Decizie nr. 285 din 30 octombrie 2002

Nicolae Popa - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Şerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Paula C. Pantea - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19^16 şi 25 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 51/1998 privind valorificarea unor active bancare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 409/2001, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Confex Internaţional" - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 9.169/2001 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia comercială.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 24 septembrie 2002 şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 9 octombrie 2002 şi apoi pentru 16 octombrie 2002, 23 octombrie 2002 şi 30 octombrie 2002.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 30 ianuarie 2002, pronunţată în Dosarul nr. 9.169/2001, Curtea Suprema de Justiţie - Secţia comercială a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19^16 şi 25 din Legea nr. 409/2001, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Confex Internaţional" - S.A. din Bucureşti.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine următoarele:

1.Prevederile art. 19^16 alin. (2) din Legea nr. 409/2001, conform cărora, pe perioada blocarii disponibilităţilor din conturile bancare, orice plata se poate face numai cu aprobarea prealabilă, în scris, a Agenţiei pentru Valorificarea Activelor Bancare, contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 şi 24 din Constituţie.

2.Dispoziţiile art. 25 din ordonanţa de urgenţă sunt neconstituţionale, deoarece "prin cuantumul cauţiunii, prin modul în care legea prevede că aceasta trebuie plătită, prin condiţionarea însăşi a înregistrării cererii de plată cauţiunii" sunt incalcate principiile constituţionale referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor şi accesul liber la justiţie, precum şi cele privind dreptul la apărare.

În susţinerea excepţiei se invoca şi prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Curtea Suprema de Justiţie - Secţia comercială apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate invocată este intemeiata, fără însă a motiva aceasta opinie.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul considera ca excepţia este neîntemeiată. Se arata, în acest sens, ca dispoziţiile art. 19^16 şi 25, criticate ca neconstituţionale, "cuprind reglementările preluate din Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999, ordonanţa abrogată prin art. I pct. 29 din Legea nr. 409/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 51/1998. Asupra constituţionalităţii ansamblului reglementărilor din Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999 în raport cu aceleaşi prevederi constituţionale, şi anume art. 16 alin. (1), art. 21, art. 24 şi art. 125, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 126 din 4 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 11 septembrie 2000, respingând excepţia".

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei şi ale celorlalte părţi, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

În legătură cu obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, se constată că deşi atât autorul excepţiei de neconstituţionalitate, cat şi instanţa de judecată au reţinut ca sunt criticate dispoziţiile art. 19^16 alin. (2) şi ale art. 25 din Legea nr. 409/2001, în realitate aceste articole sunt cuprinse în Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 51/1998, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 409/2001. În consecinţa, Curtea retine ca obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 19^16 alin. (2) şi ale art. 25 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 51/1998 privind valorificarea unor active bancare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 15 decembrie 1998, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 409/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 19 iulie 2001, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii legale care au următorul cuprins:

–Art. 19^16 alin. (2): "Pe perioada blocarii disponibilităţilor din conturile bancare orice plata se poate face numai cu aprobarea prealabilă, în scris, a AVAB, cu excepţia plăţilor în contul creanţei deţinute de AVAB şi a privilegiilor legale.";

–Art. 25: "(1) Debitorii pot contesta în justiţie măsurile dispuse de AVAB potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă şi pot face contestaţie la executare numai după depunerea unei cauţiuni egale cu 20% din valoarea activului bancar supus valorificării.

(2)Dovada privind plata cauţiunii prevăzute la alin. (1) va însoţi în mod obligatoriu contestaţia debitorului fără care aceasta nu va putea fi înregistrată.

(3)Verificarea cuantumului cauţiunii se va efectua de judecătorul de serviciu la data înregistrării cererii."

În susţinerea excepţiei autorul acesteia a invocat încălcarea următoarelor prevederi constituţionale:

–Art. 16 alin. (1) şi (2): "(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

(2)Nimeni nu este mai presus de lege.";

–Art. 21: "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

(2)Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.";

–Art. 24: "(1) Dreptul la apărare este garantat.

(2)În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu."

De asemenea, se invoca şi încălcarea dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, conform cărora "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţa independenta şi impartiala, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţa poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durata a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratica, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţa atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natura sa aducă atingere intereselor justiţiei".

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională constata ca aceasta este neîntemeiată.

I. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 19^16 alin. (2) din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 51/1998, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 409/2001, acestea sunt incluse în cap. IV^3, intitulat "Blocarea conturilor, sechestrarea acţiunilor şi instituirea administrării speciale". Aceste prevederi reiau dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999 privind executarea silită a creanţelor bancare neperformante preluate la datoria publică interna, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 27 august 1999, cu modificările şi completările ulterioare, în prezent abrogată în temeiul art. 35 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 51/1998, dispoziţii introduse prin Legea nr. 409/2001, lege intrata în vigoare la data de 19 iulie 2001.

Curtea constata ca asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999, precum şi a ordonanţei în ansamblu s-a mai pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 126 din 4 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 11 septembrie 2000, şi prin Decizia nr. 242 din 23 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 687 din 21 decembrie 2000, respingând excepţiile de neconstituţionalitate.

