea reducerilor vârstei standard de pensionare prevăzute de art. 55 și 58 ar fi permisă, vârsta standard de pensionare în cazul apelantului ar fi de 52 de ani, adică 65 de ani - vârsta standard prevăzută de art. 52 din Legea nr. 263/2010, minus 10 ani reducerea vârstei standard ca urmare a faptului că a realizat în condiții de handicap accentuat cel puțin două treimi din stagiul complet de cotizare și minus 6 ani, ca urmare a faptului că a realizat un stagiu de cotizare de 12 ani în grupa I de muncă [cu limitarea reducerii vârstei standard de pensionare la 13 ani, prevăzută de art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010].
Așa fiind, interpretarea pe care o va da instanța supremă va produce consecințe juridice de natură să determine soluționarea pe fond a cauzei.
Totodată, chestiunea de drept prezintă și caracter de noutate, întrucât din verificările efectuate nu au fost identificate hotărâri definitive pronunțate la nivelul Curții de Apel București sau al altor instanțe cu privire la problema de drept în discuție și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat prin niciunul dintre modurile prevăzute de lege și nici nu a făcut obiectul unui recurs în interesul legii.
Apelantul-reclamant a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, apreciind că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. A susținut că problema de drept este una veritabilă, întrucât din interpretarea prevederilor art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 se poate înțelege, pe de o parte, faptul că reducerile vârstelor standard de pensionare prevăzute la art. 55 pot fi cumulate doar cu cele prevăzute de alte acte normative. Pe de altă parte, același articol nu interzice în mod expres cumularea reducerilor vârstelor standard prevăzute la art. 55 cu cele reglementate de art. 58.
Deși citată în acest sens, intimata nu și-a exprimat punctul de vedere cu privire la problema de drept în discuție.
După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, în condițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au formulat puncte de vedere asupra chestiunii de drept.
Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 38.736/3/2018, rezumând situația de fapt și redând dispozițiile legale incidente în materie, respectiv art. 52, art. 53, art. 55 alin. (1), art. 58 lit. b), art. 60 alin. (2), art. 62 alin. (1) și art. 63 din Legea nr. 263/2010, precum și art. 41 alin. (1) și (2) din Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010, a concluzionat că această lege reglementează, la art. 52, vârsta standard de pensionare și stagiul minim de cotizare pentru pensia pentru limită de vârstă, iar la articolele următoare, printre care se regăsesc și art. 55 și art. 58, stabilește excepții de la acestea, în considerarea situației speciale în care s-au aflat asigurații.
Astfel, art. 55 reglementează reducerea vârstelor standard de pensionare pentru asigurații care au realizat stagii de cotizare în condiții deosebite de muncă sau în gupa I de muncă, iar art. 58 instituie dispoziții speciale pentru asigurații care au realizat stagii de cotizare în condiții de handicap, atât sub aspectul stagiului minim de cotizare, cât și sub aspectul vârstei standard de pensionare.
Cât privește posibilitatea cumulării reducerilor vârstei standard de pensionare reglementată de cele două articole anterior evocate, legea nu dispune în mod expres nici sub aspectul interzicerii unui astfel de cumul, nici sub aspectul recunoașterii acestei posibilități.
În aceste condiții, prezintă relevanță prevederile art. 60 alin. (2) din același act normativ, dispoziție legală care este însă susceptibilă de interpretări diferite.
Într-o variantă de interpretare se poate susține că, de vreme ce această dispoziție legală stipulează că reducerile vârstelor standard de pensionare prevăzute la art. 55, precum și cele prevăzute de alte acte normative pot fi cumulate, fără ca reducerea totală să fie mai mare de 13 ani, rezultă că legea permite cumulul reducerilor vârstelor standard de pensionare reglementate de art. 55 numai între cele prevăzute de acest articol sau împreună cu cele prevăzute de alte acte normative, iar nu și cu alte reduceri reglementate de Legea nr. 263/2010. Or, reducerea vârstei standard de pensionare reglementată de art. 58 pentru persoanele care au realizat stagii de cotizare în condiții de handicap este prevăzută chiar de Legea nr. 263/2010, iar nu de alte acte normative, astfel cum stipulează art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, aspect care ar conduce la concluzia că reducerea reglementată de art. 58 nu se poate cumula cu reducerile de vârstă reglementate de art. 55, adică cele acordate pentru activitatea în grupă de muncă/condiții deosebite de muncă/condiții speciale de muncă.
