Decizie nr. 185 din 29 martie 2016

Daniel Marius Morar - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Vasile Balint în Dosarul nr. 8.657/299/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.558D/2015.

2.La apelul nominal se prezintă autorul excepţiei Vasile Balint, personal şi asistat de avocat Luiza Gabriela Dragne, cu delegaţie depusă la dosar, şi partea Adrian Panduru, personal. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra notelor scrise depuse la dosar de către autorul excepţiei prin care acesta solicită admiterea acesteia. De asemenea, se constată prezenţa doamnei Letiţia Malespin, interpret de limbă ebraică şi a doamnei Mehmet Ulmian, interpret de limbă turcă.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului prezent, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. Cu referire la situaţia de fapt în care se află autorul excepţiei, avocatul arată că acesta are în prezent emise pe numele său trei mandate de arestare preventivă. Susţine că dispoziţiile art. 215 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, deoarece dau ocazia unui alt magistrat decât cel care a emis un mandat de arestare preventivă pentru comiterea unei fapte şi care nu "pipăie" în mod direct suspiciunea rezonabilă că un inculpat a săvârşit o infracţiune să înlocuiască măsura controlului judiciar cu măsura arestului preventiv. Dispoziţiile criticate influenţează dreptul persoanei la un proces echitabil, drept ce trebuie privit ca o garanţie a libertăţii individuale. Atunci când judecătorul revocă măsura controlului judiciar nu ne aflăm în situaţia în care acesta poate analiza suspiciunea rezonabilă. Susţine că în situaţia prevăzută de textul de lege criticat instanţa de judecată nu poate aprecia pe bază de probe dacă este legală şi temeinică înlocuirea controlului judiciar cu altă măsură mai grea, deoarece, în momentul emiterii unui nou mandat, nu poate "pipăi" probele care au fost administrate. Legiuitorul nu reglementează într-un mod clar termenii revocării măsurii controlului judiciar şi nici dacă este necesară, oportună şi suficientă revocarea măsurii controlului judiciar în condiţiile în care acea persoană are deja emis pe numele său un mandat de arestare preventivă. Astfel, apreciază că textul de lege criticat contravine prevederilor constituţionale referitoare la statul de drept, dreptul la un proces echitabil, libertatea individuală.

4.Reprezentantul Ministerului Public apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă având în vedere că textul este incident în faza revocării măsurii controlului judiciar, autorul excepţiei fiind în prezent în faza de prelungire a mandatului de arestare. În subsidiar, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că din notele scrise şi din susţinerea orală realizată în faţa instanţei de contencios constituţional se desprinde ideea că este vorba de o critică a temeiniciei soluţiei de revocare a măsurii controlului judiciar, şi nu de o problemă de neconstituţionalitate. De asemenea, nici critica potrivit căreia există o necorelare a textului criticat cu alte texte nu reprezintă o problemă de neconstituţionalitate. Textul criticat prevede că, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile pe care le reglementează, persoana în cauză se supune riscului ca măsura controlului judiciar să fie înlocuită. Revocarea măsurii controlului judiciar se face pentru nerespectarea obligaţiilor ce au revenit acelei persoane pe durata măsurii controlului judiciar în raport cu cauza în care această măsură a fost dispusă. Magistratul chemat să analizeze măsura revocării controlului judiciar va avea în vedere cauza în care această măsură a fost dispusă. Din săvârşirea unei noi infracţiuni de către persoana aflată sub control judiciar, rezultă că măsura preventivă pe care a dispus-o - controlul judiciar - este neeficientă, deoarece, în ciuda acestei măsuri, persoana supusă controlului judiciar a ignorat în continuare rigorile legii penale. Potrivit textului criticat, magistratul nu este obligat la revocarea măsurii controlului judiciar, acesta va face o verificare a temeiniciei şi legalităţii solicitării, putând dispune, dacă consideră că se impune, înlocuirea măsurii controlului judiciar cu altă măsură mai grea. În ceea ce priveşte încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, arată că, potrivit doctrinei şi jurisprudenţei naţionale şi europene, măsurile preventive nu aduc atingere acestei prezumţii.