În motivarea soluţiilor Curtea a reţinut ca Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999 reglementează o procedură specială pentru realizarea creanţelor bancare neperformante preluate de Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare şi pentru soluţionarea litigiilor şi cererilor de orice natura în legătură cu aceste creanţe, precum şi pentru executarea silită. În acest sens Curtea a constatat, pe de o parte, ca Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999 are în vedere o categorie specială de creanţe, şi anume creanţele bancare neperformante preluate la datoria publică, pentru care prevede o procedură executionala specială, iar pe de altă parte, ca exista o strânsă legătură între datoria publică interna şi bugetul de stat, ceea ce este de natura sa constituie o justificare suficienta pentru diferenţa de tratament juridic în ceea ce priveşte procedura executionala a creanţelor preluate la datoria publică interna. De asemenea, s-a reţinut ca, chiar dacă ordonanţa criticata cuprinde norme de procedura privind executarea, precum şi unele norme de competenţa, care deroga de la dispoziţiile Codului de procedura civilă, ca şi de la alte dispoziţii cuprinse în legi speciale, aceasta nu contravine sub nici un aspect prevederilor constituţionale invocate, criticile de neconstituţionalitate fiind neintemeiate.

II. Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 51/1998, Curtea constata ca instituirea obligaţiei de plată a unei cauţiuni nu contravine prevederilor constituţionale invocate de autorul excepţiei, dat fiind ca debitorului nu i se închide accesul la justiţie pentru apărarea unui drept subiectiv.

De altfel, printr-o decizie anterioară, şi anume Decizia nr. 231 din 10 septembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 847 din 25 noiembrie 2002, Curtea Constituţională a constatat ca dispoziţiile art. 25 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 51/1998 sunt constituţionale, retinand ca, în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate, "se face o confuzie între, pe de o parte, stabilirea unor condiţii privind exercitarea unor drepturi prevăzute în ordonanţa, care nu contravin principiului accesului liber la justiţie, [...] şi, pe de altă parte, îngrădirea accesului la justiţie". În ceea ce priveşte obligarea la cauţiune, prin aceeaşi decizie s-a reţinut ca o asemenea măsura este prevăzută şi în materia contestaţiei la executare, deci în cadrul procedurii obişnuite, în acest sens fiind prevederile art. 401 din Codul de procedură civilă.

Considerentele şi soluţia adoptate prin deciziile citate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauza, neexistand elemente noi care să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii.

Curtea constata că nu sunt incalcate nici dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pentru ca în cauza nu sunt atinse drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.

Examinarea prevederilor legale criticate de autorul excepţiei determina Curtea sa observe ca existenta unor texte insuficient de clare poate să favorizeze interpretări largi, de natura, eventual, sa afecteze interesele părţilor. Astfel, este în afară discuţiei faptul ca ordinul de blocare a conturilor prin poprire poate fi emis de Agenţia pentru Valorificarea Activelor Bancare doar când exista titlu executoriu, iar indisponibilizarea conturilor nu poate privi decât sumele necesare pentru acoperirea obligaţiei ce se executa silit. De asemenea, asa cum se menţionează şi în punctul de vedere al Guvernului, deşi textul nu este suficient de clar, necesitatea cauţiunii exista numai în cazul contestaţiei la executare şi într-un cuantum de 20% din valoarea activului bancar. Numai o interpretare extensiva a textelor, în sensul că în toate situaţiile de contestare a măsurilor dispuse de Agenţia pentru Valorificarea Activelor Bancare se cere depunerea cauţiunii, ar fi de natura sa împiedice liberul acces la justiţie. Curtea constata însă ca aspectele de tehnica legislativă (claritatea textelor) sunt de resortul legiuitorului, iar cele aplicare nemijlocită a legii, de resortul instanţei de judecată, ele neputând face obiectul controlului de constituţionalitate.

Faţa de cele arătate mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19^16 alin. (2) şi ale art. 25 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 51/1998 privind valorificarea unor active bancare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 409/2001, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Confex Internaţional" - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 9.169/2001 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia comercială.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 30 octombrie 2002.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,

Florentina Geangu

OPINIE SEPARATĂ

Adoptarea prezentei opinii separate este determinata de convingerea ca dispoziţiile art. 19^16 şi ale art. 25 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 51/1998, în forma în care au fost introduse prin Legea nr. 409/2001, sunt contrare prevederilor art. 21 şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie. Ajungem la aceasta concluzie în urma examinării efectelor directe ale dispoziţiilor fiecărui text de lege supus controlului de constituţionalitate, în parte, dar mai ales, având în vedere consecinţele aplicării conjugate a dispoziţiilor celor două articole.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 51/1998, AVAB este o "instituţie de specialitate a administraţiei publice centrale". Conform dispoziţiilor art. 9 alin. (1) şi (2) din aceeaşi ordonanţa, cesiunea de creanta, prin care AVAB preia activele bancare şi anumite creanţe comerciale, "are ca efect principal subrogarea AVAB în toate drepturile principale şi accesorii ale creditorilor cedenti", iar "În cazul proceselor şi al cererilor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti sau arbitrale, indiferent dacă este vorba de faza de judecată sau de executare silită, AVAB se subroga în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale cedentului şi dobândeşte calitatea procesuala pe care acesta o avea în momentul preluării".