În susținerea acestei opinii trebuie reținută și împrejurarea că, pentru situația specială a persoanelor care au realizat stagii de cotizare în condiții de handicap, legiuitorul a reglementat deja, la art. 58, un dublu beneficiu, respectiv reducerea vârstei standard de pensionare în funcție de stagiul de cotizare realizat (cu 15 ani în situația asiguraților cu handicap grav, cu 10 ani în situația asiguraților cu handicap accentuat și handicap mediu) și un stagiu complet de cotizare diferit de cel comun prevăzut de art. 52, respectiv cel puțin o treime din stagiul complet de cotizare, în situația asiguraților cu handicap grav sau cel puțin două treimi din stagiul complet de cotizare, în situația asiguraților cu handicap accentuat.
Într-o a doua variantă de interpretare, care poate fi, de asemenea, susținută de argumente pertinente, se poate considera că scopul urmărit de legiuitor prin edictarea prevederilor art. 60 alin. (2) a fost acela de a limita la 13 ani reducerea vârstei standard de pensionare în cazul incidenței atât a prevederilor art. 55, cât și a reducerilor vârstei standard de pensionare prevăzute de alte acte normative distincte de Legea nr. 263/2010, iar nu de a interzice cumulul reducerilor vârstei standard de pensionare în cazul persoanelor care au realizat stagii complete de cotizare în grupe superioare de muncă cu celelalte reduceri de vârstă reglementate de Legea nr. 263/2010.
În sprijinul acestei interpretări vine și faptul că, în cuprinsul aceluiași act normativ, atunci când legiuitorul a dorit să interzică un cumul al reducerilor vârstelor standard de pensionare prevăzute de Legea nr. 263/2010 a făcut-o în mod expres. Relevante în acest sens sunt prevederile art. 63, conform cărora, la acordarea pensiei anticipate, reducerea vârstei standard de pensionare prevăzute la art. 62 alin. (1) nu poate fi cumulată cu nicio altă reducere reglementată de Legea nr. 263/2010 sau de alte acte normative.
Or, în cazul pensiei pentru limită de vârstă nu există o interdicție expresă a cumulului reducerilor reglementate de art. 55 și 58 din Legea nr. 263/2010, context în care aceasta nu ar putea fi dedusă pe calea unei interpretări per a contrario a prevederilor art. 60.
În egală măsură, în susținerea celei din urmă variante de interpretare, vine și argumentul că, în caz contrar, s-ar ajunge la inexistența oricărei diferențe de tratament între situația unei persoane care a realizat stagii de cotizare atât în condiții de handicap, cât și în grupe superioare de muncă și aceea a unei persoane care a realizat astfel de stagii numai în condiții de handicap, deși este evident că situația persoanelor respective este fundamental diferită.
La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat un număr redus de hotărâri judecătorești cu privire la problema de drept în discuție. De asemenea au fost exprimate de către judecători opinii teoretice, din care au rezultat două orientări diferite în interpretarea dispozițiilor art. 55 și 58 din Legea nr. 263/2010.
Astfel, într-o orientare, s-a apreciat că reducerea vârstei standard de pensionare prevăzută de art. 58 din Legea nr. 263/2010 poate fi cumulată cu cea reglementată de art. 55. Din analiza dispozițiilor legale enunțate rezultă că art. 55 reglementează reducerea vârstelor standard de pensionare pentru asigurații care au realizat stagii de cotizare în condiții deosebite de muncă sau în grupa I de muncă, iar art. 58 conține dispoziții speciale pentru asigurații care au realizat stagii de cotizare în condiții de handicap atât sub aspectul stagiului minim de cotizare, cât și sub aspectul vârstei standard de pensionare.