5.Având cuvântul în replică, avocatul prezent arată că textul este neconstituţional, deoarece dă posibilitatea unui terţ să revoce o măsură fără să vadă care sunt indiciile care pot sta la baza acestei decizii.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

6.Prin Încheierea din 15 octombrie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 8.657/299/2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Vasile Balint, cu ocazia verificării legalităţii şi temeiniciei măsurii arestului preventiv dispuse faţă de autorul excepţiei.

7.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată că în momentul în care instanţa judecătorească a aplicat dispoziţiile art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, se afla deja arestat, în temeiul art. 223 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ, în altă cauză penală. Susţine că omisiunea legiuitorului de a reglementa, în mod imperativ, modalitatea în care se poate înlocui controlul judiciar, poate crea disfuncţionalităţi în sistemul judiciar, un inculpat cercetat în mai multe dosare penale putând primi tot atâtea mandate de arestare preventivă, conform art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală. Astfel, dispunerea măsurii arestului preventiv faţă de o persoană, concomitent în mai multe cauze, nu ţine cont de prezumţia de nevinovăţie şi nu asigură un just echilibru între interesul public şi cel individual. De asemenea, susţine că dispoziţiile de lege criticate aduc atingere dreptului la un proces echitabil şi încalcă prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare, întrucât prevăd că simpla punere în mişcare a acţiunii penale în legătură cu o infracţiune intenţionată, săvârşită pe durata controlului judiciar, constituie un motiv suficient pentru înlocuirea acestei măsuri cu o măsură preventivă mai severă. În final, arată că principiul proporţionalităţii, astfel cum acesta este reglementat în art. 53 din Constituţie, presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor limitativ.

8.Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că înlocuirea măsurii controlului judiciar cu o măsură preventivă mai aspră se poate dispune atunci când organul judiciar constată că există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune cu intenţie şi pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale. Astfel, înlocuirea măsurii preventive nu se realizează în mod automat prin simplul fapt al punerii în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpat într-o altă cauză, ci în condiţiile în care, din datele prezentate, rezultă suspiciunea rezonabilă că a săvârşit o infracţiune cu intenţie şi în condiţiile prevăzute de lege. Împrejurarea că arestarea inculpatului pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate pe durata executării măsurii preventive a controlului judiciar într-o altă cauză s-a întemeiat şi pe dispoziţiile prevăzute la art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală nu constituie o atingere adusă libertăţii persoanei, întrucât temeiurile avute în vedere de organele judiciare sunt diferite şi sunt analizate prin raportare la dispoziţiile art. 202 din Codul de procedură penală în funcţie de situaţiile particulare din fiecare cauză în parte.

9.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10.Guvernul arată că instituirea controlului judiciar presupune pentru inculpat anumite obligaţii pe care acesta este ţinut să le respecte, iar încălcarea lor poate determina înlocuirea acestei măsuri preventive cu o măsură mai severă, privativă de libertate. Astfel, atunci când pe durata controlului judiciar inculpatul săvârşeşte o nouă infracţiune, intenţionată, pentru care s-a şi pus în mişcare acţiunea penală împotriva sa, înlocuirea măsurii preventive apare ca justificată, deoarece, prin ipoteză, măsura dispusă iniţial nu a fost suficientă pentru a-şi atinge scopul, şi anume prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni. De asemenea, arată că, întrucât în analiza motivului de înlocuire a măsurii preventive instanţa nu se pronunţă asupra vinovăţiei inculpatului în ce priveşte noua infracţiune, ci verifică doar dacă aceasta a fost săvârşită pe durata măsurii controlului judiciar, este intenţionată şi face obiectul unei acţiuni penale, nu se poate susţine că prevederile art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală încalcă prezumţia de nevinovăţie. În continuare, apreciază că înlocuirea controlului judiciar cu arestarea preventivă în anumite cauze, conform art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, nu poate fi împiedicată de faptul că, în temeiul art. 223 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ, inculpatul a fost deja arestat preventiv în legătură cu noua infracţiune, deoarece ipotezele celor două dispoziţii legale nu se suprapun.