Rezultă din aceste reglementări dubla calitate a AVAB: instituţie de specialitate a administraţiei publice centrale şi titular de creanţe cu calitatea procesuala, drepturile şi obligaţiile pe care le-a avut fostul creditor, societate comercială bancară. Ca persoana juridică, parte în proces, în faza de judecată sau în cea de executare silită, se bucura de o serie de avantaje, sau chiar privilegii, faţă de partea potrivnica, debitorul, cum sunt: beneficiul forţei de titlu executoriu, fără necesitatea investirii cu formula executorie, a contractelor de credit ajunse la scadenta; termen de prescripţie prelungit pentru a putea cere executarea silită; scutiri de plată taxelor judiciare şi altele. Aceste privilegii încalcă în mod flagrant principiul egalităţii în drepturi şi obligaţii a părţilor litigante, principiu conform spiritului Constituţiei.

Unele drepturi specifice, conferite AVAB, fac posibil ca aceasta autoritate să fie parte în litigiu şi, în acelaşi timp, arbitru şi executor al drepturilor sale. Asa este, bunaoara, dreptul conferit de art. 19^16 alin. (1) din ordonanţa de a "dispune prin ordin blocarea prin poprire a conturilor bancare de orice natura, pe care debitorul le deţine în orice banca sau cooperativa de credit", precum şi interdicţia prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi articol, potrivit căruia "Pe perioada blocarii disponibilităţilor din conturile bancare orice plata se poate face numai cu aprobarea prealabilă, în scris, a AVAB [...]".

Conform prevederilor art. 25 alin. (1) din ordonanţa, "Debitorii pot contesta în justiţie măsurile dispuse de AVAB potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă şi pot face contestaţie la executare numai după depunerea unei cauţiuni egale cu 20% din valoarea activului bancar supus valorificării", evident în afară de taxele judiciare de timbru datorate, fără scutire sau diminuare.

În cazul în care prin ordinul AVAB, emis conform prevederilor art. 19^16 alin. (1), toate conturile bancare ale debitorului au fost blocate, orice plata din aceste conturi putându-se face numai cu aprobarea prealabilă, în scris, a AVAB, debitorul în mod obiectiv nu are posibilitatea sa achite taxele judiciare şi să depună cauţiunea fără acordul de voinţa al AVAB. În consecinţa, un debitor, oricât de mult ar fi lezat în drepturile şi interesele sale legitime prin eventuale măsuri sau acţiuni de executare silită nejustificate sau chiar abuzive ale AVAB, nu se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale fără acordul celui care a încălcat acele drepturi.

Stabilirea obligaţiei de plată a unor taxe judiciare, a obligaţiei de a depune o cauţiune, precum şi cuantumul acestora nu sunt de natura, în principiu, sa ingradeasca exerciţiul dreptului de acces liber la justiţie. În anumite situaţii poate constitui impediment real în calea accesului la justiţie cuantumul exagerat, imposibil de a fi suportat, al taxelor judiciare sau al cautiunilor. Indiferent de cuantumul taxelor ori al cauţiunii, obligativitatea acestora împiedica exerciţiul dreptului de acces la justiţie în situaţia în care posibilitatea achitării ori depunerii lor depinde de voinţa, de acordul prealabil al părţii potrivnice. Or, conform dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din ordonanţa, "Dovada privind plata cauţiunii prevăzute la alin. (1) va însoţi în mod obligatoriu contestaţia debitorului fără care aceasta nu va putea fi înregistrată". Rezultă deci ca lipsa dovezii de plată a cauţiunii constituie un obstacol de netrecut în faţa voinţei debitorului de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime, realmente incalcate. Acest obstacol nu poate fi înlăturat decât cu acordul părţii adverse, al celui acuzat de măsuri nejustificate, nelegale sau chiar abuzive.

Împiedicarea formala a accesului la justiţie ingradeste exerciţiul dreptului la apărare garantat de art. 24 alin. (1) din Constituţie, întrucât debitorul privat de drepturi nu poate prezenta probele necesare dovedirii încălcării drepturilor şi a intereselor sale legitime şi nu poate cere justiţiei oprirea măsurilor sau a acţiunilor de executare abuzive ale creditorului, luate pe baza privilegiilor legale.

Fiind îngrădit exerciţiul drepturilor fundamentale prevăzute de art. 21 şi de art. 24 alin. (1) din Constituţie, fără existenta vreuneia dintre cauzele justificative prevăzute de art. 49 alin. (1) din Constituţie, este evident ca dispoziţiile legale examinate contravin şi acestei norme constituţionale.

Judecător,

Kozsokar Gabor