În ceea ce privește posibilitatea cumulării reducerilor vârstei standard de pensionare reglementate de cele două articole, legea nu dispune în mod expres nici sub aspectul interzicerii unui astfel de cumul, nici sub aspectul recunoașterii acestei posibilități. În aceste condiții, prezintă relevanță dispozițiile art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010.
Atunci când legiuitorul a dorit să interzică un cumul al reducerilor vârstelor standard de pensionare prevăzute de Legea nr. 263/2010 a făcut-o în mod expres. Astfel, conform art. 63 din același act normativ, la acordarea pensiei anticipate, reducerea vârstei standard de pensionare prevăzută de art. 62 alin. (1) nu poate fi cumulată cu nicio altă reducere reglementată de prezenta lege sau de alte acte normative. Or, în cazul pensiei pentru limită de vârstă nu există o interdicție expresă a cumulului reducerilor reglementate de art. 55 și 58 din Legea nr. 263/2010.
S-a exprimat și opinia potrivit căreia reducerea vârstei standard de pensionare, prevăzută de art. 58 din Legea nr. 263/2010 nu poate fi cumulată cu aceea reglementată de art. 55 din aceeași lege. Art. 60 este aplicabil doar prin raportare la art. 55, nu și la art. 58. În susținerea acestei opinii, s-a invocat și argumentul că pentru situația specială a persoanelor care au realizat stagii de cotizare în condiții de handicap, legiuitorul a reglementat deja, la art. 58, un dublu beneficiu, respectiv reducerea vârstei standard de pensionare în funcție de stagiul de cotizare realizat (cu 15 ani în situația asiguraților cu handicap grav, cu 10 ani în situația asiguraților cu handicap accentuat și handicap mediu) și un stagiu complet de cotizare diferit de cel comun prevăzut de art. 52, respectiv cel puțin o treime din stagiul complet de cotizare, în situația asiguraților cu handicap accentuat.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.
Din verificările efectuate rezultă că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 55 și 58 din Legea nr. 263/2010, însă nu a fost sesizată cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 60 din aceeași lege.
Curtea Constituțională a reținut că dreptul la pensie, ca și dreptul la alte forme de asigurări sociale ori protecție socială, se acordă potrivit legii. Astfel, legiuitorul este în drept ca în reglementarea cadrului sistemului public de pensii să stabilească criteriile și condițiile concrete în care asigurații pot beneficia de pensie, tipurile de pensii care pot fi acordate, regulile generale de acordare a acestora și regulile derogatorii pentru situații deosebite, precum și modul de calcul al pensiilor. În acest sens sunt deciziile nr. 395 din 14 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 19 august 2016, și nr. 736 din 24 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 4 din 4 ianuarie 2007.
Prin Decizia nr. 1.359 din 13 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 895 din 16 decembrie 2011, Curtea a stabilit că în sistemul public de pensii există mai multe categorii socioprofesionale care se bucură de un regim juridic mai favorabil în ceea ce privește calculul pensiilor, fără ca aceasta să aibă semnificația unei discriminări. În acest sens pot fi amintite persoanele care au desfășurat activitatea în condiții deosebite ori speciale de muncă și care beneficiază de vârste de pensionare și stagii de cotizare mai reduse. Factorul determinant în instituirea tratamentului juridic diferențiat îl constituie condițiile specifice în care aceste categorii socioprofesionale au desfășurat activitatea.
Prin Decizia nr. 547 din 18 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 9 ianuarie 2019, Curtea, reținând că dispozițiile art. 55 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 sunt constituționale, a decis că legiuitorul este liber să modifice condițiile de stabilire a dreptului la pensie pentru viitor, fără ca aceasta să aibă semnificația încălcării dreptului la pensie, iar dacă dorește ca noile dispoziții mai favorabile să fie aplicate și persoanelor pensionate anterior, acest lucru trebuie prevăzut în mod expres de lege, astfel încât situația diferită în care se află cetățenii în funcție de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție.