11.Avocatul Poporului apreciază că autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu critică soluţia legislativă, ci invocă neconstituţionalitatea art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală din perspectiva unei omisiuni de reglementare. Or, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. Or, prin acceptarea susţinerilor autorului excepţiei de neconstituţionalitate, în sensul deficienţei de reglementare a normei juridice, instanţa de contencios constituţional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării". Având în vedere aceste aspecte, consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă.

12.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: "În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu rea-credinţă, obligaţiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege."

15.În opinia autorului excepţiei, dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 23 referitor la libertatea individuală, art. 24 referitor la dreptul la apărare şi art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

16.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că măsura controlului judiciar a fost reglementată de Codul de procedură penală, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, ca o măsură preventivă, alături de reţinere, controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă, sediul materiei constituindu-l art. 202 alin. (4) şi art. 211-215. Controlul instituit de către organele judiciare, conform art. 211-215 din Codul de procedură penală, are ca scop asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată, precum şi prevenirea săvârşirii unor noi infracţiuni. Acest scop este realizat prin impunerea în sarcina inculpatului a unor obligaţii şi interdicţii, în vederea supravegherii conduitei acestuia de către organul judiciar. Pentru atingerea acestei finalităţi, legiuitorul a instituit, prin art. 215 din Codul de procedură penală, o serie de obligaţii de a face, care trebuie să fie dispuse cu prilejul luării măsurii controlului judiciar, fără ca acestea să poată fi cenzurate sau înlăturate, precum şi o serie de obligaţii de a nu face, a căror impunere este lăsată la aprecierea organului judiciar. În acest fel, măsura controlului judiciar poate fi individualizată, în funcţie de informaţiile existente despre faptă şi despre persoana făptuitorului, informaţii care permit aprecierea stării de pericol ce determină luarea măsurii (a se vedea Decizia nr. 734 din 3 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 935 din 17 decembrie 2015, paragraful 25).

17.În continuare, Curtea observă că, în cazul în care inculpatul încalcă, cu rea-credinţă, obligaţiile care îi revin, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea controlului judiciar cu arestul la domiciliu sau cu arestarea preventivă, în condiţiile prevăzute de lege. De asemenea, înlocuirea controlului judiciar cu arestul la domiciliu sau arestarea preventivă este posibilă şi dacă există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa. În legătură cu acest aspect, Curtea observă că autorul excepţiei apreciază în mod greşit că punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatului care a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune determină în mod automat înlocuirea controlului judiciar cu arestul la domiciliu sau arestarea preventivă. Curtea constată că măsura înlocuirii controlului judiciar cu arestul la domiciliu sau arestarea preventivă prezintă un caracter facultativ, în concordanţă cu prevederile art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aceasta rezultând şi din folosirea de către legiuitor a sintagmei "poate dispune". În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că un sistem automat de plasare în detenţie provizorie datorat existenţei unei prezumţii potrivit căreia arestarea este obligatorie pentru infracţiunile de o anumită gravitate, cu excepţia cazului în care cel interesat reuşeşte să dovedească că nu există riscul de a se sustrage de la proces sau de a comite o nouă infracţiune, este contrar art. 5 paragraful 3 din Convenţie (a se vedea Hotărârea din 26 iulie 2001, pronunţată în Cauza Ilijkov împotriva Bulgariei, paragraful 87).

18.Astfel, Curtea observă că judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată pot dispune înlocuirea măsurii controlului judiciar cu o măsură preventivă privativă de libertate, în condiţiile în care se constată că există elemente care să fundamenteze suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa şi a îndeplinirii, în acelaşi timp, şi a condiţiilor cerute de lege pentru luarea acestor măsuri preventive privative de libertate. În acest sens, Curtea reţine că instanţa europeană a admis că, atunci când o persoană arestată este pusă în libertate sub cauţiune, iar în acest interval de timp comite o nouă infracţiune, este justificată menţinerea sa ulterioară în stare de arest, existând o probă a riscului de a comite noi infracţiuni (a se vedea Hotărârea din 21 iunie 2005, pronunţată în Cauza Pihlak împotriva Estoniei, paragraful 45).

