Decizie nr. 350 din 2 mai 2006

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Şerban Viorel Stănoiu - judecător

Ion Tiucă - procuror

Valentina Bărbăţeanu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 64 alin. (1) şi ale art. 82 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, excepţie ridicată de Swas Said în Dosarul nr. 2.837/2005 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza aflându-se în stare de judecată, Curtea acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 29 noiembrie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 2.837/2005, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 64 alin. (1) şi ale art. 82 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Swas Said într-o cauză de contencios administrativ având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate împotriva dispoziţiei de părăsire a teritoriului României, emisă de Autoritatea pentru străini, şi obligarea acestei instituţii la prelungirea dreptului de şedere pe teritoriul României.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile art. 82 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 contravin prevederilor art. 21 şi 129 din Constituţie, precum şi celor ale art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care garantează dreptul la un proces efectiv, şi celor ale art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie. Aceasta, deoarece textul de lege criticat nu prevede decât o singură cale de atac, fiind exclus dublul grad de jurisdicţie. În ceea ce priveşte art. 64 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, autorul excepţiei arată că dispoziţiile acestuia nesocotesc prevederile art. 48 din Constituţie, potrivit cărora familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi. Consideră că acest din urmă text criticat este contrar şi dispoziţiilor art. 8 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât refuzul prelungirii vizei persoanelor care şi-au întemeiat o viaţă de familie şi care au obţinut viză legală de intrare, însoţit de măsura de a părăsi teritoriul României, reprezintă o ingerinţă a autorităţii publice în viaţa de familie. Se invocă, în acest sens, Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Amrollahi împotriva Danemarcei, din 11 iulie 2002.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, dispoziţiile criticate din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 fiind conforme prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate de autorul excepţiei.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că textele de lege criticate sunt constituţionale. Precizează că prevederile art. 64 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 reflectă preocuparea legiuitorului de a ocroti familia, sancţionând cazurile în care încheierea căsătoriei a fost determinată de atingerea altor scopuri decât cele specifice. Referitor la art. 82 alin. (1) din ordonanţă, arată că acesta nu contravine dispoziţiilor art. 129 din Constituţie şi nici celor ale art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ori celor ale art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie, deoarece instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului. Prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se impune statelor semnatare obligaţia de a conferi persoanelor dreptul la dublul grad de jurisdicţie doar în materie penală, or în speţă este o cauză civilă.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 64 alin. (1) şi ale art. 82 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002. În realitate, deşi atât încheierea instanţei, cât şi motivarea scrisă a excepţiei fac referire la prevederile art. 82 alin. (2), se observă că este vorba despre o eroare materială, întrucât din cuprinsul încheierii şi din cel al motivării excepţiei se deduce că autorul excepţiei critică dispoziţiile art. 82 alin. (1) din ordonanţă.

În consecinţă, Curtea va analiza, ca obiect al excepţiei, dispoziţiile art. 64 alin. (1) şi ale art. 82 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 8 martie 2004, cu modificările şi completările ulterioare. Prevederile legale criticate au următorul conţinut:

–Art. 64 alin. (1): "Când dreptul de şedere este solicitat în baza căsătoriei, va fi refuzată prelungirea acestuia în cazul căsătoriilor de convenienţă.";

–Art. 82 alin. (1): "Dispoziţia de părăsire a teritoriului poate fi atacată în termen de 10 zile lucrătoare de la data comunicării, la Curtea de Apel Bucureşti, în cazul în care aceasta a fost emisă de Autoritatea pentru străini, sau la curtea de apel în a cărei rază de competenţă se află formaţiunea teritorială care a emis dispoziţia de părăsire a teritoriului. Instanţa soluţionează cererea în termen de 30 de zile de la data primirii acesteia. Sentinţa instanţei este definitivă şi irevocabilă."

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, textul de lege criticat contravine următoarelor prevederi din Constituţie: art. 21, care consacră accesul liber la justiţie, art. 48 alin. (1) teza întâi din Constituţie, care stabileşte că familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, şi art. 129, privind folosirea căilor de atac.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate consideră că textul de lege criticat contravine şi următoarelor dispoziţii din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: art. 8 paragraful 2, care statuează principiul neamestecului autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, stabilind în acelaşi timp şi excepţiile de la acest principiu, şi art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv. De asemenea, se invocă şi încălcarea art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie, care garantează dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 64 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 instituie o prezumţie relativă care poate fi răsturnată prin proba contrară, în sensul că solicitantul dreptului de şedere are posibilitatea de a demonstra, prin orice mijloace de probă, caracterul efectiv şi neechivoc al căsătoriei a cărei existenţă a invocat-o în fundamentarea cererii sale. Dispoziţia legală criticată nu afectează în nici un fel dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, fără vreo eventuală imixtiune a autorităţii, drept garantat de art. 8 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ci are menirea de a sancţiona acele cazuri în care, prin încheierea căsătoriei, s-au urmărit alte scopuri decât cele fireşti şi legale. Din aceleaşi motive, nu se poate reţine nici critica prin raportare la prevederile constituţionale ale art. 48 alin. (1), referitor la principiul întemeierii familiei pe căsătoria liber consimţită între soţi.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, Curtea constată că aceasta a fost ridicată în cadrul unui litigiu de contencios administrativ, iar prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie, invocate ca fiind încălcate, garantează dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală. Aşadar, aceste dispoziţii convenţionale nu sunt incidente în cauză.

Nu poate fi reţinută nici critica referitoare la pretinsa încălcare a prevederilor art. 21 şi 129 din Constituţie. În jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale s-a statuat, cu valoare de principiu, că accesul la justiţie nu presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului.

Nu este întemeiată nici critica prin raportare la dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aceasta, întrucât dreptul la un recurs efectiv este asigurat prin înseşi dispoziţiile art. 82 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, care oferă, celui faţă de care Autoritatea pentru străini a dispus măsura părăsirii teritoriului României, posibilitatea să o conteste în faţa unei instanţe judecătoreşti, fiind, astfel, pe deplin respectate prevederile convenţionale invocate.

De altfel, asupra constituţionalităţii prevederilor art. 82 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 171 din 22 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 388 din 9 mai 2005. Cu acel prilej, excepţia de neconstituţionalitate a textului de lege menţionat a fost respinsă ca neîntemeiată, pentru argumentele acolo arătate. Pe aceleaşi considerente urmează să fie respinsă critica de neconstituţionalitate şi în cauza de faţă, întrucât nu au intervenit elemente noi care să justifice schimbarea jurisprudenţei Curţii.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 64 alin. (1) şi ale art. 82 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, excepţie ridicată de Swas Said în Dosarul nr. 2.837/2005 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 2 mai 2006.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Valentina Bărbăţeanu