De asemenea, prin Decizia nr. 395 din 14 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 19 august 2016, s-a reținut că pensionarea anticipată reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor asiguraților în ceea ce privește condițiile de pensionare, beneficiu care instituie o derogare de la cerințele generale referitoare la vârsta standard de pensionare, legiuitorul fiind liber să stabilească condițiile acordării acestui beneficiu. De altfel, așa cum reiese din jurisprudența Curții Constituționale, rațiunile pentru care legiuitorul a interzis beneficiul reducerii vârstei de pensionare având temeiuri diferite este acela că, în esență, se urmărește păstrarea naturii dreptului la pensie, care este conceput ca un drept ce se acordă persoanelor după realizarea unui anumit stagiu de cotizare și împlinirea unei vârste dincolo de care capacitatea de muncă a persoanei se prezumă că este redusă. Astfel, așa cum s-a arătat prin Decizia nr. 1.313 din 14 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 13 ianuarie 2011, „o reducere excesivă a acestei vârste ar avea ca efect însăși renunțarea la rațiunea acordării dreptului la pensie“.
Prin Decizia nr. 632 din 9 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 995 din 26 noiembrie 2018, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că sintagma „preexistent calității de asigurat“, cuprinsă în art. 58 din Legea nr. 263/2010 ,este neconstituțională. În considerentele acestei decizii, instanța de contencios constituțional, reținând că dispozițiile art. 58 din Legea nr. 263/2010, asemenea oricăror alte beneficii pe care legiuitorul înțelege să le acorde persoanelor cu handicap, constituie expresia acestei protecții speciale și nu au semnificația acordării unui privilegiu acestei categorii de titulari ai drepturilor fundamentale, a arătat că: „37. (...) trăsăturile care deosebesc categoriile de subiecte și pe care statul le poate lua în considerare când le tratează în mod diferit trebuie să aibă relevanță pentru scopul care se urmărește a fi realizat. Astfel, potrivit Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 18 iulie 1994, pronunțată în Cauza Karlheinz Schmidt împotriva Germaniei, paragraful 24, «o diferență de tratament este discriminatorie din perspectiva articolului 14 „dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă“, adică dacă nu urmărește „un scop legitim“ sau dacă nu există „o relație de proporționalitate rezonabilă între mijloacele folosite și scopul care se urmărește a fi realizat“».“ Or, în condițiile în care obiectivul urmărit de legiuitor constă în compensarea condiției de handicap prin acordarea în condiții avantajoase a pensiei pentru limită de vârstă, împrejurarea că unele persoane cu handicap au realizat un stagiu de cotizare în condiții de handicap preexistent calității de asigurat, în vreme ce alte persoane cu handicap au realizat un stagiu de cotizare ulterior calității de asigurat nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă a diferenței de tratament juridic pe care legiuitorul o instituie. Prin urmare, Curtea a conchis că acest criteriu nu este unul rezonabil, ci, dimpotrivă, arbitrar.
Totodată, Curtea a reținut că sintagma „preexistent calității de asigurat“ din dispozițiile art. 58 din Legea nr. 263/2010 este contrară exigențelor art. 16 alin. (1) din Constituție. Întrucât discriminarea se bazează pe noțiunea de excludere de la un drept, iar remediul constituțional specific, în cazul constatării neconstituționalității discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului, și persoanelor cu handicap care au dobândit acest statut ulterior datei la care au dobândit statutul de asigurat trebuie să li se ofere accesul la beneficiul prevăzut de dispozițiile art. 58 din Legea nr. 263/2010. În urma constatării neconstituționalității sintagmei „preexistent calității de asigurat“, dispozițiile art. 58 din Legea nr. 263/2010 vor fi interpretate în sensul că beneficiază de reducerea vârstelor standard de pensionare, precum și a stagiilor de cotizare și persoanele care au realizat un stagiu de cotizare în condiții de handicap dobândit ulterior dobândirii calității de asigurat, fără a fi însă afectat dreptul persoanelor care au realizat un stagiu de cotizare în condiții de handicap preexistent calității de asigurat. Această din urmă categorie de persoane va continua, prin urmare, să beneficieze de dreptul prevăzut de dispozițiile art. 58 din Legea nr. 263/2010, în aceleași condiții în care s-a bucurat de el înainte ca prezenta decizie să își producă efectele.
Astfel, dispozițiile art. 58 din Legea nr. 263/2010 vor fi interpretate în sensul că beneficiază de reducerea vârstelor standard de pensionare și a stagiilor de cotizare toate persoanele care au realizat un stagiu de cotizare în condiții de handicap, indiferent de momentul dobândirii calității de asigurat. La verificarea îndeplinirii condiției realizării stagiului complet de cotizare, potrivit diferențierilor operate în prevederile art. 58 lit. a), b) și c) din Legea nr. 263/2010, vor fi luate în calcul doar stagiile realizate după data dobândirii handicapului, nu și stagiile realizate anterior datei dobândirii handicapului.
Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au constatat, în principal, că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519-520 din Codul de procedură civilă, în sensul că, în cauză, nu este vorba despre o veritabilă problemă de drept, din moment ce interpretarea ei nu prezintă un grad de dificultate suficient de mare, iar prin actul de sesizare nu se motivează în ce constă dificultatea de interpretare a normelor menționate.
Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:
Conform prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“
Din cuprinsul dispozițiilor legale citate se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ:
–existența unei chestiuni de drept; problema pusă în discuție trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite;
–chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecății în fața unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță;
–chestiunea de drept să fie esențială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluționarea pe fond a cauzei;
–chestiunea de drept să fie nouă;
–chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, iar Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanțele.
Procedând la analiza admisibilității sesizării, se constată că cea de-a doua condiție este îndeplinită, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată de un complet din cadrul Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, potrivit dispozițiilor art. 96 pct. 2 și art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, precum și ale art. 155 alin. (2) din Legea nr. 263/2010.
Este îndeplinită și a treia condiție de admisibilitate referitoare la caracterul esențial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în care se ridică, deoarece, prin raportare la obiectul cauzei, soluția pe fond depinde de interpretarea dispozițiilor art. 55, art. 58 și art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010.
Sunt, de asemenea, îndeplinite ultimele două condiții de admisibilitate enunțate, întrucât chestiunea de drept este nouă, nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanțele.
Însă, în ceea ce privește prima cerință de admisibilitate se impun mai multe clarificări.
Pentru a fi justificată intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție prin intermediul mecanismului procedural al pronunțării unei hotărâri prealabile este necesar ca norma juridică ce face obiectul sesizării să nască probleme reale de interpretare, fiind redactată în termeni neclari, impreciși și, în acest fel, să poată duce la soluții diferite în practica judiciară.
Dificultatea chestiunii de drept supuse dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, întrucât altfel s-ar nesocoti principiile fundamentale ale organizării judecătorești, respectiv prerogativa judecătorilor de a interpreta ei înșiși legea și de a o aplica la circumstanțele cauzei.
Din această perspectivă, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a subliniat cu consecvență că, în sesizarea instanței supreme cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, o normă legală îndoielnică, lacunară sau neclară, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (de exemplu, Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016 etc.).
În cauză, se solicită ca, pe calea mecanismului procedural al pronunțării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție, „în interpretarea dispozițiilor art. 55, art. 58 și art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, să stabilească dacă reducerea vârstei standard de pensionare prevăzută de art. 58 poate fi cumulată cu aceea reglementată de art. 55“.
Altfel spus, ceea ce solicită prin prezenta sesizare este de a se stabili dacă, în aplicarea art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, este permis cumulul reducerilor vârstelor standard de pensionare numai între cele prevăzute de art. 55 din Legea nr. 263/2010 sau împreună cu cele cuprinse în alte acte normative sau este permis cumulul și cu alte reduceri ale vârstelor standard de pensionare reglementate de Legea nr. 263/2010.
Astfel, art. 60 alin. (2) prevede că „Reducerile vârstelor standard de pensionare prevăzute la art. 55, precum și cele prevăzute de alte acte normative pot fi cumulate fără ca reducerea totală să fie mai mare de 13 ani“.
Dezlegarea solicitată prin prezenta sesizare presupune o interpretare literală și sistematică a normei cuprinse în art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, atribut ce intră și trebuie să rămână în sfera de competență a instanței de judecată, căreia îi revine sarcina de a interpreta și aplica legea în scopul soluționării cauzei cu care a fost învestită.
Operațiunea de interpretare și aplicare a textului de lege la diferite circumstanțe ce caracterizează un litigiu nu poate fi atribuită completului constituit pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, ci revine instanței de judecată învestite cu soluționarea cauzei. Astfel cum s-a reținut în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în legătură cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, „rolul instanțelor de judecată este acela de a realiza o interpretare cazuală sau judiciară, care presupune ca, anterior soluționării cauzei, să se studieze circumstanțele particulare ale speței deduse judecății, să se realizeze calificarea juridică a cererii și, ulterior, interpretarea normei de drept și aplicarea acesteia, pentru emiterea actului jurisdicțional final“ (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016).
Prin urmare, în cauză nu este vorba despre o veritabilă problemă de drept, despre o chestiune de drept controversată, din moment ce interpretarea ei nu prezintă un grad de dificultate suficient de mare. Dispozițiile legale a căror interpretare se solicită nu au un caracter neclar, lacunar, susceptibil de mai multe interpretări, de natură să determine pronunțarea unor hotărâri judecătorești divergente, astfel cum impune art. 519 din Codul de procedură civilă.
Scopul pentru care a fost reglementat mecanismul procedural al pronunțării unei hotărâri prealabile a fost acela de a uniformiza jurisprudența și de a asigura predictibilitatea acesteia.
Prin procedura reglementată de art. 519-521 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție nu se poate substitui instanței de contencios constituțional în examinarea dispozițiilor unei legi reclamate ca având efect discriminatoriu. Curtea Constituțională este, conform art. 146 lit. d) din Constituția României, singura în măsură să se pronunțe în cazul lipsei de conformitate dintre prevederile unei legi sau ordonanțe și dispozițiile constituționale. În egală măsură, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate intra în domeniul rezervat exclusiv puterii legislative, înlăturând de la aplicare o dispoziție legală care se susține a fi discriminatorie.
Titularul sesizării, atunci când expune argumentele ce pot fi aduse în sprijinul interpretării dispozițiilor art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, în sensul că norma analizată nu interzice cumulul reducerilor vârstei standard de pensionare prevăzute de art. 55 cu celelalte reduceri de vârstă reglementate de Legea nr. 263/2010, semnalează, de fapt, aspecte de neconstituționalitate ale dispozițiilor legale analizate. Astfel, în cuprinsul încheierii, în prezentarea acestei posibile interpretări, se arată că, dacă nu s-ar permite un astfel de cumul, „sar ajunge la situația în care nu ar exista nicio diferență de tratament între situația unei persoane care a realizat stagii de cotizare atât în condiții de handicap, cât și în grupe superioare de muncă și aceea a unei persoane care a realizat astfel de stagii numai în condiții de handicap, deși este evident că situația persoanelor respective este fundamental diferită“.
Prin urmare, ceea ce se invocă prin prezenta sesizare, este mai degrabă un aspect de neconstituționalitate a dispozițiilor legale care fac obiectul sesizării. Or, o astfel de analiză excedează scopului pentru care a fost reglementat mecanismul procedural al pronunțării unei hotărâri prealabile și iese din sfera de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Subsumat argumentelor prezentate anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că încheierea de sesizare în prezenta cauză nu îndeplinește toate condițiile de formă, reglementate de art. 519-520 din Codul de procedură civilă, pentru declanșarea procedurii pronunțării unei hotărâri prealabile.
Așa cum s-a arătat anterior, rațiunea pentru care, prin dispozițiile art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă, a fost introdus mecanismul procedural al pronunțării unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării unor chestiuni de drept a fost aceea de a asigura uniformizarea și predictibilitatea jurisprudenței. În vederea realizării acestui scop și pentru a evita ca folosirea mecanismului procedural al pronunțării unei hotărâri prealabile să genereze suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, cu consecința afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, legiuitorul a stabilit parcurgerea unor etape și respectarea unor cerințe de formă nu doar pentru Înalta Curte de Casație și Justiție, ci și pentru completul de judecată care sesizează instanța supremă în temeiul art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă.
Astfel, potrivit art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților.“
Prin urmare, încheierea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să cuprindă trei categorii de elemente, și anume:
–motivele care susțin admisibilitatea sesizării, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă;
–punctul de vedere al completului de judecată;
–punctul de vedere al părților.
Întrucât, atunci când reglementează categoriile de elemente menționate, textul de lege citat prevede că încheierea „va cuprinde“ (iar nu „poate cuprinde“) motivele care susțin admisibilitatea sesizării, punctul de vedere al completului de judecată și al părților, concluzia care se impune este aceea că art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă conține o normă imperativă, de la care nu se poate deroga. În lipsa oricărei distincții făcute în cuprinsul textului de lege menționat, trebuie admis că norma este imperativă cu privire la toate elementele pe care trebuie să le cuprindă încheierea de sesizare, adică inclusiv cu privire la exprimarea punctului de vedere al completului de judecată.
Rațiunea pentru care legiuitorul a impus exprimarea punctului de vedere al completului de judecată care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție ca o condiție formală necesară declanșării mecanismului procedurii prealabile a fost aceea de a demonstra caracterul real, veritabil al chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, aspectul de noutate pe care aceasta o are și dificultatea apărută în interpretarea respectivei chestiuni de drept. Totodată, numai prin exprimarea punctului de vedere al completului de judecată care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție s-ar putea verifica dacă solicitarea depășește obligația pe care fiecare instanță o are de a interpreta și aplica legea în cadrul litigiilor cu care este sesizată și vizează o rezolvare de principiu a unei chestiuni de drept, astfel cum impune art. 519 din Codul de procedură civilă.
Pentru a se evita abuzul procesual, sancționat cu respingerea sesizării, exprimarea punctului de vedere al instanței de trimitere asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 519 din Codul de procedură civilă trebuie să se facă printro motivare temeinică. Enunțarea chestiunii de drept și expunerea dilemei cu privire la interpretarea unei norme de drept ori a compatibilității sale cu alte norme juridice nu înseamnă îndeplinirea condiției cuprinse în art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care impune ca încheierea ce constituie actul de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție să cuprindă punctul de vedere al completului de judecată, și nu poate reprezenta o bază pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile.
Motivarea încheierii în sensul cerut de art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu presupune numai prezentarea variantelor de interpretare posibile a chestiunii de drept ce constituie obiectul sesizării, însoțite de argumentele aferente, ci înseamnă și arătarea raționamentelor judecătorului din complet asupra chestiunii de drept în discuție, precum și opțiunea provizorie a acestuia, argumentată juridic, pentru o anumită modalitate de rezolvare a problemei de drept ce a generat declanșarea mecanismului procedurii prealabile.
De altfel, în jurisprudența anterioară a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reținut că: „49. (...) instanța care inițiază sesizarea este obligată să releve norma a cărei interpretare se solicită, caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la o jurisprudență neunitară“ (Decizia nr. 71 din 15 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 6 noiembrie 2018); „39. (...) exprimarea punctului de vedere este o obligație legală, prevăzută ca atare în sarcina instanței de trimitere prin dispozițiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, (...) punctul de vedere reprezentând opinia instanței de trimitere cu privire la modalitatea de interpretare a normei de drept ce se circumscrie problemei sesizate, și nu opinia acestei instanțe asupra modalității de rezolvare a fondului cauzei“ (Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 20 februarie 2019); „53. Exprimarea punctului de vedere al completului de judecată reprezintă, în cadrul acestei proceduri particulare, sui-generis, «motivele de drept» pe care se întemeiază soluția dată de instanță și care trebuie să fie cuprinse în orice încheiere, așa cum indică art. 233 alin. (1) lit. j) din Codul de procedură civilă (...)“ (Decizia nr. 53 din 11 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 16 ianuarie 2020).
În acord cu orientarea jurisprudențială anterior menționată, se constată că, în cauza pendinte, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție nu îndeplinește condițiile unui act de sesizare legal întocmit, în raport cu dispozițiile art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă.
Aceasta deoarece, atunci când a trebuit să exprime punctul său de vedere asupra chestiunii de drept în legătură cu care a declanșat procedura pronunțării unei hotărâri prealabile, instanța de trimitere s-a limitat să arate „a) situația de fapt“, „b) cadrul legal incident“ și să prezinte două variante de interpretare a dispozițiilor legale ce fac obiectul prezentei sesizări, arătând că ambele interpretări pot fi susținute cu „argumente pertinente“.
Nu s-ar putea considera că actul de sesizare al Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile - încheierea dată în condițiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă - îndeplinește cerințele impuse de textul de lege menționat întrucât ar cuprinde implicit punctul de vedere al instanței. În primul rând, dispozițiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu permit o astfel de interpretare, legiuitorul impunând în mod expres condiția ca încheierea de sesizare să cuprindă „punctul de vedere al completului de judecată“. În al doilea rând redarea unor posibile interpretări ale normelor legale asupra cărora se cere Înaltei Curți de Casație și Justiție să dea o dezlegare de principiu nu poate reprezenta punctul de vedere al completului de judecată în sensul textului de lege anterior menționat.
Cât timp titularul sesizării este însăși instanța de trimitere și cât timp art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă impune condiția ca încheierea de sesizare să cuprindă punctul de vedere al completului de judecată, împrejurarea că există mai multe interpretări posibile ale normelor legale în discuție nu este nici relevantă și cu atât mai puțin suficientă din perspectiva verificării îndeplinirii acestei condiții prevăzute de art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
Nimic nu împiedica completul de judecată - dimpotrivă, norma cuprinsă în art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă instituie o obligație în acest sens în sarcina titularului sesizării - să opteze, argumentat, pentru una dintre interpretările posibile ale dispozițiilor legale cu a căror dezlegare de drept învestește Înalta Curte de Casație și Justiție. Numai în acest fel se poate considera îndeplinită condiția cuprinsă în art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă - „încheierea (...) va cuprinde punctul de vedere al completului de judecată“, legiuitorul nepermițând acoperirea acestei condiții prin prezentarea unor puncte de vedere doctrinare sau jurisprudențiale.
Simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept sau divergența de interpretare existentă între reclamant și pârât ori în plan doctrinar sau jurisprudențial nu poate constitui temei pentru inițierea acestui mecanism de unificare jurisprudențială, fiind imperios necesar ca punctul de vedere al instanței de trimitere să cuprindă o argumentare temeinică asupra admisibilității sesizării (în acest sens, Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015; Decizia nr. 31 din 19 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 decembrie 2015; Decizia nr. 21 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 4 octombrie 2016 etc.).
Pentru toate aceste considerente,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 38.736/3/2018, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru interpretarea dispozițiilor art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, în sensul de a se stabili dacă reducerea vârstei standard de pensionare prevăzută de art. 58 poate fi cumulată cu aceea reglementată de art. 55 din Legea nr. 263/2010.
Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 februarie 2020.
VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
GABRIELA ELENA BOGASIU
Magistrat-asistent,
Elena Adriana Stamatescu
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.