19.În continuare, în ceea ce priveşte sintagma "suspiciuni rezonabile" că a fost comisă o infracţiune, Curtea reţine că aceasta presupune fapte sau informaţii capabile să convingă un observator obiectiv că individul în cauză poate să fi comis infracţiunea. Ceea ce poate fi considerat "rezonabil" va depinde însă de toate aspectele cauzei (Hotărârea din 22 mai 2014, pronunţată în Cauza Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului, paragraful 88; Hotărârea din 30 august 1990, pronunţată în Cauza Fox, Campbell şi Hartley împotriva Regatului Unit, paragraful 32).

20.Totodată, în ceea ce priveşte caracteristicile noii infracţiuni, Curtea observă că legea nu impune ca aceasta să fie de aceeaşi natură cu cea comisă anterior şi nici să existe vreo legătură între cele două, fiind astfel relevantă periculozitatea şi persistenţa comportamentului antisocial al inculpatului.

21.Referitor la invocarea prezumţiei de nevinovăţie, Curtea observă că, potrivit art. 23 alin. (11) din Constituţie, "până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată", iar potrivit art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, "orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită". Din economia celor două texte rezultă că principiul prezumţiei de nevinovăţie presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Astfel, principiul prezumţiei de nevinovăţie tinde a proteja o persoană învinuită de săvârşirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal, scopul esenţial al prezumţiei fiind acela de a împiedica orice autoritate naţională în emiterea unor opinii conform cărora reclamantul ar fi vinovat înainte ca acesta să fie condamnat potrivit legii (Hotărârea din 10 februarie 1995, pronunţată în Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franţei, paragraful 35; Hotărârea din 4 martie 2008, pronunţată în Cauza Samoilă şi Cionca împotriva României, paragraful 91). Cu toate acestea, Curtea Constituţională apreciază că prezumţia de nevinovăţie nu înseamnă că pe parcursul procesului penal nu ar putea fi luate măsuri procesuale împotriva celui cercetat, inclusiv măsuri privative de libertate. În acest sens, pronunţându-se asupra constituţionalităţii unor dispoziţii din Codul de procedură penală din 1968, instanţa de contencios constituţional a statuat că, reglementând cazurile în care poate fi luată măsura arestării preventive, legea nu îl consideră pe inculpat deja vinovat de săvârşirea infracţiunii - lucru ce nu este posibil de stabilit decât prin hotărârea judecătorească de condamnare rămasă definitivă -, ci prevede numai condiţiile pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, esenţialmente diferite de privarea de libertate în executarea unei pedepse definitiv aplicate. Măsura arestării preventive constituie o restrângere provizorie a libertăţii persoanei, permisă de Constituţie, prin art. 53, în scopul bunei desfăşurări a instrucţiei penale, iar condiţia ca fapta să fie prevăzută de legea penală reprezintă tocmai o garanţie împotriva luării arbitrare a acestor măsuri.

22.Totodată, Curtea reţine că motivarea pentru luarea măsurilor preventive trebuie să fie făcută în aşa fel încât să nu lase de înţeles persoanei vizate sau unui terţ că judecătorul are certitudinea vinovăţiei celui aflat încă în cursul procesului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că trebuie făcută o distincţie între hotărârile care reflectă sentimentul vinovăţiei persoanei acuzate şi cele care se limitează să descrie o stare de suspiciune. Primele încalcă prezumţia de vinovăţie, în timp ce ultimele au fost considerate conforme spiritului art. 6 din Convenţie (Hotărârea din 26 septembrie 2006, pronunţată în Cauza Gerard Bernard împotriva Franţei, paragraful 51).

23.Pentru toate aceste argumente, Curtea Constituţională apreciază că dispoziţiile art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală nu încalcă prezumţia de nevinovăţie, consacrată de art. 23 alin. (11) din Constituţie.

24.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Vasile Balint în Dosarul nr. 8.657/299/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi constată că dispoziţiile art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 29 martie 2016.

PREŞEDINTE

DANIEL MARIUS MORAR

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu